Coincidența a făcut ca în chiar prima zi de Champions League pe acest 2024 să fi văzut la lucru, probabil, principalele candidate la câștigarea trofeului în acest an. Evident că e devreme, evident că multe se vor mai întâmpla, evident că încă n-au apărut alte nume ce pot spera la finala de pe Wembley, evident că surprizele pot apărea oricând, dar cam asta a fost senzația urmărindu-le, marți seară, pe Manchester City și Real Madrid.

Liga Campionilor s-a terminat odată cu faza grupelor. Ultima fază a grupelor din istoria acestei competiții, căci din sezonul viitor vom avea un alt format. Și, din ce spun cei care exersează fotbalul virtual, de tip manager (nu e cazul meu, trebuie să spun din capul locului, dar am primit multe mesaje în acest sens), unde modificarea a fost deja implemenată, schimbarea în bine ar fi evidentă, în sensul că nu prea vor mai exista meciuri fără importanță, care să fie jucate doar din obligație sau pentru bani, căci obiectivul fusese deja atins. Vom vedea, un pic de răbdare trebuie să avem. Am tot zis de-a lungul anilor că cea mai importantă competiție din lume la nivel de cluburi are (putem spune deja avea) două faze în același sezon. Mai întâi Liga Campionilor, cu faza grupelor, cu meciuri multe și majoritatea frumoase, dar și cu prezența printre coloși a unor echipe mai mici, încercând marea cu degetul, dar rămânând, într-o majoritate covârșitoare, doar cu banii, mulți, și cu experiența, la fel de multă. Apoi, din primăvară, decorul se schimbă, la fel și spectacolul, și avem Champions League, cu dueluri eliminatorii, cu cele mai bune echipe rămase, cele care luptă cu-adevărat pentru trofeu, pentru că au cu ce. De curând am văzut un studiu care ne spune că în ultimii 15 ani niciodată această competiție n-a fost câștigată de o grupare cu un buget mai mic de 500 de millioane de euro. Cam așa se pune problema.

CITY ȘI NOUL NIVEL AL LUI GUARDIOLA

Mă întorc la meciurile de marți. Și la cele două favorite de care ziceam. City și Real Madrid au izbutit, cu prestații totuși diferite, să-și ușureze meciurile retur, ba chiar în cazul ”cetățenilor” să-l transforme într-o formalitate. City a redevenit brusc acea echipă care intimidează, acea echipă cu care te lupți greu de la egal la egal. Guardiola și-a recuperat efectivul, în primul rând pe De Bruyne, ce încalcă flagrant regula nescrisă din fotbal care spune că un fotbalist accidentat are nevoie, după revenire, de o perioadă egală cu cea de pauză pentru a reveni la forma din momentul producerii accidentării. Conform acestei teorii, ar fi trebuit să vedem un De Bruyne în formă maximă spre sfârșitul lui martie, doar că-l vedem acum, ceea ce devine o mare problemă pentru adversari. A mai revenit și Haaland, a cărui prezență ajută enorm chiar și-atunci când nu dă gol (sau mai ales atunci), o altă armă care intimidează.

Guardiola a ajuns la un alt nivel de pregătire a meciurior. Vorbește de ”body language”, de liniște, de ”big smile”, chestii ce se duc spre zona mentală mai mult decât spre cea tactică. Ce-i drept, echipa lui e încărcată la maxim din acest punct de vedere, jucătorii dau senzația că știu exact ce trebuie să facă, cu condiția să rămână calmi, liniștiți. Pep a povestit după meciul de marți cum a plănuit scenariul: ”Am avut un antrenor care ne spunea că-n partide de genul ăsta, cu stadion plin și ostil, care urlă, face gălăgie și pune presiune, cel mai indicat e să nu ataci prea rapid, fiindcă așa poți ușura tranziția adversarului când se pierde mingea. Ideal e să nu cauți golul încă de la început, ci să dai 1000 de pase dacă e posibil și-așa stadionul o să tacă încet încet, iar adversarii o să-și piardă răbdarea”. Nu l-a numit pe acel antrenor, dar, vorba aia, ghici ciupercă ce-i? Johan Cruyff, evident. La fel de evident e că asta nu-i așa ușor de realizat, e nevoie de multă pregătire ca să-ți iasă posesia de care vorbea, dar nu cred că e cazul să facem vreo discuție în raport cu antrenamentele catalanului.

City e ceea ce înseamnă o echipă grea. Greu de bătut și cu atât mai greu de eliminat în dublă manșă, mai ales dacă returul e pe ”Etihad”. Problema motivației, pe care se bătea monedă la startul sezonului că s-ar cam fi micșorat, pare să nu mai existe, iar lotul e atât de generos încât, cu excepția lui De Bruyne, nimeni nu e de neînlocuit. În ultimii ani, City a fost mereu principala favorită, atât în septembrie, cât și-n februarie. Sezonul ăsta aduce după sine o mică diferență: obsesia câștigării trofeului a fost spulberată, iar acum ”cetățenii” știu mult mai bine cum se face.

REAL MADRID ȘI LECȚIA SUFERINȚEI

Real Madrid e o altă poveste. E sentimentul ăla straniu că-n această competiție, oricâte probleme ar avea, oricât de greu ar părea, rămâne extrem de greu de ucis. S-a probat de-atâtea ori că nici nu mai are rost să insist. Cei dornici de elemente mistice au o pâine de mâncat, cei care vor să scoată în evidență norocul proverbial al lui Ancelotti, de asemenea. Nici cei care preferă să se uite doar spre arbitraje nu se plictisesc. Însă, dincolo de asta, Real Madrid are o liniște exemplară la fiecare meci din Champions League, nici cel mai mic sentiment de anxietate, de panică, nici măcar atunci când, vezi eșecul drastic de pe ”Etihad” din sezonul trecut, adversarul e superior.

Ancelotti nu e tipul de antrenor ahtiat după tactică. Nu e tipicar ca Guardiola, nu-i vulcanic ca Jurgen Klopp sau Simeone, nu intră-n panică precum Arteta, nu-i scorțos ca Ten Hag, cât despre experiență nu cred că e cazul să mai vorbim. A văzut și trăit atâtea, ca jucător și antrenor, puține lucruri îl mai mișcă sau enervează. E o armă-n plus la cele de care dispune Real Madrid, dar uneori e exact arma care face diferența.

La Lepizig, Real Madrid a câștigat greu, grație unui gol ”de autor” al lui Brahim Diaz. Care scoate din joben ceva notabil de fiecare dată când Ancelotti apelează la el. Putea rămâne liniștit la Milan, e un club uriaș, dar a ales să vină și să lupte la un club ceva mai mare, fiindcă oportunitatea de a juca la Real Madrid în ziua de azi nu e ceva de care prea mulți se pot bucura. Au câștigat greu madrilenii marți și au și suferit, iar asta îi transformă într-un adversar de temut pe viitor, fiindcă lecția asta a suferinței e extrem de folositoare. City n-a putut lua trofeul mult dorit decât atunci când a învățat temeinic teoria asta și a pus-o-n practică, vezi finala cu Inter. Real Madrid nu are, azi, lotul lui City, poate nici al altora, are în schimb acea încredere care-l face, de exemplu, pe unul ca Tchouameni să joace impecabil pe un post ce nu-i este pe plac și care-l expune enorm. Încredere plus istorie plus un antrenor care să știe cum se face, iată argumentele madrilenilor pentru lunile care vin.

P.S.

Două vorbe despre acea fază din debutul meciului de la Leipzig. Acel gol anulat nemților care, poate, ar fi schimbat dinamica partidei. Cu regulamentul în mână, golul e anulat corect, în spiritul jocului e de-a dreptul aberant, însă e al nu știu câtelea exemplu că acest regulament e făcut de niște oameni care nu doar că n-au jucat fotbal, dar nici mare habar n-au cu ce se mănâncă sportul ăsta.