Când Jurgen Klopp a anunțat, suprinzător, șocant de-a dreptul, că va părăsi Liverpool, o undă de imensă depresie s-a scurs peste ”Anfield” și printre suporterii lui Liverpool. ”Și noi acum ce facem, Jurgen, cui ne lași?” l-ar fi întrebat cu toții pe tehnicianul german dacă ar fi avut ocazia unui ”face to face” cu el. Mai apoi, depresia a îmbrăcat haina curiozității, cine-l va înlocui pe Jurgen?, o curiozitate bine alimentată de zvonurile care circulau și de presa care le rostogolea și mai abitir. În cele din urmă, pe fondul finalului de sezon ce-a fost de-a dreptul un eșec, preocuparea s-a instalat peste ”Anfield” la momentul aflării numelui noului antrenor: Arne Slot.

N-a fost un ”Arne, who?”, precum acel ”Arsene, who?”, de care a a avut parte Wenger când a venit la Arsenal. Vremurile s-au schimbat, internetul e în orice telefon, la orice colț de stradă și disponibil oricui, televiziunea e cu totul alta față de mijlocul anilor 90, social media e și ea suficient de (mult, poate chiar exagerat de mult) prezentă. N-a fost așadar un ”Arne, who?”, dar niște semne de întrebare cu siguranță că au apărut printre fanii ”cormoranilor”. Plus, evident, acea întrebare: oare va putea?

PREOCUPAREA DE PE ”ANFIELD”

Era și încă este perfect justificat sentimentul de preocupare, poate chiar de teamă. Un personaj precum Klopp (special am spus personaj și nu antrenor), cu tot ceea ce înseamnă el, e foarte greu de înlocuit. Exemplele Sir Alex și Wenger sunt cele mai la îndemână. Dincolo de fotbal și de performanțele în sine, exista (încă există și va mai exista mult timp de-acum încolo) acea conexiune a germanului cu publicul de pe ”Anfield”, acea electricitate ce izvora de pe bancă și se propaga în tribună, ajutând în acest fel echipa din teren.

Era Arne Slot a început la Liverpool cu două victorii la rând, scoruri identice, 2-0, fără gol primit așadar. E o chestie și asta, de vreme ce trebuie căutat mult în urmă pentru a găsi antrenorul ce a avut un asemenea debut: Graeme Souness, sezonul 1991-92. Klopp a început cu un egal, ca o paranteză. Și deja începe să se contureze ideea că decizia celor de la FSG de a-l aduce pe Slot n-a fost deloc întâmplătoare, deși poate că numele lui, pus în balanță cu Xabi Alonso (mai ales) și celelalte vehiculate nu ridica brusc adrenalina nimănui. Cei de la FSG au luat destule decizii chestionabile, dar asta se pare că nu e. Nu și-au dorit o schimbare traumatizantă pentru vestiar și public (cum ar fi sunat, de exemplu, Conte?), dar nici o continuitate de dragul continuității, căci cel mai simplu, poate, ar fi fost numirea lui Pepijn Lijnders, asistentul lui Klopp, care, în caz că nu știați, s-a dus ”principal” la RB Salzburg. Pe modelul Guardiola-Tito Vilanova la Barcelona. Sau, de ce nu?, aducerea lui Zeljko Buvac, cel ce i-a fost prieten și asistent lui Klopp la Mainz, Dortmund și Liverpool până la bizara ruptură din 2018. Recunosc, această din urmă ipoteză e una fantezistă, dar merita luată în calcul. S-a mers însă pe varianta Slot, recomandat (cam puțin ar zice unii) de un titlu cu Feyenoord, totuși în cea mai proastă perioadă a celor de la Ajax de mulți ani încoace, dar și de un stil de joc atractiv, ce s-ar putea mula pe pretențiile de la Liverpool.

Ei bine, apropo de pretenții. Și de stil de joc. În editorialul său din ”Mirror”, Robbie Fowler, care trebuie că știe câte ceva din ce înseamnă Liverpool și ”Anfield”, le recomanda suporterilor să fie răbdători cu Slot. ”Be patient!”, le-a transmis el, explicându-și ideea: ”The Klopp era was great, but Slot s vision is more Pep than Jurgen”. Cu alte cuvinte, stilul lui Arne e mai apropiat de al lui Guardiola decât de al lui Klopp. Ceea ce, sincer privind lucrurile, n-ar trebui să ne mire prea tare. Totuși e olandez și e mare admirator al lui Cruyff, ca și Guardiola.

Nu știu cât de citit a fost editorialul lui Robbie, apărut duminică, însă poate că au observat și alții ceea ce am observat și eu pe parcursul partidei cu Brentford din acea zi. Momentele de liniște din timpul meciului, stranii pentru un stadion ca ”Anfield”, evident mai multe decât în ultimii ani. Oamenii din tribune păreau dominați de o curiozitate ce nu-i lăsa să se manifeste ca-n timpul lui Jurgen, pe care-l știau perfect, păreau foarte atenți la tot ceea ce face noul antrenor. Sigur, n-a fost ceva generalizat, dar mie mi s-a părut ciudat și am destule meciuri ale lui Liverpool comentate în ultimii ani. E și foarte posibil să mă înșel, aștept să fiu contrazis.

Trei sferturi din meci, Slot a stat cu mâinile-n buzunare, privind la meci. Cum se manifesta Klopp, cred că n-are rost să mai amintesc. Slot pare acel profesor serios care te cucerește cu metodele sale de predare, te face să te duci cu plăcere la orele lui. Spre deosebire de el, Klopp era acel profesor exuberant, vesel, cu care puteai vorbi și face tot felul de alte lucruri, pe care-l iubeai și n-ai fi vrut să-l dezamăgești niciodată. Cu toții cred că am avut astfel de profesori, precum Slot sau Klopp, prin școlile parcurse. Din punctul ăsta de vedere, Ten Hag pare directorul școlii, scorțos și prea puțin maleabil cu elevii săi, de care te-ascunzi și cu care te ferești să interacționezi.

EXEMPLU TEN HAG

Apropo de Ten Hag, Exemplul lui e totuși important pentru ceea ce urmează la Liverpool. Adaptarea în Premier League după anii petrecuți în Olanda n-a fost și nu e deloc simplă. Iar Ten Hag a avut ceva mai multe performanțe decât Slot în fotbalul olandez, plus că era recomandat și de perioada când a stat lângă Guardiola, la Bayern, ca antrenor la echipa secundă. Campionatul e altul, dar și personalitatea jucătorilor e alta. Arne Slot face și el cunoștință cu asta, vezi comportamentul lui Alexander-Arnold la momentul schimbării de duminică, dar și după terminarea meciului. E o mică bătălie acolo, în vestiar, inevitabilă, căci oricât de idealist am privi noi lucrurile, un vestiar tot o mică junglă rămâne, cu diverse ego-uri luptându-se pentru a fi dominant.

Mă întorc la ceea ce spunea Fowler. Cred că are dreptate. S-a văzut în aceste două meciuri că asta pare direcția pe care și-o dorește Arne Slot. Cea a unui fotbal de control, de posesie, metodic. Un șlagăr mai melodios în loc de hard-rock. E cert, ambele goluri cu Brentford s-au dat pe contraatacuri de tip Klopp, dar tendința în meci a fost cea despre care am spus. Și nu știu, sincer, dacă e ceva neapărat rău, căci dincolo de fotbalul propus de Klopp la Liverpool, forța dominantă din Premier League a fost City, cu acest stil al lui Guardiola, preluat iată și de Arsenal, acum și de Chelsea. Cât de mult le va conveni asta suporterilor rămâne să vedem, totul se leagă până una alta de rezultate.

Apropo de asta. La începutul meciului de duminică, a circulat un steag prin tribună, ce-i avea reliefați pe Bill Shankly, Bob Paisley, Joe Fagan, Dalglish și Klopp. Lipsea, cel puțin așa mi s-a părut mie, Rafa Benitez, lipsea și Houllier, tehnicieni ce au avut, totuși, succes cu Liverpool. E un fel de mesaj pe care ”The Kop” l-a dat, ei sunt antrenorii cu care stadionul ăsta s-a conectat la maximum și asta pentru că stilul lor i-a cucerit pe fani.

Spre finalul meciului de duminică, s-a făcut auzit și refrenul propus de Jurgen Klopp la ora despărțirii sale: ”Arne Slot, la la, la la la”. Publicul l-a adoptat în cele din urmă pe olandez, a cărui filozofie trebuie acum să fie îmbrățișată pe deplin. Pentru că Liverpool e un club ce-și extrage seva zilnică din armonia existentă, din această legătură aproape mistică între echipă și suporteri.

P.S.

Următorul meci al lui Liverpool e cu Manchester United. Cam prost a picat, cam devreme. Poate fi un moment important pentru Slot, dar și pentru Ten Hag.