S-a vorbit destul de mult despre Stefano Pioli înaintea acestui examen pe care Milanul său urma să-l susțină în fața acestui PSG, antrenat de Luis Enrique, pentru care Champions League nu e deloc o himeră, după cele trăite în perioada Barcelona. S-a spus despre Pioli că nu mai ”on fire”, s-a zis că mai degrabă e ”in fire”, căci eșecul din Serie A cu Udinese pe propriul teren, asociat și cu alte prestații cenușii, readusese în discuție posibilitatea unei debarcări. 

Zic readuse fiindcă, în caz că ați uitat, Stefano Pioli a fost la un pas să fie dat afară de la Milan în februarie 2020. Se știa atunci și numele înlocuitorului, Ralf Rangnick, doar că a venit pandemia și totul a înghețat. Coronavirusul ar trebui să aibă pentru Pioli doar conotații pozitive, căci nu se știe cum ar fi arătat cariera lui fără acea pauză forțată. Ce s-a întâmplat ulterior, știm cu toții, ce se va întâmpla de-acum înainte rămâne pe teritoriul neprevăzutului. Milan a trecut cu notă mare peste examenul numit PSG, dar a spune că viitorul lui Pioli pe banca rossonerilor a intrat într-o zonă lipsită de turbulențe ar fi departe de realitatea pe care fotbalul ne-o oferă de ani buni. Ești la fel de bun ca ultimul tău rezultat, obișnuia să spună Mircea Lucescu (a zis-o într-un interviu înainte de 1989), așa că, astăzi, Stefano Pioli poate sta liniștit. Astăzi.

Fanii Milanului n-au mai fredonat marți refrenul de mai sus (”Pioli s on fire”), adaptat după piesa lui Bob Sinclair, ”Freed from desire”, și pentru că erau un pic supărați după eșecul cu Udinese (la finalul partidei, pentru prima dată după multă vreme, s-au auzit fluierături și huiduieli pe ”San Siro” la adresa jucătorilor Milanului), poate și pentru că simțeau că tehncianul n-are chef de asta. Primise el, ce-i drept, asigurări din partea conducerii că totul e în regulă, după o discuție chiar cu Geri Cardinale, dar chestia asta îl încălzea destul de puțin, căci știa și știe bine cum funcționează lucrurile în fotbal. Mai ales când conducerea te liniștește trebuie să fi îngrijorat.

O MINGE DE MECI SALVATĂ

Milan a câștigat și, cum s-ar zice în tenis, Pioli a salvat o minge de meci. Ba a și luat setul, al doilea urmând să fie, după cum chiar el a declarat, partida cu Lecce, din week-end. Nu se poate spune că antrenorul a revoluționat Milanul în vreun fel pentru duelul cu PSG. Punctual, pe diverse aspecte ale jocului, s-au văzut unele detalii, însă unde probabil a lucrat mult a fost la aspectul mental. În fața propriului public, transformat subit într-un element de presiune după urletul lui Gegio, ”speaker”-ul de pe ”San Siro”, ”saremo una squadra di diavoli. Noi siamo il Milan”, dar cu precădere după ascultarea imnului Champions League, ce parcă a readus tuturor în memorie ce înseamnă totuși AC Milan în această competiție, ”rossonerii” și-au depășit net adversarul la toate capitolele. Mai ales în repriza a doua, căci în prima parte Milan-ul a părut ușor stresat și de multe ori dezordonat. Dincolo de aspectele tactice, a fost o victorie a spiritului de luptă, a vestiarului în sine, iar asta s-a văzut aproape la fiecare duel. Loftus-Cheek a fost enorm la mijlocul terenului, practic n-a avut rival acolo, iar Rafael Leao, letargic în multe meciuri ale acestui sezon, parcă a vrut să le arate celor de la Paris că-n cazul plecării lui Mbappe el poate fi o soluție numai bună. Cât despre Giroud, nu cred că mai trebuie adăugat nimic. Antrenorii de canapea care l-au tot ironizat pentru Mondialul ăla din 2018 (când n-a dat niciun gol și niciun șut, deși Franța a luat tilul suprem) pesemne că și-au înghițit demult glumele. La 37 de ani (va face 38 în iulie), Giroud pare departe de ideea retragerii și, sincer, azi Milanul pare greu de conceput fără veteranul său. Cam cum se întâmpla și cu Zlatan, chemat acum să revină, pentru a da o mână de ajutor, de pe margine de această dată.

Pentru moment, Pioli nu mai e ”in fire”. Momentul ăsta va trece însă repede, mai ales că din punct de vedere al acestei grupe din Liga Campionilor totul rămâne posibil. Următoarea lui misiune, acum, e să-și facă jucătorii să priceapă că și cu Lecce trebuie jucat la fel. Victoria cu PSG a arătat totuși ceva: legătura dintre vestiar și antrenor rămâne una destul de puternică, iar ăsta e un mare avantaj.

LUIS ENRIQUE ȘI STATUTUL PSG-ULUI

Despre PSG puține ar fi de spus. Concluzia pe care o trage ”L` Equipe” este, cred, cea mai bună: ”o pretendentă la câștigarea Champions League nu se poate prezenta așa la un  meci ce trebuia să alimenteze speranțe”. Mă tem însă că ”L` Equipe” urcă un pic cam sus aștepările existente în jurul Parisului, unde proiectul Luis Enrique e abia la început. Ani la rândul, PSG a figurat, la începutul fiecărei sezon, printre marile favorite la câștigarea Ligii Campionilor. Într-un prim palier, să zicem, mereu alături de City, Real Madrid sau Bayern. Fără să se bazez, pe nimic concret în afara unei cohorte de staruri ce-și vedeau doar propirul interes. Acum, PSG cred că a coborât un etaj. Rămâne exact asta, o pretendentă, ce poate beneficia, la o adică, de vreun culoar sau de alinieri de planete (până la urmă, Inter nu era nici măcar pretendentă în sezonul trecut), dar care, pentru asta, trebuie să prindă în primul rând primăvara. Ceea ce, văzând diferențele existente între prestațiile de pe ”Parc des Princes” și cele din deplasare, nu e deloc sigur, mai ales că ultimul meci va fi la Dortmund. Dacă și cum va fi afectat de o eventuală ratare a acestui prim obiectiv proiectul Luis Enrique, ce caută să confecționeze înainte de toate o echipă, cu spirit și toate celelalte, vom vorbi la momentul respectiv. Sincer, Europa League pare acum o competiție mai ușor de abordat și nu știu dacă nu cumva ar fi și o treaptă intermediară mai ușor de urcat în acest urcuș spre mult visatul trofeu Champions League.

MAREA PROBLEMĂ A LUI XAVI

Două vorbe doar despre Barcelona și Xavi. Care trăiește cam cel mai dificil moment al scurtei, ce-i drept, cariere de antrenor. Barcelona a pierdut în ”Clasico” nemeritat. Apoi a câștigat nemeritat la San Sebastian. Parcă dorind să închidă cercul, catalanii au pierdut absolut meritat cu Șahtior, marți seară. La capătul partidei de la Hamburg, Xavi a zis că nimic din ceea ce se discutase înainte n-a fost respectat. Apropo de legătura dintre vestiar și antrenor, despre care vorbeam mai sus, numai mie mi se pare că acest lucru începe să devină o problemă la Barcelona? Când jucătorii nu pot sau nu vor să pună-n practică ideile antrenorului?