Dacă este cineva care-mi poate explica și mie ce se întâmplă la Chelsea, i-aș rămâne dator. Care e strategia celor de-acolo din punct de vedere sportiv, care e strategia din punct de vedere financiar? ”Pe ”Stamford Bridge” e un haos atât de evident încât prima idee spre care te îndrepți este că un grup de incompetenți au pus mâna pe un club istoric și se joacă de-a managerii cu el. Un fel de ”Monopoly”, să zicem, dar cu bani reali.

Dar oare așa să fie? Cineva care plătește câteva miliarde bune pentru a cumpăra un brand să fie chiar atât de lipsit de viziune economică și chiar atât de obtuz să nu angajeze pe cineva care să știe cu ce se mănâncă fotbalul european? Care e totuși diferit de cel american. Miram-aș. Todd Boehly și partenerii săi de la ”Clearlake Capital” n-au produs atâția bani de-a lungul timpului fiind fraieri sau nepricepuți, e limpede așadar că la mijloc e o strategie.

CUMPĂRĂTURI CU ORICE PREȚ

Astăzi, la ora când scriu rândurile astea, Chelsea are în lot aproape 50 de jucători. Încă de pe vremea lui Graham Potter scriam tot aici despre dificutățile pe care le întâmpina antrenorul, ce avea la dispoziție ”doar” 33 de jucători. Inclusiv dificultăți de ordin logistic, căci ei nu aveau loc să se schimbe în vestiar la Cobham Training Center (centrul de pregătire al echipei) și o făceau pe holuri. Era imediat după perioada agresivă de mercato din ianuarie 2023, în care londonezii au cheltuit enorm, astfel că primele semne de întrebare începuseră să apară. Se depășise bine de tot miliardul de lire investit în aducerea de fotbaliști, dar se mergea pe ideea că totuși ar trebui să existe o strategie. Majoritatea celor nou veniți erau tineri, cărora li se făceau contracte pe mulți ani, astfel că impresia era că se pun bazele pentru viitor.

Revin la ideea cu care am deschis paragraful anterior. Astăzi, Chelsea are în lot aproape 50 de jucători, 47, dacă e să fiu foarte exact. Și nu dă semne că s-ar opri din cumpărat, dimpotrivă. În ultimul moment a căzut transferul lui Samu Omorodion de la Atletico, din motive bizare și suficient de obscure, dar londonezii s-au repliat imediat, ”ajutați” fiind de Jorge Mendes, un impresar care simte imediat mirosul banilor și unde poate să-i producă. Așa că au demarat negocierile pentru Joao Felix, pe care ar da 65 de milioane de euro, zic surse apropiate ambelor grupări. E ca și cum m-aș fi dus eu la piață cu o pungă de marunțiș (nu contează cum am făcut rost de ei, să nu ne blocăm în detalii) și aș fi vrut să iau niște mere, dar cum merele s-au terminat sau nu-mi plăceau am zis să iau pere, chit că nu-mi plac și n-am ce face cu ele, doar că sa nu mă-ntorc cu banii acasă. Ce contează că Joao Felix a stat 6 luni la Londra împrumutat și n-a făcut mai nimic, ce contează că pentru poziția portughezului existau oricum soluții în lot, ce contează că tocmai a fost cumpărat și Pedro Neto, de la Wolverhampton, important e să fie cheltuiți banii. Dacă tot pierdem, măcar să câștigăm, vorba reclamei.

Dincolo de glume, ideea esențială e că trecerea lui Gallagher la Atletico Madrid trebuie neapărat să se facă, iar madrilenii trebuie ajutați să facă rost de banii necesari. De ce trebuie să fie vândut Gallagher poate că vă întrebați. Păi e simplu, internaționalul englez e produs al lui Chelsea, astfel că tot ce se încasează intră integral la capitolul plusuri și ajută enorm la fair-play-ul financiar, la care, brusc, toate echipele din Premier League au devenit foarte atente. De aceea au fost vânduți în grabă Maatsen, Lewis Hall, Hutchinson și este forțat acum să plece Chalobah, toți aceștia fiind, ca și Gallagher, din ”producția proprie”. Și tot din motive de fair play financiar s-au vândut două hoteluri din patrimoniul propriu către firme din aceeași familie cu ”Clearlake Capital”, o mutare a banilor dintr-un buzunar în altul ce are ca scop ”vopsirea” balanței contabile.

PERICOLUL CLUBURILOR ”CARACATIȚĂ”

Iar aici intră-n discuție următorul pas. Și un mare pericol, în același timp, pentru viitorul fotbalului. Acela al cluburilor frate (sau soră, dacă preferați). Multi-proprietatea a început să devină o modă în fotbalul celor foarte bogați, fiindcă e o strategie numai bună de ocolire a legilor. Chelsea, dacă tot e subiectul de față, deține un club frate în Ligue 1, pe Racing Strasbourg, achiziționat în vara trecută de ”BlueCo”, un consorțiu ce-i are ca acționari majoritari pe Todd Boehly și ”Clearlake Capital”. Iar la Strasbourg a ajuns zilele trecute, de la Chelsea, pentru aproape 2 millioane de euro, portughezul Diego Moreira, luat de englezi gratis de la Benfica, împrumtat un an la Lyon și acum vândut la Strasbourg. E doar un mic exemplu de inginerie financiară și e de presupus că în Alsacia vor ajunge și alte nume de genul ăsta, obiectivul fiind să se obțină din vânzări undeja în jur de 200 de millioane. Și asta pentru că Chelsea a transferat în această vară 11 fotbaliști, pentru care a plătit 189 de millioane. Și e de presupus că nu s-au terminat cumpărăturile.

Revin la pericolul multi-proprietăților, al cluburilor ”caracatiță”. Aici Chelsea doar copiază drumul deschis de Manchester City, iar modelul ăsta începe tot mai tare să fie preluat, de vreme ce regăsim situații asemănătoare și la grupări precum Crystal Palace, Nottingham Forrest sau Bournemouth. Având acest buzunar de rezervă, Chelsea își permite, de exemplu, să invadeze piața braziliană. De exemplu, ați auzit de Estevao, de la Palmeiras? Probabil că nu. Nu-i bai, a auzit Chelsea, care l-a luat deja pentru 61 de millioane de euro, dar îl va aduce-n Europa abia în vara viitoare, căci băiatul are doar 17 ani. Dar de Gabriel Mec ați auzit? Nu-i bai, a auzit Chelsea, care l-a luat pentru 26 de millioane, dar îl va aduce în 2026, căci el e și mai mic, are doar 16 ani. Iar exemplele pot continua.

Așadar, după cluburile-stat (într-un fel, tot Chelsea a deschis acest drum când clubul a fost achiziționat de Abramovic, demnul reprezentatnt al Rusiei lui Putin) urmează cluburile-caracatiță. În spatele cărora, dacă aveți curiozitatea să căutați informații pe Google, veți găsi tot felul de fonduri de investiții, mai mici sau mai mari, care-și conturează business-ul din a plimba bani dintr-o parte în alta.

Acum, întrebarea e următoarea: cum vor putea răspunde acestui asalt cluburile tradiționale? Real Madrid, Barcelona, Bayern, Liverpool, Juventus, de exemplu, nu vor putea intra prea curând în această zonă obscură. Și mai sunt destule, am dat doar câteva exemple. UEFA ar trebui, dacă i-ar păsa de fotbal și nu de bani, să ia măsuri clare în sensul ăsta, dar exemplul Girona-Manchester City, ce au fost lăsate să joace în aceeași competiție, îmi oferă senzația că interesul e un pic altul și cam poartă fesul.

Dacă vi se pare că fotbalul e din ce în ce mai ”sectar” și mai elitist, cred că încă n-ați văzut nimic. Suntem abia la început.