Trebuie să recunoaștem că acest campionat european ce stă să înceapă ne pune oarecum în dificultate. Ce-i drept, în sensul plăcut al noțiunii. Și asta pentru că și ”naționala” României se numără printre echipele participante. În general, la turneele finale din acest mileniu, cu excepțiile cunoscute și petrecute, coincidență, din 8 în 8 ani (2000, 2008, 2016, 2024) pentru noi începea, în jurul acestei date, turneul final de dat cu părerea. Ne luam frumușel fiecare câte o selecționată pe care să o susținem sau pe care o anunțam drept câștigătoare și ne duceam steagul până la final. Dacă ne ieșea pronosticul, bine, ne umflam un pic în pene, dacă nu ne ieșea, iar bine, dădeam vina pe detalii și pe fotbalul care e imprevizibil. 

Acum e diferit. Atunci când țara ta concurează e un pic altfel și nu vreau să scot în față cine știe ce sentiment patriotic desuet. Te simți însă părtaș la această sărbătoare a fotbalului european, cauți din instinct steagul tău printre celelalte ori cine știe ce alte însemne pe care le identifici cu ale tale. Nu mai pun la socoteală contingentul numeros de suporteri care iau drumul Germaniei pentru a vedea pe viu meciurile, pentru a fi acolo, pentru a trăi senzațiile. Pentru mulți e prima dată, unii mai fericiți au bifat și Franța în 2016, alții, și mai fericiți, dar și mai nefericiți în același timp, fiindcă își dau seama că au îmbătrânit, au fost și-n Elveția, în 2008. Despre Belgia și anul 2000, eu unul prefer să nu-mi amintesc, apropo de îmbătrânire. Pentru că, da, eu am fost! La fel cum am fost și-n 1998, în mileniul trecut, la ultimul meci al României la un campionat mondial, cel cu Croația de la Bordeaux. Sună ciudat, în mileniul trecut, dar ăsta e crudul adevăr, la fel de crud că îmbătrânirea de care vă tot pomenesc.

România va fi așadar la Euro și tot ceea ce am experimentat la ultimele turnee finale se modifică. În principal orizontul de așteptare al oamenilor. Cum ar trebui oare privit acest campionat european cu România în el? Cu echilibru ar fi sfatul meu. Și, mai ales, cu bucurie. Noi tindem să fim peste măsură de pesimiști, ăsta văd că e curentul majoritar în acest zile, ori peste măsură de optimiști. Eu cred că ar trebui să fim sceptici, dar în ambele sensuri. Să existe scepticism și atunci când afirmăm cu tărie că ne vom face de râs, dar acest scepticism să existe și atunci când oferim un pronostic de genul unei posibile calificări în semifinale. Să fim Euro-sceptici, dar, insist pe ideea asta, să nu uităm să ne bucurăm că suntem părtași la acest festival.

La startul preliminariilor, atunci când, e musai cred să vă reamintesc, tocmai retrogradasem în Liga Națiunilor, puțini credeam că ne vom putea califica din grupa în care eram repartizați. Am reușit, cu noroc, cu conjuncturi favorabile, cu fotbal bun câteodată, prost altădată, cu arbitraje blajine și cu detalii personale, dar am reușit. Și de la asta cred că trebuie să plecăm atunci când ne vom stabili orizontul de așteptare. Dacă n-aveam mari speranțe la startul preliminariilor, de ce ar trebui să ne fixăm unele atât de înalte acum, la turneul final?

Ar mai trebui să fim și Euro-realiști. Să ne dăm seama, odată pentru totdeauna, că nu mai reprezentăm în fotbal ceea ce reprezentam în mileniul trecut. Insist iar pe ideea asta, în mileniul trecut. Nu mai reprezentăm ceea ce reprezentam în 2000, suntem departe, ca valoare a jucătorilor, de ceea ce eram în 2008, ba îndrăznesc să spun că, din acest punct de vedere, suntem și sub Euro 2016. Fotbalul nostru n-a luat-o în sus, ci în jos în toți acești ani, iar asta se vede atunci când trecem în revistă lotul pe care l-am deplasat în Germania. Dacă vom avea pretenții de la echipa asta să bată Ucraina, să se lupte de la egal la egal cu Belgia și să spulbere Slovacia, avem toate motivele unei crâncene deziluzii la final. Fiindcă e foarte posibil ca așa ceva să nu se întâmple. Dar nici reversul medaliei nu e în regulă, să credem că Ucraina ne va bate măr, că Belgia ne va umili și că Slovacia ne va pune la colț nu e cea mai bună atitudine, căci energia aia negativă pe care o vom emana nu e deloc folositoare.

MAI POATE ROMÂNIA SĂ SCOATĂ ROMÂNII ÎN STRADĂ?

Realist vorbind, poate această echipă să scoată niște rezultate cu care, eventual, să scoată românii în stradă? Mai degrabă nu, dar eu insist pe ideea că la turneele finale noi nu ne-am făcut neapărat de râs. Nici măcar în 2016, căci știu că mi se va pune în față acel meci cu Albania. Eu cred, sper mai degrabă, că nu ne vom face nici acum, sper că tot ceea ce reprezintă un turneu final să însemne pentru ”tricolori” o motivație suplimentară.

Apropo de asta. Habar n-am dacă fotbaliștii echipei naționale sunt conștienți ce moment important au în față. Probabil că unii da, alții nu.  Un European poate reprezenta un moment unic în cariera unui fotbalist român, care are puține oportunități de a câștiga un trofeu european ori unul individual. Să rămâi lângă marile nume ale fotbalului mondial e un câștig imens, nu mai spun să joci împotriva lor. Și poate fi, de ce să nu privim și-așa lucrurile, o ușă deschisă spre viitorul fiecăruia.

Am auzit că, înainte de plecare, jucătorii au fost la film. La filmul despre ei, despre calificarea lor. Nu știu cine a avut ideea, dar e proastă. Nu de o cură de autosatisfacere aveau ei nevoie, ci de altceva. Eu i-aș fi dus la filmul despre ”Generația de aur”, un prilej numai bun să vadă cum niște băieți plecați de pe meleagurile astea, crescuți poate-n condiții mai grele decât mulți dintre cei de azi, au putut să și-o dea, să-mi fie scuzat limbajul de peluză, parte-n parte cu forțe ale fotbalului mondial. Chit că și-atunci s-a respectat tradiția acestui colț de lume, de fi mereu aproape și în același timp mereu departe, de a atinge gloria cu un deget și a o scăpa printre celelalte, important a fost acel sentiment transmis tuturor celor de-acasă: că putem, că încercăm. Și că spiritul acelor oameni care nu vor să renunțe, spiritul acelor oameni care nu vor să se simtă mereu inferiori, spiritul acelor oameni care au primit o educație și o dau mai departe, spiritul acelor oameni care au muncit și vor munci corect, pentru că asta știu să facă, acest spirit există și printre fotbaliști.

Dacă vor reuși asta în Germania, ”tricolorii” vor fi învingători, chiar dacă vor pierde.