Era minutul 87 al unui meci destul de bizar, cel dintre Tottenham și Manchester City, iar Guardiola era, la propriu, la pământ. Se lăsase pe spate, întinzându-se mai apoi pe gazon, parcă încercând să transmită prin această cale un pic de energie și de inspirație portarului său ce se afla în fața celei mai importante intervenții din tot sezonul. Și s-a întâmplat, în cele din urmă, ceea ce Pep și-a dorit, intervenția a avut succes, City a câștigat meciul și acum e foarte aproape să intre-n istoria Premier League.

A fost momentul de glorie al unui om puțin obișnuit cu rolurile principale, momentul de ieșire în fața reflectoarelor a unui fotbalist ce a stat până acum mai mult în umbră, momentul în care eterna rezervă devine decisivă. Vorbim aici de Ortega, ”back-up”-ul dintotdeauna al brazilianului Ederson, în locul căruia și intrase marți seară. În paranteză fie spus, un Ederson peste măsură de supărat pe antrenorul său, care se gândise la binele echipei în primul rând, dar, într-un fel, se gândise și la sănătatea lui, căci o lovitură la cap e delicată și trebuie tratată cu precauție maximă. Nu m-aș mira prea tare, ca să închid paranteza, ca Pep să-l titularizeze pe Ortega și duminică împotriva lui West Ham United, nu doar duminica viitoare, în finala Cupei cu United.

Are 31 de ani Ortega și e neamț, în ciuda numelui său cu rezonanțe iberice. Tatăl lui e spaniol, dar nu cred că asta i-a făcut pe cei de la Manchester City, unde spaniola e clar la putere pe toate palierele, să-l aducă în vara lui 2022 de la Arminia Bielefeld, cu care tocmai retrogradase. Guardiola avea nevoie de încă o rezervă pentru Ederson în afara lui Scott Carson, care să aibă, dincolo de abilitățile standard, acea calitate fără de care niciun portar nu poate colabora cu tehnicianul catalan, jocul de picior, știința de a stăpâni mingea, de a o putea transmite în regulă mai departe, capacitatea de a participa, ca un jucător de câmp în plus, la faza de construcție. Și, în plus, o rezervă care să-și știe rolul și locul în vestiar, dar care să fie pregătită să intre în orice moment. Nu-i ușor de găsit așa ceva, însă cei de la City au dat lovitura cu Ortega, care și-a jucat rolul cu brio.

”Realitatea e că fără intervenția lui Ortega, Arsenal era deja campioană”, a spus Guardiola după meci. Îl cunoaștem pe Guardiola deja, știm că-i place să dramatizeze uneori, știm că joacă și niște roluri alteori. Unii vor putea spune că mai erau 13 minute și City putea da oricând încă un gol, ceea ce e corect, însă ne aflăm la stadiul de probabilitate aici, intrăm pe teritoriul lui ”dacă”, iar meciul, reiau cele spuse mai sus, a fost bizar din mai multe puncte de vedere. S-a văzut asta din felul în care au jucat cei de la Spurs (revin imediat asupra subiectului), dar și cei de la City, căci Kyle Walker, de exemplu, mărturisea că n-a prea putut dormi luni noapte din pricina stresului.

LA 10 ANI DE MOMENTUL STEVEN GERRARD

La 10 ani distanță puteam avea un nou moment Steven Gerrard. A cărui ”alunecare” în acel meci cu Chelsea din 2014, fără importanță pentru Chelsea, s-a dovedit decisivă în bătălia pentru titlu, câștigată atunci de City. Apropo, cei care sunt siguri azi că City ar fi dat golul victoriei în cele 13 minute rămase uită probabil că momentul Gerrard s-a produs în prelungirile primei părți, deci Liverpool a avut atunci la dispoziție o repriză întreagă pentru a da un singur gol, căci atunci și egalul le servea ”cormoranilor”. Nu doar că nu l-a dat, dar a mai și-ncasat un altul, spre final. Fiindcă fotbalul e de cele mai multe ori așa, se joacă din glezne, genunchi și mușchi, dar ce decide totul e creierul, iar atunci când creierul nu e în regulă, din diverse motive, rezultatul dorit nu apare.

A fost însă momentul de glorie al lui Ortega. Care și-a salvat echipa și l-a salvat pe Akanji. Mie mi-a adus aminte și de intervenția lui Emiliano Martinez în fața lui Kolo Muani, din finala Mondialului qatarez. Un moment de glorie cât o carieră puțin glorioasă, împănată cu titluri în perioada City, dar fără mari momente de protagonism. Ortega a fost în tot acest timp acel exemplu de profesionalism pe care ne place să-l oferim întotdeauna, iar acum se constituie și-ntr-o mică lecție de viață, o dovadă că ușa gloriei se poate deschide oricând, trebuie doar să ai răbdare și să fi onest în tot ceea ce faci.

Paradoxal, City are acum o problemă cu Ortega. De genul celei pe care o are, de exemplu, Real Madrid cu Lunin. Ortega, căci acum el e subiectul, a dovedit în acest sezon că e rezerva pe care Guardiola (și Ederson) se poate baza oricând, dar care nu se știe dacă va mai accepta rolul ăsta de-acum încolo. Ar fi probabil titular la jumătate din echipele din Premier League și nu numai, are 31 de ani, intră din iunie în ultimul an de contract și se află clar în fața unei dileme, ceva de genul ”Should i stay or should i go?”. Mai probabilă e de-acum a doua variantă. Căci odată ce-ai gustat din paharul dulce al gloriei, e greu să te-ntorci la apa cea de toate zilele.

TOTTENHAM ȘI CAPRA VECINULUI DE LA ARSENAL

Spuneam mai sus că a fost un meci bizar și sunt convins că unii, mai ales pe la noi, că nouă ne și place să fabulăm, vor spune că, de fapt, Son a ratat intenționat la acea fază fiindcă n-a vrut să ofere titlul pe tavă rivalilor de la Arsenal. Asta e clar o bazaconie ascunsă în spatele unui adevăr. Bazaconia stă în faptul că Son n-a vrut să dea gol, căci e clar că a vrut, ratarea fiind și o consecință a finalului său slab de sezon. Adevărul însă e că fanii lui Tottenham n-au prea avut tragere de inimă la meciul ăsta, multe dileme fiind înșurubate în mintea lor. Au fost tot felul de sondaje în sensul ăsta, dar din păcate asta reflectă, pentru suporterii lui Spurs, o tristă realitate: în lipsa propriilor succese, își hrănesc orgoliul prin insuccesele dușmanilor. Capra vecinului există și-n nordul Londrei, ce să vezi!

Mi-e greu să cred însă că jucătorii lui Tottenham nu și-au dorit să bată pe City și să-și facă meseria onest. Că au fost și ei un pic contaminați de atmosfera tribunei e clar, o tribună care la 0-1 scanda ”Are you watching, Arsenal!”, însă prestația lor a fost pe linia celor din ultimele săptămâni, adică slabă. În fața lui Postecoglu stă o vară cu destule probleme, însă ceea ce a reușit Arsenal în aceste două sezoane de luptă la baionetă cu City e un exemplu. Cea mai importantă provocare pentru antrenor e însă cum să-i facă pe fani să uite de capra vecinului și să fie interesați doar de cea din curtea proprie.

P.S.

Despre titularizarea și prestația lui Radu Drăgușin nu prea am ce să comentez. A fost ceva normal pentru un jucător din lotul lui Tottenham. Nu e nimic ieșit din comun să joace așa pentru un fotbalist ce a fost cel mai scump transfer al iernii într-un campionat unde zecile de millioane au devenit deja banale. Așa cum n-am fost pe aceeași linie cu cei ce băteau câmpii cu grație în momentele în care banca de rezerve se lipise de internaționalul nostru, n-o să mă alătur acum celor care se-ntrec în elogii. Ăsta e fotbalul de azi la nivelul cel mai înalt, iar cine nu poate face față nu va afla ce înseamnă succesul. Exemplul lui Ortega e acum foarte la îndemână.