Pesemne că una din principalele caracteristici ale creierului uman este capacitatea de a se întoarce în timp. De a-şi aminti. De a răscoli prin sertarele memoriei, spre a redescoperi momente ale vieţii, momente trăite, nu visate, căci visele reprezintă o cu totul altă caracteristică. Amintirile nu ţi le ia nimeni. Nici visele, de acord, dar amintirile sunt ale tale, doar ale tale. Sunt acele imagini care te fac să zîmbeşti, sînt acele imagini care-ţi aduc ochii la graniţa lacrimilor, sînt acele amintiri pe care nimic nu le poate înlocui. Nici măcar visele.

Miercuri, un pic înainte de venirea oficială a primăverii așadar, am avut ocazia să mă-ntorc puțin în timp, în primăvara vieții mele. Am fost invitat la avanpremiera filmului ”Hai România!”, pelicula dedicată generației de aur a fotbalului nostru. E un film la care vă invit cu toată dragostea să mergeți, ba chiar vă solicit, imperativ de-a deptul, s-o faceți! Dacă puteți, luați-vă și copiii. Vor vedea că există fotbal și-n afară de Messi, Cririano, Neymar, Mbappe sau Haaland. Și că, da, a existat și pe-aici, pe la noi. Cei tineri și foarte tineri vor descoperi multe. Cei de peste 40 de ani vor putea să-și retrăiască părți din copilărie sau tinerețe, căci imaginile vă vor purta și spre Sevilla 1986, spre calificarea la Mondialul din 1990, spre duelurile dintre Steaua și Dinamo ce au nivelat drumul acelei performanțe, spre turneul final din Italia, primul al nostru în libertate, cu ale sale ”notti magiche / inseguendo un goal / sotto il cielo / di un’estate italiana”, probabil cel mai frumos imn din câte s-au făcut pentru o Cupă Mondială (chiar în momentul în care scriu, mi-am pus melodia și zău că am un nod în gât). Și, evident, spre vara americană a lui 1994, cea mai frumoasă din câte au fost în fotbalul românesc.

Veți vedea imagini vechi, pe care le știți, dar și unele noi, care și pentru mine au fost o plăcută surpriză. Veți retrăi (sau trăi în premieră) momente unice, veți descoperi că și fotbaliștii români au fost odată capabili de execuții precum vedem azi în campionatele tari ale Europei, de succese la care astăzi ne e de-a dreptul teamă să ne gândim, vă va crește pulsul la un moment dat, iar mai apoi, poate, vă vor da lacrimile. Măcar un pic, așa, în colțul ochilor, că e întuneric în sală și nu vă vede nimeni. O să-l vedeți pe Răducioiu lăcrimând azi, la 50 și ceva de ani, și o să vă dați, sper, seama ce uriaș atacant a fost. O să-l vedeți pe Gică Hagi, imens și nu e nicio exagerare, pe Ilie, magnific, și iar nu-i nicio exagerare, căci atingerea aia de la golul doi cu Argentina e ceva ce azi ar costa zeci de milioane de euro. Pe Gică Popescu, colosal, pe ”căprioara” Belodedici, pe Ionuț Lupescu, formidabil, pe Dan Petrescu, admirabil, pe Bogdan Stelea, pe Dorinel, Gică Mihali, pe Lăcătuș și pe toți ceilalți. Chiar și pe Florin Prunea, nemeritat transformat în groparul viselor noastre, nemeritat căci greşeala e permisă oricui, iar dacă victoriile sunt meritul echipei, la fel şi înfrângerile trebuie să fie ale tuturor. Evident și pe Puiu Iordănescu, fără de care nimic n-ar fi fost posibil. O să-i vedeți ieri și-o să-i vedeți azi, vorbind despre ieri cu același patos cu care au atunci au câștigat meciuri și au scos în stradă sute de mii de oameni. Pentru că veți putea vedea și imaginile astea, cu sute de mii de oameni în stradă, cu o Piață a Universității plină de fericire, ceva ce azi pare o utopie cinică.

Am fost atunci cu toții invitaţi la cea mai frumoasă petrecere pe care fotbalul ne-a oferit-o. Am trăit din toate câte puţin. Am stat la masă cu agonia, am dansat cu extazul, ne-am revăzut cu agonia pe holuri, la o țigară, apoi iar cu extazul, la bar, pentru ca agonia să facă loc, într-un tîrziu, unui invitat pe care nu l-am fi dorit cu noi la aceeaşi masă: tristeţea. Fiindcă, da, inevitabil scenariul ne va duce spre meciul cu Suedia. ACEL meci ce va rămâne, poate, momentul cel mai trist în istoria sportului românesc. Miza era un loc în paradis, o confruntare cu Brazilia în semifinale, ca o destinaţie de vis pentru o echipă ce navigase la acel turneu final într-un ocean de elogii.

Nu pot uita, nici azi, la 30 de ani distanță, acea seară de 10 iulie. Pe care, da, trebuie s-o spun, sunt un norocos că am putut s-o trăiesc. Era ultimul “sfert”, era 10 şi jumătate noaptea, aflasem deja că Bulgaria vecină bătuse Germania şi se bucura pentru semifinala cu Italia ce urma să vină. Ne căutam rândul la coada bucuriei, străzile își așteptau oamenii, deşi semnele cereşti, care nu-s niciodată întâmplătoare, ar fi trebuit să ne reducă din optimism. Ploua la Bucureşti la ora meciului, era o vreme mohorâtă, tristă, puţin obişnuită pe atunci în luna lui Cuptor. Azi și vremea s-a schimbat, nu doar vremurile. Am pierdut acel meci şi acea şansă. Lumea a ieşit totuşi în stradă, în tăcere, iar picăturile de ploaie se confundau cu lacrimile. Lacrimile de la San Francisco au ajuns repede în România, căci, da, multă lume a plâns atunci alături de Răducioiu, de Dan Petrescu, de Belo, de Ilie, de Hagi şi de ceilalţi. Atât de mare a fost tristeţea încât semifinalele şi finala parcă nici n-au mai contat.

O veți retrăi în acet film. Dar merită. Tristețea face parte din viață. Iar lacrimile acelei seri de 10 iulie sunt totuși o amintire frumoasă. Amintirea că-n ziua aia contam și noi. Existam. Să plângi că ai ratat Everestul e una, să te plângi că n-ai ocazia să plângi e cu totul altceva.

Cu siguranță, una din principalele caracteristici ale creierului uman e capacitatea de a visa. De a-și imagina cum ar fi fost dacă…

P.S. 1

Fac aici o mărturisire și poate că mai sunt oameni în situația mea. A fost prima dată în 30 de ani când am revăzut momentul penalty-urilor din meciul cu Suedia. N-am avut puterea până acum, schimbam mereu programul când se ajungea aici.

P.S. 2

Vă invit, din nou, să mergeți să vedeți filmul. Vă solicit, imperativ chiar, s-o faceți. Și-apoi să vă gândiți o clipă atunci când, astăzi, veți fi dornici să-i înjurați ori ironizați pe acești oameni. Indiferent din ce motive. Alții ca ei n-am avut și, mă tem, nu vom avea