”There`s only one Bobby Charlton”, scandau fanii lui Manchester United sâmbătă seara, în vreme ce pe tabela stadionului din Sheffield trona poza celui care, cu doar câteva ore înainte, își încetase existența într-o lume de care, cu mulți mulți ani în urmă, se agățase cu ambiția unuia menit să devină legendă. Erau minutele de dinaintea meciului dintre Sheffield United și Manchester United din Premier League, iar fanii echipei gazdă au uitat pentru un minut de rivalitate și au însoțit cu generoase aplauze scandările părții adverse.

Puțini, foarte puțini dintre cei prezenți îl văzuseră jucând pe Sir Bobby altfel decât în înregistrări ori de pe Youtube. Însă toți aveau probabil siguranța că niciodată scandarea respectivă, folosită de altfel în foarte multe situații, n-a fost atât de aproape de adevăr. Fiindcă, într-un fel, Bobby Charlon a fost unic.

Fac parte din categoria mai sus menționată. Nu l-am văzut niciodată jucând, astfel că n-o să mă lansez în a-i caracteriza cariera din punct de vedere fotbalistic. O pot face însă din punct de vedere uman, fiindcă povestea vieții sale ar fi meritat ceva mai mult decât un documentar de o oră, la aniversarea celor 80 de ani, ori un rol secundar într-un film despre teribila cumpănă a existenței sale, accidentul aviatic de la Munchen. A driblat moartea atunci, dar a văzut cum mulți dintre colegii săi n-au putut s-o facă, iar asta e copleșitor pentru oricine, mai ales pentru un sportiv, căci în sporturile de echipă legăturile se construiesc diferit, mai ales pentru un sportiv al acelor vremuri, când era totul era mai normal, mai firesc, când colegialitatea nu era de fațadă și nu era subjugată intereselor de imagine. Nu putem decât să ne închipuim cât de tare l-a marcat această tragedie, câte coșmaruri a avut și de câte ori fantomele celor dispăruți i-au apărut în gânduri. Se spune că de-atunci n-a mai zâmbit niciodată cu adevărat, din suflet, altfel decât de complezență. Nici măcar când destinul i-a deschis ușile gloriei, transformându-l în legendă.

N-a fost numit regele fotbalului englez, pentru că-n Anglia nu-și permite nimeni să se joace cu această titulatură. E însă considerat cel mai mare fotbalist pe care l-a dat țara ce a oferit lumii acest sport, iar asta e mai mult decât suficient. A luat parte la toate bornele importante din istoria fotbalului englez, tragedia de la Munchen din 1958, prima Cupă a campionilor câștigată de o echipă din Anglia, Manchester United în 1968 (nu din Regat, căci Celtic câștigase în 1967), primul și singurul titlu mondial, cel din 1966, iar mai apoi, ca oficial la United, prima ”triplă” a unui club englez, cea din 1999. N-a avut geniul lui Pele sau Maradona, cei foarte bătrâni spun că nici pe-al lui Duncan Edwards, unul dintre colegii săi dispăruți la Munchen (la 21 de ani!), pe care chiar Bobby Charlton îl considera ”enorm”, n-a avut nebunia frumoasă a lui George Best, Cruyff sau Eusebio, n-a strâns nici măcar o parte din celebritatea lui David Beckham, pe care-l cheamă și Robert tocmai în onoarea sa, și e departe de idolii de azi, știți bine la cine mă refer. Are însă locul lui la masa celor care, prin tot ceea ce au făcut, au adus fotbalul la un nivel pe care nimeni nu și l-a imaginat în acele vremuri. A fost un gentleman al acestui sport, a pornit din ceea ce englezii numesc ”real life” (tatăl lui a fost miner) pentru a ajunge o stea. Acum e printre stele, iar numele lui va supraviețui etern fiindcă exact asta a fost Sir Bobby Charlton: un supraviețuitor.

CHELSEA ȘI LUMINIȚA DE LA CAPĂTUL TUNELULUI

Să ne întoarcem, zic, la zilele noastre, căci viața merge înainte. Și fotbalul. Și să notăm, după atâtea și-atâtea cronici negative, că la Chelsea a început să se vadă luminița de la capătul tunelului. Echipa lui Pochettino a fost extrem de aproape sâmbătă să obțină cu Arsenal cel mai important succes de când nu mai face parte din portofoliul sau portofelul lui Roman Abramovic. S-a terminat 2-2, dar semnale pozitive sunt destule pe ”Stamford Bridge”, iar Pochettino începe să închege o echipă, după ce i-a fost pus la dispoziție un lot de fotbal american, ce nu încape într-un vestiar de fotbal european. Pericolul acum vine din apropierea perioadei de mercato, căci noii șefi ai lui Chelsea par să trăiască numai pentru asta și cine știe ce trăznăi o să le mai treacă prin minte.

Cât despre Arsenal, remiza are nuanțe de rezultat negativ, pusă în contextul victoriilor obținute de City și Liverpool și-n așteptarea derby-ului de luni dintre Tottenham și Fulham, însă conotațile pozitive sunt evidente. Arsenal a arătat din nou caracter, acea voință de a nu mai ceda nimic fără luptă și a plecat de pe ”Stamford Bridge” cu un punct ce nu se prea anticipa cu un sfert de oră înainte de final. Șansa tunarilor a stat în gafa portarului spaniol al lui Chelsea, care n-a vrut să-l lase singur în acest carusel al erorilor pe conaționalul din cealaltă poartă.

CÂND VREI SĂ JOCI CA UARDIOLA FĂRĂ SĂ AI RESURSELE ACESTUIA

Apropo de portari. Zilele trecute, ”Times” analiza felul în care s-a schimbat jocul portarilor în Anglia de când s-a apucat Pep Guardiola de antrenorat și, în principal, de când catalanul a preluat pe City. Analiza cuprindea primele patru ligi engleze și arăta cum de la aproape 90 la sută pase lungi în 2009 s-a ajuns acum ca acest procedeu să coboare până spre 40 de procente, în vreme ce acuratețea paselor date de portari a crescut până spre 85 la sută în această perioadă. E o tendință în fotbalul mondial de a copia tot ce-i trece prin minte lui Guardiola, însă mulți dintre cei care caută să facă asta n-au la îndemână resursele lui Pep. Iar atunci când vorbim de portari, totul se multiplică, fiindcă dacă ei greșesc nu prea are cine să-i acopere. Sâmbătă, pe ”Stamford Bridge”, s-a văzut pefect asta. Arteta și Pochetino au vrut să joace ca Pep, însă nici Raya și nici Roberto Sanchez nu-s Ederson. Îndrăznesc să spun, după ce am comentat City-Brighton, că nici rezerva lui Ederson, Ortega, nu-i Ederson.

SERGIO RAMOS ȘI MEMORIA FANILOR

S-a mai jucat sâmbătă un meci cu un afiș apetisant: FC Sevilla-Real Madrid. Cu Sergio Ramos în prim-plan. ”Same faces, different places” a fost, apropo de afiș, promo-ul partidei pe ESPN, pentru piața americană. Dincolo de rezultat ori de discuțiile inevitabile legate de arbitraj, prestația lui Sergio Ramos chiar a fost remarcabilă, Sobru, eficient, contondent când era cazul, Ramos a avut ceva de demonstrat și a reușit. Dincolo de toate a arătat același caracter ce l-a ajutat pe tot parcursul carierei, iar acel episod când l-a apucat, ca la școală, de obraz pe Rudiger, totuși nu un tip cu o imagine foarte blajină, sau cel în care s-a înfipt un pic în Vinicius au fost semnificative în acest sens. Și pentru că memoria în fotbal nu există, fanii Madridului s-au repezit ulterior la beregata fostului lor căpitan, uitând că tocmai gesturi de genul ăsta au ajutat enorm pe Real Madrid să depășească unele momente delicate pe parcursul ultimilor ani.

MONDIAL CU DEDICAȚIE PENTRU ARABIA SAUDITĂ

Acum două săptămîni aminteam aici despre ultima trăznaie a celor de la FIFA, desemnarea gazdelor pentru Mondialul din 2030 (6 țări și 3 continente). Spuneam atunci că, de fapt, decizia e cu dedicație pentru Arabia Saudită, ce va primi Mondialul din 2034. Ca să nu existe alte dubii și pentru că Australia părea că rupe rândurile și-și dorește acest turneu final din 2034 (împreună cu Noua Zeelandă și, eventual, Singapore), iată câteva detalii sosite ulterior apariției zvonurilor.

Pentru Mondialul din 2034, caietul de sarcini s-a schimbat, obligația e acum doar de 4 stadioane deja făcute (față de 7 stadioane pentru 2030), pe motiv că mai e destul timp. Ce concidență însă, Arabia Saudită are azi exact 4 stadioane gata. Mergem mai departe. În iulie, Infantino a anunțat cu mult entuziasm crearea ”African Football League”, un fel de Superligă pentru echipele de club din acest continent. Care competiție are și un sponsor, evident generos: ”Visit Saudi”. Vă invit să cercetați câte voturi oferă Africa, dar și câți dintre africani vizitează Arabia Saudită, ca turiști, nu ca salahori. Mergem mai departe. Acum două săptămâni s-a anunțat noul sponsor, bineînțeles generos, al Cupei Asiei pe națiuni, competiție ce va avea loc anul viitor în Qatar (unde altundeva se putea?) Ați ghicit, sponsorul e: ”Visit Saudi”. Ocazie cu care președintele confederației asiatice a spus răspicat că organizația sa sprijină fără rezerve candidatura Arabiei Saudite pentru 2034. Să vă mai reamintesc că Australia face parte din confederația asiatică? Ar fi inutil. Cangurii de-acolo pot spera însă la Mondialul din 2038, că s-ar face loc. Dacă nu cumva ridică Rusia vreo pretenție în acest sens. În 2038, bunul amic al lui Infantino, Vladimir Putin, va avea 86 de ani. La fix!