”Așteptându-l pe Godot” e un titlu de care, sper, ați auzit. Scris de irlandezul Samuel Beckett la sfârșitul anilor 40, textul a devenit celebru odată cu punera lui în scenă, la Paris, la mijlocul anilor 50. Era o perioadă efervescentă, în care lumea se elibera după anii grei de războaie și se bucura de pacea nou apărută, iar teatrul absurd devenise foarte popular, deși puțini se puteau lăuda că-i înțelegeau mesajul. ”Așteptându-l pe Godot” e una din capodoperele acestui gen, semnele de întrebare privind existența personajului fiind și acum de actualitate, mulți considerând că cel pe care-l așteptau Vladimir și Estragon, cele două roluri principale, e de fapt chiar Dumnezeu, alăturarea God-Godot fiind considerat un punct de sprijin al acestei teorii.

Nu, n-am de gând să fac cronică de teatru aici, cu atât mai mult una de teatru absurd. Și-așa suntem înconjurați zilnic de absurd și lehamite pe-aici pe la noi. Îmi permit doar să fac o legătură între personajele lui Samuel Beckett, ce așteaptă un ipotetic viitor mai bun, și fotbal. Fotbalul din Anglia.

”Așteptându-l pe Pep” ar putea să fie o capodoperă a ”teatrului viselor”. Fiindcă astăzi englezii visează să-l aducă selecționer pe cel ce s-a umplut de glorie la câțiva kilometri de ”Teatrul Viselor” din Manchester. Guardiola pare astăzi desprins dintr-un alt tilu de succes al literaturii britanice, ”Marile speranțe” al lui Dickens. Către el s-ar îndrepta, zice presa de dincolo de Canalul Mânecii, privirile șefilor Federației de la Londra.

FOTBALUL ÎNTRE LITERATURĂ ȘI MATEMATICĂ

Fotbalul nu e însă literatură. Nici teatru absurd, deși de multe ori folosim cuvântul ăsta pe parcursul unor meciuri. Fotbalul nu e nici matematică, fiindcă matematica, mai exact cifrele, ne-ar zice că aducerea lui Guardiola de la cele 20 de milioane de lire, cât câștigă la City, la cele 5 miliioane, cât lua Southgate ca selecționer al Angliei, e o ecuație cu prea multe necunoscute pentru a fi rezolvată. Fotbalul e o stare de spirit și se bazează mult pe trăiri, pe vise dacă vreți, pe dorințe. Iar atunci când există dorință, zerourile din contracte nu mai sunt neapărat pe primul plan.

De ce l-ar vrea Federația de la Londra pe Guardiola cred că e suficient de clar. E cel mai de succes antrenor al ultimilor două decenii, iar imaginea Angliei cu el pe bancă la Mondialul din 2026 ar fi una de maxim impact, mai ales că turneul final se joacă în mare parte în America, unde publicitatea e stăpână. Se bazează însă pe ceva forul de pe Tamisa atunci când lasă loc unor astfel de dezbateri? A existat oare vreun contact între șefii federației și Pep? Astea sunt două întrebări la care, deocamdată, nu avem răspuns.

Și ar mai fi una. Esențială cred. Ar vrea Guardiola să preia această funcție? Pe la începutul anului, într-un interviu, a dat de înțeles că n-ar fi total împotriva ideii de a deveni, la un moment dat, selecționer. N-a spus, însă, al cui, deja s-ar fi pătruns în zona dezvăluirilor și evident n-a vrut asta. Totuși schimbarea n-ar fi deloc una simplă pentru un tehnician obișnuit cu munca de zi cu zi la club, cu antrenamentele tactice pe care le face (atunci când calendarul îi permite) cu ușile închise, cu tot ceea ce presupune o astfel de meserie. În teorie, a fi selecționer ar trebui să însemne același lucru, în fond, vor zice unii, ce mare scofală, tot antrenor te numești. Corect, dar în același timp și incorect, fiindcă între a fi selecționer și a fi antrenor de club e o mare diferență, dată exact de timpul pe care-l poți petrece alături de jucători. Un detaliu absolut esențial pentru un tip ca Guardiola, al cărui succes s-a construit și pe capacitatea de a crea legături personale cu elevii săi.

SITUAȚIA DE LA CITY, SPERANȚĂ PENTRU ENGLEZI

Speranțele englezilor se îndreaptă spre situația de la City. Deja Beguiristain a anunțat că pleacă, iar Txiki pentru Pep e mai mult decât un director sportiv pentru un antrenor. Iar Guardiola, la rându-i, nu oferă deloc răspunsuri concrete la întrebările ce i se pun în legătură cu contractul său cu City, ce expiră în vară, ba dimpotrivă, lasă loc de și mai multă incertitudine. Nu-s puțini cei care cred că apropierea unui verdict drastic pentru City în celebrul deja proces al ”cetățenilor” ar fi un motiv suficient de bun pentru a pleca, însă aici deja intrăm pe tărâmul speculațiilor, mai ales că respectivul proces e nici n-a început și e de durată.

Problema banilor nu cred că se pune. Dacă-și dorește acest job cu adevărat, Guardiola poate reduce pretențiile la nivelul pe care-l poate oferi o federație, fie ea și una bogată precum cea de la Londra. 6 millioane de lire a fost salariul lui Fabio Capello atunci când a fost ”in charge” (2008-2012), deci cam pe-aici s-ar pune problema și azi. Pep ar deveni cel mai bine plătit selecționer din lumea normală, scoțând din calcul salariul, indecent de-a dreptul, de 25 de milioane de dolari anual oferit de Arabia Saudită lui Roberto Mancini, astfel că, într-un fel, orgoliul lui ar fi satisfăcut.

E pregătit Guardiola să schimbe fișa postului? Am fi tentați să credem că da, însă și-aici e bine să avem unele rețineri. Pe Guardiola îl recomandă succesele la club, ca selecționer însă e o mare necunoscută, iar exemplul Fabio Capello (sau regretatul Swen Goran Eriksson) e suficient de elocvent.

ANGLIA ȘI NEVOIA DE NUME CU GREUTATE

O altă întrebare ar fi: are nevoie Anglia de un antrenor străin pentru a-i fi selecționer? Puține sunt exemplele de tehnicieni care au avut succes pe banca altei reprezentative decât a țării lor. Istoric vorbind, niciun trofeu major, mondial sau european, n-a fost câștigat de vreo echipă națională condusă deun selecționer străin. Răspunsul la întrebarea de mai sus poate fi nuanțat însă: Anglia are nevoie de un antrenor de succes pentru a fi în fruntea unei generații de superstaruri, iar dacă acel antrenor de succes nu poate fi găsit în interior trebuie căutat în exterior. Iar Guardiola nu e chiar din exterior, câtă vreme muncește din 2016 pe pământ britanic, cu performanțele cunoscute. Pe mulți dintre componenții Angliei de azi i-a format el, pe Harry Kane și l-a dorit enorm, pe Bellingham și Rice de asemenea, comparațiile cu Capello în 2008, de-a dreptul parașutat peste Canaul Mânecii, fiind astfel compromise.

În principiu, Anglia are acum pe banca echipei naționale un nume ce întrunește multe din condițiile de la alte selecționate. Lee Carsley vine de la ”tineret”, cu care a câștigat ”Europeanul” din 2023, iar stilul propus e mult mai 1vesel” decât cel al lui Southgate. Însă chiar și el a recunoscut că această echipă a Angliei ar avea nevoie de un personaj cu greutate pe bancă, oarecum în concordanță cu greutatea vedetelor din vestiar. Un antrenor care să se impună și altfel decât prin metode, care să facă liniște atunci când intră pe ușă și atunci când vorbește.

Problema e însă alta. În opera lui Samuel Beckett, așteptarea preia rolul principal. Și pe măsură ce timpul trece și replicile curg, senzația e că cel așteptat nu va veni niciodată. Aici e, de fapt, ironia și absurdul situației. Nu cumva să observăm că și ”Așteptându-l pe Pep” tinde să devină ceva asemănător.