Fac parte din categoria oamenilor optimiști. Cel puțin așa cred, nu știu dacă și alții au percepția asta față de mine. Chestie de zodie, mereu caut să descopăr și să extrag elemente pozitive din orice situație. Chiar și-așa, n-am fost peste măsură de optimist înainte de preliminariile astea. Veneam totuși după dezastrul din Liga Națiunilor, deci aveam motive pentru care pesimismul să câștige lupta pentru guvernare în interiorul meu. Și uite că am greșit. Eu și alții ca mine. Din nou fotbalul mi-a dat (ne-a dat) o mică palmă peste față și ne-a reamintit că atunci când credem că știm foarte multe despre el, de fapt nu știm nimic.

N-o să mă arunc acum în ode la adresa ”tricolorilor”. La fel cum, iar arhivele îmi stau mărturie, nu m-am repezit ca alții la beregata lor după eșecuri. Îmi manifestam de cele mai multe ori tristețea pentru situația în care am ajuns, dar și pentru generațiile mai tinere de suporteri care n-au trăit ceea ce am trăit eu și cei de-o seamă cu mine. Vârsta nu e o virtute, dar în cazul ăsta a fost o șansă uriașă, o șansă oferită de o generație cum n-a fost și nici nu cred că va mai fi (cu tot respectul pentru cei de azi) în fotbalul nostru.

În iunie, după cele două remize din Kosovo și Elveția, ce ne-au ajutat enorm la starea de spirit (revin la ideea asta imediat) scriam, tot aici (într-un text în care spuneam și că Germania începe să se vadă la orizont și mulți mi-au râs în nas atunci), cam așa: ”Nu putem să avem pretenții, deocamdată, dar putem să avem speranțe. Și să rămânem alături de această ”națională”, așa cum e ea în acest moment. E a noastră și trebuie s-o sprijinim. Da, e clar, lumea nu mai trăiește meciurile României ca altădată, s-au schimbat vremurile, s-au schimbat generațiile, generații care n-au trăit ceea ce am trăit eu și cei de vârsta mea. Generații care nu știu ce înseamnă un extaz colectiv, precum cel de după Argentina, ori o dramă comună, cea de după Suedia. Ei au preluat însă de la noi o tendință. De aceea e important ce urmează, de aceea e important să ajungem la European. Chiar dacă, foarte probabil, pe-acolo vom pierde și, eventual, vom fi triști. Tristețea e întotdeauna preferabilă nepăsării”.

MARELE CÂȘTIG AL UNEI CAMPANII

Ei bine, uriașul câștig al acestei echipe naționale, cu selecționerul ei în frunte, fiindcă nu avem cum să nu începem cu el orice fel de ideee, uriașul câștig al acestei ”naționale” exact de aici vine: și-a recâștigat dreptul de a ne reprezenta ca nație. Iar ceea ce s-a întâmplat marți seară o confirmă, căci, din ”Arena Națională”, stadionul ăsta a redevenit pentru 90 de minute ”Arena Naționalei”. Iar suporterii care nu știau cum e să se bucure după o performanță ca asta au descoperit marți seară ce frumos este, au înțeles poate de unde vin frustrările noastre, ale celor care pe bătrâna ”Ghencea” eram cu adevărat al 12-lea jucător al ”Generației de Aur”.

Și-acum, gata cu laudele, hai să privim spre viitor! Cu optimism, aș zice. Mă întorc la starea de spirit despre care vorbeam mai sus, un termen pe care eu îl folosesc extrem de des. Scăpată de griji, de angoase și anxietăți, cu sacii-n căruță, echipa României a arătat cu Elveția că poate spera în perspectiva turneului final din vară. Sigur că am fost dominați pe alocuri, sigur că dacă nu aveam un portar în zi bună poate pierdeam, sigur că am întâlnit un adversar în cel mai prost moment al său din ultimii 15 ani (cred că e ceva în vestiarul lor, nu m-ar mira să meargă la Euro cu alt selecționer), sigur că toate astea s-au întâmplat. Dar am văzut și destule idei, destule reușite, încercări de a desena un fotbal modern, cu construcție în care să implicăm și portarul, cu tentative de verticalizare. Iar golul marcat chiar a fost la capătul unei acțiuni splendide. Se vedea că jucătorii nu mai au teamă să încerce, poate și pentru că nu exista presiune, dar de ce n-am spera că ăsta a fost momentul de descătușare. Înainte de Euro, cei selecționați vor avea timp să stea împreună mai mult, să se cunoască, să stabilească acele relații de joc ce sunt extrem de greu de făcut la o ”națională”.

UN EUROPEAN CA UN TRAMVAI SPRE VIITOR

Un turneu numit dorință, i-am zis eu acestui text. ”Un tramvai numit dorință” a fost ecranizarea (după romanul scris de Tennessee Williams, care a încropit ulterior și scenariul) ce l-a adus în fața lumii pe Marlon Brando. Era aproape necunoscut la momentul lansării, dar ulterior știm cu toții ce a devenit. Pentru mulți dintre ”tricolori”, Europeanul ăsta poate fi acel tramvai. Au ocazia să fie văzuți, să-și arate calitățile, într-o companie selectă, fiindcă vor fi ceva ”balauri” cu care vom juca pe-acolo. Aș zice că nu e întâmplător faptul că această calificare vine într-un moment în care avem ceva mai mulți jucători în campionatele importante, iar poate că după Euro vom avea și mai mulți.

De un lucru sunt sigur. Nu știu ce adversari vom primi, știu însă că la meciurile din tribune vom lupta de la egal la egal. Poate nu cu Germania, care e gazdă, poate nu cu Turcia, care cred că e a doua gazdă, poate nu cu Olanda, care are tradiție în acest sens și e și aproape, dar cu alții da. Inclusiv cu Anglia, Franța ori Danemarca. Germania e în mijlocul Europei, sunt mulți conaționali care trăiesc acolo sau în țările din jur, se ajunge destul de lesne inclusiv de-acasă. Anticipez deja o goană după bilete formidabilă.

Pentru că, da, echipa asta națională și-a recâștigat dreptul de a ne reprezenta ca nație. Ar fi păcat ca momentul ăsta al împăcării să nu fie folosit așa cum trebuie. Poate că vom pierde meciuri la Euro, probabil că vom pierde meciuri la Euro, dar important e că suntem acolo. Și foarte important, de va fi să pierdem, cum o vom face.

P.S.

Apropo de adversari. Nu, nu-mi doresc o grupă grea, cum văd că ar vrea destui. Pesemne că aceștia fac parte din categoria celor care abia așteptau un eșec ca să dea drumul la valul de cuvinte inferioare. Îmi doresc o grupă cât de cât facilă. Sunt conștient că una precum cea din preliminariile astea nu putem avea, dar măcar ceva apropiat. Nu vreau Franța sau Portugalia, căci posibilitatea unui mic dezastru cu ei e mare, nu vreau nici Spania, căci simt că n-am prea vedea mingea, dar n-aș refuza Germania dintre capii de serie, cred că nici Anglia, cu care noi ne-am descurcat mereu. Mă bucur că evităm Ungaria și Albania, care sunt peste noi la momentul ăsta (nu știu până-n vară ce va fi, dar la momentul ăsta așa mi se pare), aș lua o Slovenie (poate răzbunăm eșecul ăla din 2001, atât de nemeritat și dureros, de la care a pornit practic scufundarea noastră în mocirlă), eventual o Slovacie, iar din urna a patra aș lua din nou Elveția sau o echipă venită din play-off.