Titlul acestui text e cel dat marți, în ziua returului dintre PSG și Borussia Dortmund, de ”Marca”, de ”Le Parisien” și de alte publicații din lumea largă. Ce-i drept era mai mult decât ofertant, iar oferta rămâne și azi, a doua zi după meci. Fiindcă, da, a fost ultimul tango la Paris pentru Kylian Mbappe, ultimul dans în costumul parizian pe muzica atât de bine cunoscută din Champions League. Un dans trist însă, presărat cu pași falși și cu un final dezamăgitor, un amestec de deziluzie, frustrare și un pic de invidie. Iar ultima fază a partidei de pe ”Parc des Princes”, cu un Kylian alunecând aproape caraghios la singurul moment în care a fost pierdut din ochi de apărarea Borussiei, caracterizează într-un fel prestațiile starului parizian în semifinale.

Mbappe a acaparat protagonismul acestei seri. Poate nemeritat, căci în această postură ar fi trebuit să fie cei victorioși, dar viața e câteodată și-așa. Hummels, Reus, Terzic și ceilalți rămân cu finala, Mbappe cu miile de rânduri scrise și zecile de mii de cuvinte spuse despre un meci la care era chemat să iasă-n evidență și n-a făcut-o. Faptul că a avut o bară și-n retur, la fel ca-n tur, nu e nici măcar o consolare, căci prestația lui, în ansamblul dublei manșe a fost, zice ”L Equipe”, ”foarte departe de un pretendent la Balonul de Aur”. Corect, însă toate astea scot în evidență un aspect extrem de important pe care ar trebui să-l înțelegem odată pentru totdeauna: sportul ăsta, fotbalul, e unul colectiv, la care un personaj, fie el și extrem de bun, nu poate face nimic dacă-n jurul lui nu-s colegii potriviți. Messi și Cristiano Ronaldo, reperele excelenței din acest punct de vedere, cu care Mbappe este deseori comparat, au fost formidabili și pentru că lângă ei au funcționat impecabil celelalte piese.

Pentru Mbappe se termină o etapă. Nu se termină cum și-ar fi dorit, sunt sigur de asta. Se va deschide în curând alta, despre care o să avem atâtea de vorbit la momentul potrivit încât ar fi ilogic să începem de pe-acum. Cei 7 ani de acasă pentru Mbappe, care e parizian, să nu uităm aspectul ăsta, au însemnat cel mai important titlu din viața unui fotbalist, cel de campion mondial, multe trofee interne, cu importanța lor, și o grămadă de vise spulberate în Champions League. O competiție la care visează fanii parizieni și conducătorii qatarezi până la punctul în care visul tinde să devină un coșmar, o competiție în care, vezi City sau Chelsea, cluburi aflate oarecum de aceeași parte a baricadei cu PSG, trebuie să suferi mult până s-o poți cuceri. Și să cheltui mult, dar asta-i deja altă poveste, fiindcă dacă lângă acel ”mult” nu alături și noțiunea ”deștept” riști să cheltui degeaba.

Mai sus, dacă ați fost atenți, am folosit un termen: ”invidie”. Pesemne că un pic de invidie există printre suporterii Parisului față de idolul lor de până acum. Va pleca într-un loc unde atât de râvnitul trofeu e mult mai lesne de câștigat. Scriu asta fără să știu ce a făcut Real Madrid cu Bayern, dar știind că, oricum ar fi, la startul viitoarei ediții a Ligii Campionilor madrilenii vor fi printre favoriți, în vreme ce parizienii, mai degrabă nu.

ANOMALIILE DE LA DORTMUND

O să revin la Paris imediat. Parisul e oricând o bună idee, dar să vedem dacă și Luis Enrique e la fel. Simt însă nevoia acum să mă îndrept spre Dortmund. Această finalistă de nimeni anticipată, dar care ajută enorm fotbalul, poate și viața noastră de zi cu zi, căci ne reamintește că nu întotdeauna banii aduc fericirea. Și, mai ales, ne reamintește că lacrimile de azi se pot foarte lesne transforma în zâmbetele de mâine. Acele imagini cu Edin Terzic plângând în fața ”zidului galben” de la Dortmund acum aproape un an, când Borussia pierdea incredibil un titlu de campioană a Germaniei pe care-l avea în buzunar, acele imagini așadar au revenit azi în actualitate doar pentru a fi puse în paralel cu cele în care Terzic sărbătorea la Paris o calificare în finala Ligii poate la fel de incredibilă.

Un Terzic pe care multă lume l-a considerat responsabil pentru acel eșec (recunosc, mă număr printre ei și cred că am avut motive), care n-a știut să deblocheze mental un vestiar cuprins brusc de angoase în fața momentului decisiv așteptat de atâta amar de vreme, s-a transformat în cel care readuce Borussia într-o finală de Ligă, după 10 ani. Să faci o paralelă între Borussia lui Terzic și acea Borussie a lui Klopp cred că n-are rost, cea de-atunci era o confirmare, cea de azi e mai degrabă o anomalie. Terzic însuși e așa, căci de la antrenorul ce n-a fost dat afară în vara trecută din lipsă de soluții și căruia deja i se contura un înlocuitor în persoana lui Nuri Sahin, adus special ca ”secund” astă iarnă pentru a deveni principal în vară, căci traseul în Bundesliga (locul 5) e departe de pretenții, a devenit acum de neatins, ba chiar e văzut ca viitor selecționer al Germaniei după Nagelsmann. Ocrotit în acest parcurs de șansa ce i-a lipsit în acel meci cu Mainz, Terzic a câștigat duelurile cu Simeone și Luis Enrique, doi tehnicieni mult mai bine cotați decât el și a cosmetizat zdravăn locul pe care-l ocupă în istoria Borussiei. Indiferent de ce va fi pe ”Wembley”.

Acolo unde vor reveni Hummels și Reus. Lacrimile lor de-acum 10 ani încă persistă pe obrajii Borussiei. Sunt, la rândul lor, două povești de viață ce trebuie consemnate, fiecare cu traseul lui. În special Reus, pe care accidentările l-au privat de acel trofeu, despre care spuneam mai sus, când vorbeam de Mbappe, că e cel mai râvnit din cariera oricărui fotbalist, titlul mondial. Și-a anunțat deja despărțirea, dar ce despărțire mai frumoasă decât asta poate exista. Indiferent de ce va fi pe ”Wembley”. Aș îndrăzni să-l includ pe această listă și pe Julian Brandt, cel pe care Jurgen Klopp l-a vrut la Liverpool înaintea lui Salah în 2017 și care n-a izbutut în toți acești ani să șteargă prin performanțe frustrarea acelui transfer eșuat, dar și pe Jadon Sancho, dovada cât se poate de clară că și-n fotbal, ca-n orice alt domeniu și ca-n viață, esențiale sunt comunicarea, înțelegerea, lipsa orgoliilor.

”Nimeni nu se va întreba mâine cum am câștigat meciul ăsta, ceea ce contează e că am câștigat și că vom fi în finală”, zicea Reus, întrebat fiind de doza destul de mare de șansă ce a îmbrăcat tricoul Borussiei. ”Nimeni nu se aștepta la asta”, a concluzionat el. Și chiar așa e, nimeni nu s-ar fi așteptat la asta.

PARISUL E MEREU O IDEE BUNĂ?

Mă întorc pentru final la Paris. Și la Luis Enrique. Pe care-l simpatizez mult și cu care am empatizat enorm atunci când viața l-a încercat atât de tare. Acest parcurs în Champions League e totuși un eșec pentru el, fie și îmbrăcat în haina unor promisiuni pentru viitor. Da, PSG a avut cea mai tânără echipă aliniată într-o semifinală de Champions League de la cea a lui Arsenal, în 2009. Dar a și avut o echipă ce a costat foarte mult și care e plătită foarte bine. Senzația e că-n ambele partide cu Borussia antrenorul Luis Enrique a fost discret și învins, dar și că dacă gafa lui Araujo din ”sferturi” nu se petrecea nu mai puteam vorbi acum despre ultimul dans al lui Mbappe.

În fața lui Luis Enrique se așterne acum cel mai delicat moment din viața Parisului din ultimii ani: plecarea port-drapelului său. Cum se va descurca PSG fără Mbappe am cam văzut, sincer, în această ”dublă” cu Borussia, în care el mai mult n-a fost decât a fost. Capacitatea lui de intimidare era însă prezentă, iar asta nu va putea fi înlocuită prea lesne. Însă tinerețea e un argument foarte serios, la fel și coeziunea vestiarului, ce va fi ajutată de plecarea marii vedete. Adevărata muncă a lui Luis Enrique la PSG abia acum începe și abia la vară vom putea spune dacă într-adevăr, pentru el, Parisul a fost o idee bună. Dar și dacă el a fost o idee bună pentru Paris.