A fost un week-end plin de fotbal, fotbal de calitate, adevărat, jucat la intensitate maximă. În Europa vorbesc. De altfel ne-am obișnuit cu asta, la fel cum ne-am obișnuit și cu lipsa acestor atribute atunci când vine vorba de fotbalul de pe la noi. Ne-am obișnuit să avem astfel de partide zilnic, să stăm cu sufletul la gură așteptând finalul lor imprevizibil, să apreciem execuții tehnice, să observăm calitatea și risipa de efort. 

NE VOM OBIȘNUI CU SUFERINȚA

Ne-am obișnuit. Mă tem că va trebui să ne obișnuim și cu accidentările foarte grave. Duminică am avut două, cu doi fotbaliști de prim-plan implicați. Foarte grave, de genul celor care-ți închid prematur un sezon și lasă niște urme, niște semne de întrebare chiar, pentru tot restul carierei. Au mai fost și-n alte week-end-uri, ghinionul celor în cauză fiind că, nejucând la FC Barcelona și Manchester City, nefiind atât de intens mediatizați, s-a dat pagina mai departe destul de repede. Rodri și Ter Stegen sunt nume foarte mari în peisajul fotbalului mondial, meciurile lor se văd peste tot în lume, așa că impactul a fost mult mai mare.

Impactul suferinței celor doi, în primul rând. Rodri era desfigurat de durere, în vreme ce în Villarreal-Barcelona jucătorii ambelor echipe aflați în preajma portarului german erau cu mâinile-n cap ori cu privirile întoarse, ei înșiși răvășiți de suferința colegului lor de breaslă. Yeremi Pino, internațional spaniol și fotbalist al ”Submarinului galben”, mărturisea după meci că a jucat vreo 5 minute cu lacrimi în ochi până a izbutit să-și șteargă din minte imaginile cu suferința lui Ter Stegen. Empatia e logică, până la urmă oricui i se putea întâmpla, căci ambele accidentări sunt mai degrabă fortuite, nu provin din cine știe ce intrări golănești ale unui adversar. De altfel, statistic vorbind, majoritatea acestor leziuni grave se nasc din faze banale, unele chiar la antrenamente.

Fac o scurtă de tot paranteză. Eu l-am inclus și pe Rodri în discuție, deși la ora când scriu nu există nicio confirmare oficială a gravei sale leziuni, ci doar informații, pe surse probabil, din presă. Inițial, imediat după meci, s-a spus că, după primele probe efectuate, accidentarea nu pare gravă, faptul că mijlocașul spaniol a ieșit pe propriile picioare, ba chiar a călătorit până-n Spania ca să fie consultat de celebrul doctor Cugat, confirmând oarecum supozițiile. Mai apoi s-a aflat, pe surse, că e vorba de ceva serios.

CÂND FOTBALUL E IRONIC

Am închis paranteza și merg mai departe. Faptul că două nume atât de mari s-au accidentat atât de grav și atât de aproape unul de celălalt a deschis rapid un subiect de dezbatere. Și celebra e-acum întrebare: Cine e de vină?

Fotbalul e uneori și ironic. Chiar cinic. Unii mai malițioși ar zice că e vorba și de karma. Rodri s-a accidentat la câteva zile de la  declarația în care vorbea de o posibilă grevă a fotbaliștilor, pe motiv de program supraîncărcat. Dezbaterea pornise încă de-atunci, acum doar e vâlvătaia mai ațâțată.

Cine e așadar de vină? Toate privirile se îndreaptă spre UEFA (și FIFA) pentru că de-acolo pornește această încărcare a unui calendar și-așa încărcat. Poziția celor două foruri conducătoare ale acestui sport a fost spusă de Ceferin, acum ceva vreme: ”E simplu să dai vina pe UEFA și FIFA, dar lucrurile sunt simple. Dacă joci mai puțin, câștigi mai puțin. Cei care ar trebui să se plângă sunt cei care câștigă 1000 de euro pe lună, nu cei care iau 100.000 pe săptămână”, zicea șeful UEFA într-un interviu mediatizat la vremea respectivă. Ați observat ce subtil e omul, nu, în grija lui aparentă pentru omul de rând? Pentru care, nu-i așa, a pus la cale toate aceste revoluții din fotbalul de azi, tot acest calendar în care, practic, avem fotbal în fiecare zi. La oamenii de rând s-au gândit cei de la UEFA și FIFA, evident, nu știu cum ne putem noi gândi la altceva.

Doar că pe oamenii de rând nu i-a întrebat nimeni. N-au fost suporterii consultați atunci când s-a modificat, de exemplu, sistemul de desfășurare al competițiilor europene ori când s-a mărit numărul de echipe participante la turneele finale. Nu i-a întrebat nimeni pe oameni ce părere au față de schimbările de regulament ori de format. Totul s-a făcut însă pentru binele lor, al fanilor, doar că ei, fanii, nu știu încă lucrul ăsta.

Rodri s-a accidentat fix când negocia un nou contract cu City. Care, logic, prevedea un salariu astronomic, undeva în jur de 300.000 de lire sterline pe săptămână. Bineînțeles, conform cu evoluțiile mijlocașului spaniol, cu rolul lui în echipă și cu tendințele actuale. Ter Stegen și-a prelungit și el până în 2028 contractul cu Barcelona. El câștigă mai puțin, 525.000 de euro pe lună, conform vârstei, postului și capacității financiare a grupării catalane. Nici unul nici altul n-au întrebat clubul dacă are posibilitatea să plătească aceste salarii, au presupus că da, iar dacă nu există acea posibilitate, menos mal cum zic spaniolii, există și alte cluburi pe lume, nu-i așa?

FANUL, ETERNA ”PROBLEMĂ”

Iar cluburile au fost nevoite să se descurce. Chiar dacă asta înseamnă, dincolo de alte matrapazlâcuri (abia a început procesul lui City în acest sens) și acele turnee așa zis de pregătire, de fapt pur comerciale, ce au înlocuit tradiționala perioadă din pre-sezon. Genunchii și ligamentele acestor fotbaliști sunt afectate și de calendar, dar și de acele călătorii peste mări și oceane, cu schimbări de fus orar și cu foarte puține antrenamente specifice.

Fotbalul de azi trăiește într-o bulă. În care toată lumea vrea și primește bani. În spatele fiecărui salariu de acest gen, pornografic în unele situații, în spatele fiecărui transfer pe sume indecente stau o droaie de impresari care-și așteaptă rândul. Ați observat sper tendința ultimilor ani, aceea de a forța teminarea contractului și a pleca gratis în altă parte. E și asta o parte a problemei, o mică bucată a cercului vicios în care a intrat acest sport.

Iar cei care sunt chemați să vegheze asupra bunului mers al lucrurilor, FIFA și UEFA, au, la rândul lor, interese. Bani peste bani, drepturi peste drepturi, avantaje peste avantaje. Se putea opri acest bulgăre ce se mărește și se tot mărește? Probabil că da, dar cine să aibă dorință să facă asta. UEFA a sesizat foamea de bani a cluburilor și le-a oferit pe tavă soluția, prin revoluționarea competițiilor pe care le păstorește. Asta implică mai multe meciuri? Foarte bine, dacă ați vrut bani trebuie să vă sacrificați. Plus că vorbim aici și de sporirea considerabilă a drepturilor de televizare, cu consecințe de rigoare asupra buzunarelor.

Și-acum ajungem la fani. Care, probabil, sunt de vină pentru aceste accidentări și pentru toată situația în care e fotbalul. Ei, fanii sunt cei care tot vor și nu se mai satură, ei vor fotbal cât mai mult, să fie pe alese, ei vor spectacol, determinare, calitate. Ei sunt răspunzători pentru suferința lui Ter Stegen și pentru genunchiul lui Rodri. Ei stau în spatele industrializării acestui sport, în spatele armatei de nutriționiști, fizioterapeuți, metodiști etc pe care orice club ce se respectă i-a angajat. Ei sunt motivul pentru care se măresc salariile de-a dreptul indecent, iar comisioanele devin aberante. Ei, cei care sunt mereu nemulțumiți.

Sper că s-a sesizat ironia. Singura vină a fanului de rând este că ține cu o echipă anume. Nu contează care. De la sentimentul ăsta pornește totul, dar dacă sentimentul ăsta se erodează toată construcția se duce de râpă. Iar eroziunea poate apărea și din supraîncărcare. Fanul de rând e cel care susține tot acest joc, el plătește biletele din ce în ce mai scumpe, el plătește un abonament tv ce a crescut constant, fiindcă, nu-i așa?, a crescut numărul meciurilor. Fanul de rând e destinatarul publicității din jurul fiecărui meci, al diverselor produse de pe stadioane ori din magazinele tematice. Și tocmai el e singurul pe care nu-l întreabă nimeni ce părere are atunci când se iau decizii care-l afectează. Dacă e de acord, de exemplu, să se uite la 70 de meciuri ale echipei favorite într-un sezon.

Așadar, cine e de vină? Că fanul, sigur nu e.

P.S.

Retorica acestor 70 de meciuri într-un sezon e un pic exagerată, chiar falsă pe alocuri. Da, un mijlocaș de la Manchester City poate atinge această cifră, însă unul de la Crystal Palace cu siguranță nu. El rămâne la cele 50 de meciuri pe sezon, acceptate ca fiind ideale. Procentul fotbaliștilor ce trebuie să joace atât de mult e suficient de mic. Vorbim astfel de o elită, care deschide, dar și închide acest cerc vicios.