Am pierdut cu Olanda, am ieșit din competiție, dar ceva tot am câștigat. Avem DIN NOU o echipă, o echipă națională. Care să ne reprezinte, care să ne scoată-n stradă, care să ne facă să plângem pentru ea, de bucurie, dar și de tristețe, fiindcă, în sport și-n viață bucuria perpetuă nu există, iar eșecurile sunt o parte integrantă. Trebuie doar să știi să le privești și, cel mai important, să înveți din ele.

O să-ncerc să fiu scurt. S-a vorbit și scris enorm în toată această perioadă în care România a fost parte integrantă a acestui festival fotbalistic pe care Germania îl pune-n scenă în stilul caracteristic, adică excelent. Apropo, nu vi se pare că atunci când UEFA (sau FIFA, că tot aia e) renunță la experimente și oferă cui trebuie organizarea unui astfel de eveniment totul se schimbă în bine? Nu vi se pare că totul e diferit față de ceea ce s-a văzut prin Qatar, Rusia, Ucraina și tot așa?

Revin la subiect, adică la noi. ”Fue bonito mientras duro” e o expresie des folosită de spanioli, la care am făcut apel săptămâna trecută, când am scris tot aici despre Croația și, probabil, ultima apariție a generației sale de aur. Se potrivește la fix și pentru noi. A fost frumos cât a durat. Foarte frumos chiar.

Nu-mi propun să mă lansez într-o analiză a meciului cu Olanda. Sau cu Țările de Jos, dacă preferați, care au fost evident mai sus ca noi. Și nu doar marți au fost, ci și-n ultimii 50 de ani. Rezultatul final nu e așadar vreo surpriză, eu nu mă leg de proporțiile scorului, căci ultimele două goluri le-am luat pe final când era clar deznodământul, ci este doar o confrmare a unei stări de fapt: Olanda e mult mai bună ca noi! România n-a devenit brusc o forță în fotbalul european doar pentru că a făcut o figură frumoasă la acest European. Îndrăznesc să mai domolesc puțin din entuziasmul colectiv și să spun că nici nu cred că va deveni prea curând. Și cred că ar fi o greșeală să ne propunem așa ceva. Dar despre ce ar trebui să ne propunem, un pic mai departe.

Cu ce ne alegem după turneul ăsta final? În primul și primul rând cu o echipă. O echipă ce nu mai cuprinde doar jucători și antrenori, ci și public. Românii și-au întors privirea spre echipa lor națională, iar ăsta e un câștig mai mare decât acel 3-0 cu Ucraina. Dar și o obligație, fiindcă sentimentele se pot eroda foarte ușor. Spaniolii de la Marca au aplaudat prestația fanilor români de la Munchen, ”son de locos” au zis ei, dar au adăugat ceva foarte important pentru cine sesizează nuanța: ”abia așteptăm să-i revedem”.

Ei bine, da. Efectiv toată lumea a rămas impresionată de ”zidul galben” ce a însoțit echipa noastră națională peste tot în Germania. E limpede că participarea asta se datorează creșterii nivelului de trai, pe care unii îl contestă, dar care evident că există. Inclusiv al celor care trăiesc și muncesc prin alte părți. Au fost mulți români și-n Franța, în 2016, dar ceea ce s-a întâmplat în Germania n-a avut egal. Vor fi mulți români și-n 2028, în Anglia, vor fi suficienți și-n 2026, în America și Canada, există însă o condiție aici: ca România să se califice.

Fix în timp ce scriu rândurile astea aud o știre: ”eroii României se întorc acasă”. Stop! Mi se pare deja prea mult. Băieții ăștia sunt orice, doar eroi nu, cred că n-ar trebui să aruncăm în derizoriu noțiunea asta de erou doar pentru ca știrile să devină mai exaltate. Că politicienii se vor călca pe picioare la revenirea lor în țară e normal, nu uitați că suntem în campanie electorală, însă exagerările de orice fel nu mai sunt normale. Fiindcă există pericolul ca jucătorii înșiși să înceapă să se creadă și să se comporte ca niște eroi, ceea ce nu e cazul.

E cazul totuși să revenim cu picioarele pe pământ! Fiindcă, nu, în afara celor spuse mai sus nu s-a câștigat mai nimic. O calificare în ”optimile” unui turneu final cu 24 de echipe (Europa are 44 de țări cu totul) nu e chiar o izbândă ”istorică”, așa cum aud chiar acum la știri. E o performanță rezonabilă, poate chiar remarcabilă ținând cont de așteptări, dar în niciun caz una istorică. Alunecăm pe o pantă cam periculoasă, căci în fața acestor ”eroi” stau, imediat, meciuri ”teribile” cu Kosovo, Lituania sau Cipru. Ați sesizat sper ghilimelele puse la teribile, unde n-ar fi loc de ghilimele e în caracterizarea acestor partide: periculoase. Periculoase pentru că orizontul de așteptare e acum foarte mare și orice derapaj va fi privit ca atare. Iar Liga Națiunilor, căci acolo ne vom duela cu respectivii, e o competiție ce ar trebui privită mult mai serios ca până acum, exemplul Georgiei e elocvent.

A fost un European frumos pentru noi. Bucuria acestor zile, pe care noi, cei trecuți de 40 de ani, n-o mai credeam posibilă, iar cei sub 30 de ani încă n-o trăiseră, ne oferă șansa de a privi spre viitor cu încredere, ne oferă un orizont plin de optimism și ne oferă perspective. De-aici încolo începe treaba, dar încep și obligațiile, căci românii nu vor mai accepta așa ușor eșecurile dacă nu sunt însoțite de această atitudine pe care am arătat-o în Germania. Fiindcă, da, vor mai fi și eșecuri, fiindcă, da, reiau ce-am spus mai sus, n-am devenit brusc o forță-n Europa. Atitudinea însă nu trebuie să lipsească, de la ea pleacă multe.

Echipa asta națională, nu-i pot spune totuși generație în condițiile în care căpitanul ei are 31 de ani, portarul are 37 și mulți sunt peste 25 de ani, echipa asta națională ni s-a lipit de suflet ca un timbru pe o scrisoare. Și nu nouă, celor mai în vârstă, ci copiilor, mai mici sau mai mari, care nu știu prea bine ce înseamnă o scrisoare, iar timbre cu atât mai puțin. Copiii ăștia au de-acum o echipă națională lipită de sufletul lor cald și pur, în stare să cuprindă toate bucuriile și tristețile lumii în același timp. Spre ei ar trebui să-și întoarcă privirea băieții ăștia care-n Germania și-au depășit condiția și ne-au depășit așteptările. Și să încerce, pe viitor, să nu-i dezamăgească.

Știți ce ușor uită copiii, nu?!