S-a mai dus o zi după victoria cu Ucraina, s-a mai risipit din entuziasm, s-a dus și mahmureala de după beția succesului, gândurile s-au așezat la locul lor. Putem așadar să conversăm un pic despre ceea ce ar trebui să însemne această partidă pentru viitorul echipei noastre naționale, al fotbalului nostru, dacă vreți.

”Am jucat ca niciodată, am pierdut ca-ntotdeauna”, e un titlu pe care spaniolii de la Marca l-au dat, în 2006, tot iunie era, după ce Spania pierdea în fața Franței, într-una din ”optimile” Mondialului găzduit atunci tot de Germania. Fraza îi aparținea lui Alfredo Di Stefano, nu e clar încă la capătul cărui meci a zis-o, dar ea a însoțit ”naționala” Spaniei multă vreme, până în 2008 mai exact, când știți deja ce s-a întâmplat. Fiindcă nu Spania e subiectul azi, ci Romania. Despre care, azi, la ore bune după victoria cu Ucraina, cred că am putea spune cam așa: ”N-am jucat ca-ntotdeauna, am învins ca niciodată”!.

Fiindcă, da, acest succes a devenit deja istoric, căci o asemenea diferență de scor noi n-am mai produs la un turneu final. Încerc să ies din oceanul de elogii ce a însoțit această performanță, elogii venite, multe, de la unii care nu se jenau să prevadă un dezastru în Germania, dar, pe de altă parte, nici nu-mi doresc să opresc în vreun fel acest val de energie pozitivă pe care s-au urcat ”tricolorii” după jocul de la Munchen. Fiindcă, în mod normal, această energie ar trebui să ajute pe mai departe.

CE URMEAZĂ DUPĂ BEȚIA UNEI VICTORII

Aici am vrut să ajung, de fapt. La acest ”mai departe”. Ce urmează pentru România, imediat, știm. Un meci cu Belgia, pe care-l abordăm cu mult entuziasm, dar pe care e posibil să-l și pierdem. Mai întâi pentru că așa e în fotbal, mai apoi pentru că Belgia e un rival superior nouă, nu în cele din urmă fiindcă noi avem un obicei păgubos de a ne extazia mai mult decât e cazul și de a ne vedea mai puternici decât e cazul. Mi se pare că eșecul Belgiei în fața Slovaciei, dincolo că ar putea fi un exemplu și o motivație pentru noi, nu prea ne ajută, căci belgienii cam vor avea cuțitul la os, mai ales că, sunt convins, își făcuseră alte planuri. Ceva mai departe e duelul cu Slovacia, despre care unii credeau că va fi adversarul cel mai facil din grupă, dar care și-a arătat potențialul cu Belgia.

E cazul să mă întorc la victoria cu Ucraina. Și la beneficiile sale. Marea izbândă a lui Edi Iordănescu și a băieților lui nu e acel 3-0 de pe tabela de marcaj, nu sunt acele 3 puncte care ar putea să ne ajute să ieșim din grupe. Marea izbândă vine din faptul că, după multă vreme, oamenii acestei țări și-au întors privirile către echipa națională de fotbal. Și-au reamintit de ea, foarte mulți au descoperit-o, extrem de mulți au trăit o senzație unică, aceea a unui succes grandios, la o competiție grandioasă, pentru care chiar merită să ieși în stradă.

Și asta pentru că, reiau ceva ce am scris mai sus, n-am jucat ca-ntotdeauna. N-am fost delăsători, n-am fost mofturoși, n-am fost anoști. Am fost mai uniți ca niciodată, mai motivați ca niciodată, mai dornici ca niciodată. Cu asta ne-am surprins adversarul, dar, sincer, cu asta au i-au surprins ”tricolorii” pe toți cei din tribuna de la Munchen și pe toți cei rămași acasă, în fața televizoarelor. Astăzi, entuziasmul din jurul echipei naționale e atât de mare încât am putea umple, noi românii, toate stadioanele pe care mai avem de jucat la acest European.

Poate că vom pierde cu Belgia. Poate că vom pierde și cu Slovacia. Poate că vom părăsi turneul final după aceste 3 meciuri. Scenariile sunt multe și această din urmă posibilitate, chiar dacă e mică, există totuși. În fond, nu suntem mai buni acum, după acest 3-0 cu Ucraina, decât eram în urmă cu o săptămână, după 0-0 cu Liechtenstein, n-am devenit brusc o favorita la trofeu, chit că pe ici pe colo am auzit deja vorbindu-se de semifinale. Suntem însă mai conștienți de ceea ce putem și, mai ales, avem un exemplu că munții pot fi mutați din loc cu atitudinea corectă.

Asta e ceea ce a reușit Edi Iordănescu, fiindcă e doar meritul său aici. Să-i facă pe jucători să aibă atitudinea corectă. Asta a reușit tatăl lui în 1994, dar n-a mai izbutit în 2016, asta n-a reușit Pițurcă în 2008. Și-n 2016 și-n 2008 aveam fotbaliști mai valoroși, poate, ca azi, dar ne-a lipsit atitudinea. Asta au amendat oamenii atunci și, dacă stau bine să mă gândesc, asta au amendat oamenii chiar și-n 1996, la Europeanul din Anglia, că nici atunci n-am excelat la capitolul atitudine.

SIMBOLURI ȘI MOMENTUL UNEI NOI GENERAȚII

Mă întrebam săptămâna trecută dacă ”tricolorii” sunt conștienți cât de important poate fi acest moment în viața și-n cariera lor. După cum au jucat cu Ucraina, pare-se că da. Trebuie doar să joace la fel și cu Belgia și cu Slovacia, eventual și mai departe. Dacă vor reuși asta, ”tricolorii” vor fi învingători, chiar dacă vor pierde. Fiindcă, o să reiau la infinit ideea asta, în sport se poate să mai și pierzi, dar e foarte important cum o faci.

Cineva mi-a trimis pe facebook un mesaj și a făcut apel la simbolistică. S-a dus spre Napoli, care a câștigat campionatul abia după ce Maradona a plecat dintre noi. Spre Argentina și Messi, care au atins triumful ce părea deținut, pe lumea asta, doar de Diego. Și m-a invitat să privesc spre meciul retragerii generației de aur, simbolic, așa cum a fost el. Merg și eu mai departe și spun, vorba unui demn membru al acelei generații, că poate ăsta a fost momentul când o nouă generație se poate naște.

Și-mi permit să readuc ceva ce am scris, demult, după unul din multele eșecuri ale ”naționalei”:

”Relaţia noastră cu “naţionala” a evoluat în cel mai prost sens posibil. Ne-am îndrăgostit în anii 90, am petrecut momente fericite împreună. Era reperul nostru, mândria noastră. Ne interesa tot ce se întâmplă în jurul ei. Dacă pe Hagi, Gică Popescu sau Ilie Dumitrescu îi durea glezna sau genunchiul, ne durea şi pe noi. Am ieşit în stradă pentru ei, ne-am bucurat împreună, am suferit şi noi atunci când sufereau ei. Ultima dată am plâns în 2001, alături de Contra şi de ceilalţi, pe Ghencea succeselor noastre, după un meci blestemat cu Slovenia. Atunci a început decăderea, atunci s-a întors parcă şi norocul lui Hagi, de atunci am început să coborâm. Atunci a avut loc și despărțirea. Mai apoi a început să apară indiferența, relația era una ciudată. Ea ar vrea să revină în viaţa noastră, noi am fi dispuşi s-o reprimim, dar ni se amestecă în cap amintirile, cele frumoase cu cele urâte, care sunt şi proaspete, fiind ultimele”.

La Munchen, această generație a bătut la ușa noastră. Iar noi am deschis-o larg și i-am reprimit pe băieți în viețile noastre. Pentru că ne-au convins că merită. Sper să nu uite asta și să nu ne trădeze din nou.