E foarte frumos Crăciunul la Paris. Mai bine zis, zilele de dinainte, căci marea sărbătoare, în sine, ar trebui petrecută în mijlocul familiei. Se aprind și mai multe lumini în ”Orașul luminilor”, totul e strălucitor, mult ”glamour”, așa cum ar merita să fie întotdeauna acest oraș splendid, din ce în ce mai greu de guvernat (și de vizitat) astăzi. Dar în aceste zile, da, totul e ”magnifique”. Iar unii dintre parizieni primesc chiar daruri. Cu anticipație.

Pe ”Parc des Princes”, nu departe de centrul atât de frumos luminat, s-a jucat marți seară duelul celor mai bogați dintre bogații participanți în Champions League. ”Qatar Saint-Germain” și ”Saudi <<upon Tyne>> United” sunt o demnă reprezentare în realitate a ceea ce jurnaliștii (malițioși și mereu dornici să critice, nu-i așa?) denumesc ”cluburi-stat”. Qatar și Arabia Saudită n-au avut de-a lungul anilor relații tocmai bune, iar asta e o exprimare blândă, căci au fost în pragul conflictului armat de-a dreptul. Ascensiunea qatarezilor, prietenia lor cu Iranul și cu anumite grupări considerate teroriste, i-a enervat teribil pe saudiți, ce se doresc a fi forța dominantă în regiune, dincolo de legăturile lor strânse cu Statele Unite. În ultima vreme lucrurile s-au mai calmat, iar Mondialul e anul trecut din Qatar a însemnat un mare pas înainte în acest sens. Și, ca să nu rămână mai prejos, saudiții au dat drumul la robinetul destinat spălării imaginii, obținând de la FIFA organizarea turneului final din 2034 grație unor manevre atât de străvezii încât nici măcar un scenariu prost nu s-ar putea scrie de pe urma lor. Cu FIFA stau bine saudiții, mai au de lucrat la problema cu UEFA.

Culmea că meciul ăsta de la Paris nu s-a putut vedea în Arabia Saudită altfel decât piratat. Și asta pentru că BeINSports, deținătorul de drepturi al Champions League în regiune (la care Nasser Al-Khelaifi, dacă vă spune ceva numele ăsta, e ”chairman”) e în continuare interzis în această țară, o ultimă rămășiță a blocadei pe care saudiții au impus-o Qatar-ului până în 2022. E doar o informație în context, dar zic că merită consemnată ca atare. Transmisia televizată a partidei ne-a arătat încă de la început o imagine cu Al-Khelaifi, în calitate, de data asta, de președinte al PSG-ului, așezat în tribuna VIP lângă președintele UEFA, Aleksander Ceferin. Foarte țanțoș era, în această postură, Al-Khelaifi, care acum e ”chairman” și la Asociația Cluburilor Europene. Are atâtea funcții de conducere acest fost obscur jucător de tenis încât cred că nici nu mai știe de ele, asta ca o paranteză. Mai spre final, atunci când fotbaliștii parizieni asaltau poarta celor de la Newcastle, o altă imagine ni l-a arătat pe Al-Khelaifi stând în picioare, la o lojă, și trăind intens ceea ce se întâmpla pe gazon. Acolo unde Mbappe, Dembele și ceilalți parizieni (cu 5 atacanți a terminat Luis Enrique acest meci) bombardau, fără succes, poarta bravului Nick Pope. Dacă ar fi să merg pe linia rețelelor de socializare și să fac o glumă proastă, aș zice că Ceferin plecase din tribuna oficială pentru a coborî în camera VAR, acolo unde se va lua, în prelungiri, o decizie capitală pentru soarta partidei și, eventual, a grupei. Evident că nu-i așa, dar ca glumă poate că merge.

PRESA ENGLEZĂ ÎNTE ”JAF” ȘI ”DEZGUSTĂTOR”

Englezii însă n-au fost deloc amuzați. Presa de dincolo de Canalul Mânecii nu s-a jenat în a folosi tot felul de cuvinte pentru a caracteriza cele petrecute pe ”Parc des Princes”. Tabloidele, mai contondent (”jaf” zice ”Mirror”, ”dezgustător”, zice ”Daily Express”), ziarele serioase (”Times”, ”Daily Mail”) ceva mai analitic. O dilemă cred însă că există pentru toată lumea, inclusiv pentru fanii PSG-ului, favorizați de această dată. VAR-ul a fost creat tocmai pentru a face lumină în arbitraj, însă în ultimul timp, grație liniei impuse de UEFA, face mai mult întuneric. În sensul că regulile au fost atât de tare frământate încât nu le mai înțelege nimeni și tare mă tem că atunci când zic ”nimeni” mă refer și la arbitrii. Englezii, care sunt departe de a se putea lăuda cu VAR-ul lor, măcar au fost transparenți, probabil și la presiunea presei, și au explicat deciziile luate în camera VAR în anumte situații, decizii considerate de foarte mulți drept greșite. Nu-s convins că de la UEFA se va proceda la fel.

Nu-mi place în mod deosebit să vorbesc despre arbitraje, prefer să evit dezbaterile pe tema asta. La noi mai ales s-a format și un obicei, l-aș numi de-a dreptul alibi, orice eșec e din cauza arbitrilor, noțiunea de autocritică e inexistentă. Am făcut-o acum pentru că a fost vorba totuși de o fază petrecută în prelungiri ce ar putea avea urmări decisive în lupta pentru calificarea în primăvară. Pe care Newcastle o avea în mâinile sale în minutul 90, iar PSG, nu. Acum e invers, chit că parizienii, la cel mai slab parcurs în faza grupelor de când au intrat sub umbrela Qatar-ului, nu vor avea un meci tocmai ușor la Dortmund. Cel puțin în teorie, căci nemții sunt calificați deja, iar Al-Khelaifi e, tot în teorie, și șeful lor pe linie de cluburi europene.

LUIS ENRIQUE ȘI HAOSUL LUI DEMBELE

Luis Enrique se leagă de statistică. 31 de șuturi au tras jucătorii lui spre poarta lui Pope. Doar 7 pe spațiul porții, dar asta e o altă discuție. Dornici de răzbunare după eșecul de la Newcastle, parizienii s-au lăsat conduși de o precipitare izvorâtă parcă din stilul atât de cunoscut al lui Ousmane Dembele. ”Maturite, stabilite, Dembele”, scria ”Le Parisien” marți, în avancronica partidei. La partea cu stabilitatea, pot fi de acord, la cea cu maturitatea am ceva dubii, căci Dembele numai imaginea asta nu o oferă, e totuși perfectul exponent al haosului, în gândire și execuții, dar așa, din acel haos, s-a născut până la urmă faza penalty-ului. Ușor haotic pare a fi și antrenorul spaniol, ale cărui decizii tactice sunt greu de înțeles. În lupta lui recurentă cu presa, căci e cunoscut pentru urticaria pe care o dezvoltă atunci când vede în față un jurnalist, Luis Enrique a introdus echipa într-o dinamică greu de descifrat, în care nici măcar Mbappe nu mai e cel pe care-l știam. E posibil ca ăsta să fie drumul spre succes, în fond Luis Enrique a pornit la fel și la Barcelona, până una alta e un drum brăzdat cu multe semne de întrebare.

Cât despre Newcastle, îmi permit să fiu și aici un pic critic. O reprezentantă a Premier League, fie și chinuită de accidentări, nu se poate duce să joace o piesă de genul ăsta în Champions League. Demn totuși de o grupare ajunsă din întâmplare în această competiție. Să nu ieși din propriu teren o repriză întreagă și să te aperi cu toată echipa în jurul careului e un scenariu la care nici măcar Simeone, în cele mai stresate zile ale sale, nu s-ar fi gândit. Celmai bogat club din lume nu se poate totuși mulțumi cu o strategie atât de săracă.