După 4 ani de purgatoriu, sub forma unui periplu fără glorie prin Europa League și a unei eliminări fără echivoc în ”optimi”, Barcelona pătrunde din nou în așa zisa elită a fotbalului european. Acolo unde, dacă e să-i privim istoria și palmaresul, ar trebui să-i fie locul întotdeauna, doar că fotbalul ține cont uneori și de alți factori, mai reci dar mai palpabili, cei financiari. Iar această revenire în zona ”sferturilor” aduce după sine și o premieră, ce umple clubul catalan de mândrie, dar care ar trebui să impună, în mod normal, și unele semne de întrebare: Barcelona e prima echipă din istoria competiției ce propune printre titulari doi jucători de 17 și 16 ani. Într-un meci din faza eliminatorie, obligatoriu trebuie întărită această idee, căci vorbim de partide în care un mic detaliu poate conduce spre un mare dezastru. 

Lamine Yamal va face 17 ani în iulie, iar Pau Cubarsi a împlinit 17 ani în ianuarie. Ambii sunt la vârsta la care încă pot fi considerați copii și nu doar pentru că nu pot conduce o mașină ori bea o bere într-un bar. Corpul lor nu e încă definitivat (Lamine Yamal a crescut 10 centimetri în ultimele 12 luni), musculatura lor încă nu e conturată, psihicul lor de asemenea. În mod normal, la 17 ani ei încă stau cu părinții, iar temele de la școală ar trebui să fie preocuparea de căpătâi.

Ei bine, Lamine Yamal și Pau Cubarsi ne arată că vârsta nu e întotdeauna o problemă. La fel cum n-ar trebui să fie nici o virtute, deși de multe ori se constituie într-un criteriu. Trăim vremuri în care acești copii sunt mult mai pregătiți decât eram noi la vârsta lor și, de cele mai multe ori, decât credem noi că sunt. Obișnuim să-i privim cu ochii celor care au trecut prin asta, care știu cum e, dar uităm că timpurile s-au schimbat, iar viteza e azi elementul caracteristic. Poate că și graba, dar asta e o altă discuție.

SPERANȚE MARI PE UMERI ÎNCĂ FRAGILI

Despre Lamine Yamal s-a mai vorbit. Are, în mod evident, tot ce-i trebuie pentru o carieră strălucitoare. Faptul că zona lui de acțiune e aceeași din care și-a pornit Messi drumul spre gloria fotbalistică e doar un detaliu, căci Barcelona a mai oferit astfel de exemple. Ansu Fati e ultimul, dar acum se zbate într-o mediocritate depresivă în Anglia, după ce la un moment dat pe umerii săi fusese azvârlit legendarul tricou cu numărul 10. Al lui Messi, cum ar veni. Lamine pare totuși conceput din alt aluat, are atingeri de geniu ce nu pot scăpa nici celui mai sceptic privitor, însă problema acelor umeri există și la el, căci acum e ceva mai mult decât un tricou, poartă în spate speranțe. Iar astea cântăresc enorm și consumă enorm.

Pau Cubarsi a apărut deodată și din necesitate. Dacă despre Lamine Yamal s-a mai scris, a avut inclusiv și un mic derapaj în materie de disciplină, despre Cubarsi, nu. Și pentru că fundașii centrali nu beneficiază, mediatic, de atenția atacanților. Și-a făcut loc în vestiarul Barcelonei și-acum nimeni nu mai concepe echipa fără el. Aluatul lui e un pic diferit de al lui Lamine, nu are acele atingeri de geniu de care vorbeam, afișează însă o maturitate aproape deranjantă când îți amintești ce vârstă are. Se tot spune că fundașii centrali ajung la această maturitate după zeci de bătălii duse cu adversari de calibru și cu calibru, după zeci de coate în cap și, poate, mii de remușcări ce-i trec prin cap urmare a unor greșeli, fiindcă, ce să vezi, din greșeli se învață cel mai bine. La 17 ani și 50 de zile, Cubarsi a bătut și el un record, devenind cel mai tânăr fundaș central titular în faza eliminatorie în istoria competiției, depășind o bornă ce aparținea de ani buni lui Beppe Bergomi. A fost desemnat MVP-ul meciului retur cu Napoli și mă tem că i-a scăzut cu multe milioane prețul lui Victor Osimhen. Nigerianul a căutat în câteva rânduri duelurile cu Cubarsi, dar a renunțat destul de repede, căci s-a prins că nu e mai mult loc de întors decât contra lui Araujo.

Sunt valuri de laude acum îndreptate spre cei doi. Mai sus vorbeam însă și de unele semne de întrebare. E oare normal ca un club de talia Barcelonei să se urce de-a dreptul pe umerii a doi adolescenți, copii încă? Mai degrabă nu, dar asta e încă o dovadă că lucrurile n-au fost făcute cum trebuie la clubul catalan. La 17 ani ai o inimă mare, metaforic vorbind, joci din suflet și pui mult suflet, dar ești și predispus unor erori majore, fiindcă n-ai comis destule în carieră și, în consecință, n-ai avut cum să înveți din ele. E nevoie de mult tact din partea antrenorului, de răbdare, dar și de grijă, fiindcă acei umeri se pot dovedi și foarte fragili, iar aici cel mai la îndemână e exemplul Pedri, aruncat și el în luptă la 17 ani și stors ca un burete în primele sale luni prin fotbalul mare.

Barcelona n-are însă timp pentru astfel de întrebări. Și-așa ”dubla” cu Napoli a părut de-a dreptul decisivă într-o luptă continuă cu propriile himere. De la obsesia lui Messi de a câștiga Champions League s-a ajuns la obligația de prinde măcar ”sferturile” pentru ca balanța contabilă să n-o ia razna. Obiectivul a fost îndeplinit, iar viitorul privit prin ochii acestor copii ar trebui să fie în regulă. Realitatea din prezent va fi developată însă în ”sferturi”, căci acolo adversarii vor fi de cu totul alt nivel. Și, în principiu, fără sentimente.