Nu știu alții cum sunt, dar mie aceste zile în care fotbalul aparține doar echipelor naționale mi se par, într-un fel, plictisitoare. Spectacolul pe care-l vezi la meciurile din campionate, ritmul, atmosfera, rivalitățile ce pot apărea, toate astea sunt ingrediente ce cam lipsesc la duelurile interțări. Mai ales în această Ligă a Națiunilor, la care UEFA a găsit de cuviință să mai umble un pic și să mai adauge niște date într-un calendar și-așa foarte încărcat. Însă o competiție, dincolo de trofeul în sine pentru care se vor lupta, ca de obicei, selecționatele puternice, ce a devenit o ieșire de serviciu a drumului spre Mondialul american, iar aici exemplul Georgiei, cu a sa calificare la Euro, e încă proaspăt. Chit că la Mondial nu e atât de simplu să ajungi prin Liga Națiunilor așa cum a fost pentru georgieni la Euro.

Din punctul nostru de vedere, perioada a fost bună. Am luat 6 puncte, sută la sută procentaj așadar, am dat câte trei goluri în fiecare și ne-am încadrat foarte bine pe banda ce ar trebui să conducă la câștigarea grupei. Automat la revenirea pe al doilea palier al Ligii Națiunilor, cel mai apropiat cumva de pretențiile noastre. Un punctaj bun în această competiție ne oferă mari șanse (atenție!, ne oferă mari șanse, nu ne garantează) de a fi în play-off-urile pentru desemnarea celor 4 echipe ce vor însoți cele 12 câștigătoare de grupe preliminare la turneul final din 2026. Știți probabil că, prin mărirea numărului de participante la Mondial, Europa a primit ”generoasa” (ați sesizat sper ghilimelele) felie de 3 locuri, ajungând acum să aibă 16 calificate.

A fost debutul perfect pentru Mircea Lucescu, la revenirea sa pe banca ”naționalei” României. A fost un foarte bun prilej pentru jucători să-și cunoască noul antrenor ”face to face”, că de știut evident că-l știau, să-i învețe metodele, să observe ceea ce își dorește el de la fiecare-n parte și de la colectiv. A fost însă și-un foarte bun prilej pentru Lucescu însuși să vadă cum stau lucrurile, ce pot și ce nu pot noii săi elevi și cum trebuie să abordeze confruntările ce vin. Faptul că au fost două victorii e un mare bonus, venit mai mult din prestația din Kosovo decât de la cea de la București.

Mă întrebam tot aici, săptămâna trecută, cum va fi cu energia lui Mircea Lucescu, ținând cont de vârsta pe care o are. Ne-am lămurit, e ok, din acest punct de vedere avem o grijă-n minus. În afară de asta, au fost vizibile anumite schimbări. Atmosfera, în primul rând, e un pic alta, personalitatea lui Mircea Lucescu cred că-i copleșește pe jucători, iar asta se vede din felul în care-l privesc, din felul în care reacționează la unele indicații. Nu e neapărat de rău chestia asta, dimpotrivă, dacă e să-l aducem în discuție doar pe Mitriță, al cărui derapaj la adresa fostului selecționer e cunoscut dar care, bănuiesc, că nu s-ar putea repeta cu Lucescu. Alta e și abordarea presei, alta e și abordarea publicului în general, sunt pe cale să dispară întebările stupide (”cu mine nu faceți d-astea”, a fost replica lui Lucescu), dar și eternele subiecte venite dinspre cluburi, de ce cutare și nu cutare, de ce a jucat cutare și nu cutare. E un soi de respect pe care personalitatea lui Lucescu îl impune și care zic că e benefic.

Fotbalistic vorbind, Lucescu n-a alterat prea tare, nici în Kosovo și nici cu Lituania, desenul tactic din perioada Edi Iordănescu. La vârsta lui a văzut atâtea încât pesemne și-a dat seama că n-ar fi productiv. Poate că alții ar fi avut un anumit exces de orgoliu, vin eu, fac, dreg, ideile mele, strategia mea etc, dar presupun că odată cu trecerea anilor și orgoliul ăsta, pe care Lucescu l-a avut din plin, se mai diminuează. ”Naționala” noastră avea deja o structură bine pusă la punct în perioada Europeanuui, Lucescu a adus doar unele note personale. Cum ar fi abordarea partdei din Kosovo după 1-0 pentru noi, diferită de linia pe care, presupun, ar fi abordat-o Edi Iordănescu. Cu Edi poate că ne-am fi retras să apărăm avantajul, cu Il Luce am continuat să atacăm, iar schimbările făcute de el, destul de târziu și toate post pe post în zona ofensivă, au condus într-un fel spre un rezultat final mult rotunjit.

Unde e posibil ca Mircea Lucescu să se fi păcălit un pic a fost la modul de abordare al partidei cu Lituania. În sensul că a mers tot pe mâna celor care au câștigat în Kosovo și era să iasă rău. E clar, jucătorul român duce greu partide din 3 în 3 zile, iar lacuna asta cred că-și are bazele la copii și juniori, unde latura pregătirii fizice e complet necunoscută. Edi Iordănescu ar fi schimbat jumătate de echipă cu Lituania, știind exact ce marfă are la dispoziție. Presupun că va ști și Mircea Lucescu de-acum încolo.

Oportunitatea de a vedea în paralel și alte partide ne-a confirmat, dacă mai era nevoie, că Liga altor națiuni e un pic diferită de cea în care suntem noi, chiar și de cea în care ne propunem să fim. Marți seară, Germania-Olanda s-a jucat într-un ritm incandescent, deși ambele avuseseră alte meciuri cu 3 zile mai devreme. Acolo trebuie să privim însă și-s convins că Mircea Lucescu o face, chiar dacă la orizont apare posibilitatea să încasăm unele bătăi zdravene, de genul celei luate de Ungaria în Germania.

E încă devreme pentru concluzii. Nici extazul de după Kosovo n-a fost bun, dar nici lamentările de după Lituania nu sunt. Mai e mult până în America, dar cred că se poate estima azi că perspectivele există. Ilie Dumitrescu, al cărui trecut în iarbă îi permite de plin să aibă anumite judecăți, spunea că, după Euro, era obligatorie numirea unui selecționer care, ca personalitae și CV, să fie mai sus decât Edi Iordănescu. Ale cărui merite pentru situația de azi sunt incontestabile și musai trebuie scoase în evidență. Din acest punct de vedere, Mircea Lucescu nu doar că se încadrează, ci și depășește această obligație.

Am văzut pe facebook o frază care mi-a plăcut teribil: ”Bunicul vrea să-și ducă nepoții la Disneyland!”. De fapt, Mircea Lucescu e străbunic, dar asta nu schimbă cu nimic datele problemei, dimpotrivă. Importanța bunicilor în viața noastră o știm cu toții, cum ar fi s-o simțim și-n fotbal?