Dacă există pe lumea asta o teorie mai relativă decât teoria relativității, ei bine este teoria meritului în fotbal. Obișnuim să spunem deseori că o anume echipă a meritat sau n-a meritat să câștige un meci, că o alta n-a meritat să piardă sau că un anume rezultat e injust. Sunt discuții ce țin de pasiune, mai puțin de logică. Pentru că logica fotbalului spune că acest sport e compus din două faze, cea de atac și cea de apărare, iar echipa care reușește să scoată o medie mai bună din notele pe care le ia în cele două faze beneficiază de mai mari șanse să câștige. Dacă are de partea sa și alți factori, atunci are șanse și mai mari. Dacă are și noroc, atunci șansele să piardă devin de-a dreptul minime.

Să spui că Barcelona nu merita să piardă meciul de sâmbătă cu Atletico e, așadar, relativ. Mult mai aproape de adevăr e să spui că Barcelona a jucat bine spre foarte bine, ”excelent” zice Hansi Flick. Surpinzător oarecum, căci dinamica Barcelonei din ultimele săptămâni nu recomanda neapărat o astfel de prestație. La fel de aproape de adevăr poate fi și faptul că destul de rar se vede o echipă capabilă să domine atât de autoritar și să rateze atât de multe ocazii fără să câștige partida. Destul de rar am zis, nu? E totuși de ajuns să privim la un alt meci disputat nu foarte demult, pe 6 noiembrie, într-o altă competiție, dar cu un actor comun. Mă refer la PSG-Atletico Madrid din Champions League.

”OLE, OLE, OLE, CHOLO SIMEONE!”

O să revin la Barcelona, la jocul și problemele sale. Acum e însă momentul să trecem la Atletico. Și la Simeone. Nu știu ce-o fi fost Cholo într-o existență anterioară, dacă o exista vreo existență anterioară, dar, dacă tot am deschis discuția, e mai mult decât posibil să fi fost pisică. Ce nu și-a consumat cele 9 vieți pe care se zice că le deține și le-a pasat către actuala trecere pe pământ a lui Cholo. Lăsând la o parte aspectul ăsta, care e extrem de important în viața oricui, trebuie să mărturisesc aici că m-am plictisit să mă tot contrez cu cei care nu-l suportă pe Simeone pe motive de ”stil”. Nu vestimentar, fotbalistic. N-ai cum să spui vreodată, fără pericolul de a deveni penibil, că Simeone nu-i antrenor. Poată să nu-ți placă stilul lui, dar să-i contești calitățile și abilitatea e deja prea mult. Nu știu dacă există astăzi un tehnician capabil să-și motiveze echipa așa cum o face el, să alinieze în spatele ideilor sale un lot de jucători ce, sincer, ar putea lesne să interpreteze alte partituri.

Atunci când vine vorba de Atletico Madrid, există o certă senzație de ”deja-vu”. Iar acest meci nu face excepție. La fel și când vine vorba despre Simeone. De câte ori se spune despre această echipă că e gata, că nu mai are nicio șansă, că ruina e aproape, ei bine fix atunci găsește o modalitate să iasă din încurcătură, să renască și să se arate dornică s-o ia de la capăt. Iar cu Cholo, situația e identică. De câte ori n-am vorbit despre finalul unui ciclu (cam lung, ce-i drept, pentru fotbalul de azi), de câte ori n-am scris despre stilul argentinianului, deloc potrivit cu ceea ce are la dispoziție, de câte ori n-am crezut că ar fi momentul punctului final. Și de fiecare dată Cholo a supraviețuit. Pentru că, da, asta e el, un supraviețuitor, iar Atletico Madrid e greu de conceput astăzi fără prezența lui pe banca tehnică.

Prin octombrie, Atletico amesteca meciurile bune cu cele penibile și pierdea două meciuri la rând, lăsând senzația că și sezonul ăsta e compromis. Și a început acele ”run run”, cum zic spamniolii, despre Cholo. Că e cam gata, că ar trebui să plece, că se pregătește deja Fernando Torres, ce ar fi refuzat o ofertă din Segunda tocmai pentru a fi, la o adică, pregătit. Își continuă pregătirile ”El Nino” și sincer cred că că va deveni, odată și-odată, antrenor la Atleti. Acum însă nu. Fiindcă Cholo a făcut ce știe el mai bine: a supraviețuit. Din 27 octombrie, Atletico are 12 victorii consecutive și va termina anul 2024 pe primul loc în La Liga, cu calificarea directă în ”optimile” Champions League destul de bine conturată. Statistici de posibilă campioană, să recunoaștem.

Sâmbătă seară, într-una din cele mai frumoase partide din acest sezon, Atletico a fost din nou acel Atletico pe care-l știm, capabil să câștige un meci când nimeni nu se așteaptă. Un Atletico eroic, cu un portar colosal, ce a acoperit unele greșeli din defensivă, generos în efort și extrem de speculativ. Cantitatea de meciuri pe care Atletico le-a câștigat în ultimele minute sau în prelungiri le poate părea unora noroc ori coincidență, dar nu-i așa, e multă muncă la mijloc. Senzația e că Simeone tot încearcă să dezbrace, măcar fotbalistic, acea haină cenușie cu care ne-a obișnuit. Și nu prea îi iese, pentru că tot ceea a realizat el la această echipă s-a bazat pe eroism și suferință, nu pe zâmbet și bună dispoziție. Pe ”Metropolitano”, înaintea fiecărui meci, atunci când echipele se pregătesc să iasă de la vestiare, se aude aproape la maximum ”Thunderstruck”, al lui AC/DC. Se stinge nocturna aproape cu totul și se creează și un joc de lumini menit să ridice adrenalina la cote maxime. E studiată treaba, nu-i nimic la întâmplare. Cred însă că o altă linie melodică se potrivește la fix peste acest Atletico Madrid: ”Simfonia Eroica”. Nu de Beethoven, ci de Simeone. Supraviețuitorul Simeone.

BARCELONA ȘI PRESTAȚIA FĂRĂ PREMIU

Un meci de genul ăsta, iar acum mă întorc la Barcelona, n-ar trebui analizat doar din perspectiva rezultatului. E cel care contează, știu, dar mai pot exista și nuanțe. Barcelona a făcut poate cel mai bun meci de la ”dubla” cu Bayern și Real Madrid, iar prestația lui Pedri a fost realmente strălucitoare. Și n-a câștigat, ba chiar a pierdut pentru că fotbalul e imprevizibil și de multe ori ilogic. N-a câștigat dintr-un motiv simplu: n-a putut să transforme cantitatea impresionantă de ocazii create. De ce n-a putut? Ei bine asta e întrebarea la care trebuie să răspundă Hansi Flick, eventual aruncând așa o privire, cu coada ochiului, spre Lewandowski. Ce nu are o rezervă capabilă să-l suplinească atunci când nu e într-o zi prea bună. Și n-a mai câștigat dintr-un alt motiv simplu. N-a putut să-și apere poarta la puținele acțiuni de contraatac ale adversarului.

Barcelona e o echipă în formare. Lipsa de experiență a unor jucători s-a văzut la cele două goluri încasate, vezi erorile lui Cubarsi ori Casado (vi-l imaginați pe Busquets sau chiar pe Kimmich, despre care s-a spus că Barcelona n-ar avea nevoie fiindcă-l are pe Casado, făcând o asemenea eroare?!). Catalanii și-au depășit condiția în ”Clasico” și au lăsat impresia că pot orice în acest campionat. Pe ”Bernabeu” le-a ieșit totul, cu Atleti nu le-a mai ieșit. Cu Borussia, miercurea trecută, au avut șansă, cu Atleti n-au mai avut-o. Că așa e fotbalul. Și ar mai fi un aspect, deloc minor, dacă tot am amintit de ”Metropolitano”: lipsa stadionului, a acelei atmosfere pe care ”Camp Nou” reușea s-o inducă. Într-un fotbal precum cel de azi, în care detaliile contează enorm, e greu să câștigi ceva în condițile astea. Viitorul sună însă tare bine.

P.S. 1

Sincer, nu mai știu ce să spun și să scriu despre Manchester City și Guardiola. Am epuizat toate explicațiile posibile și imposibile. Și nu cred că doar eu sunt în situația asta, căci deja au început să apară tot felul de scenarii fanteziste, cum că, de fapt, caderea asta e voită fiindcă se așteaptă o pedeapsă drastică din partea Premier League la celebrul proces ce va începe. SF-ul nu-mi place ca gen, așa că-l las deoparte, în schimb sunt curios dacă Pep va izbuti să redreseze corabia. Nu cred că există vreun antrenor la o astfel de echipă care să fi supraviețuit ”in charge” după o serie de genul ăsta, cu 9 înfrângeri și două remize în ultimele 12 meciuri. Poate că n-ar fi rău ca Guardiola să-l invite la cină pe Simeone ca să învețe de la el arta supraviețuirii.