Să presupunem, prin absurd normal, că Pep Guardiola s-ar așeza, într-o după-amiază liniștită, așa cum nu prea mai are de un an încoace, dar și ploioasă, așa cum sunt multe la Manchester în decurs de un an, s-ar așeza așadar cu staff-ul său de la club să joace ”Adevăr sau provocare”. Varianta pentru adulți, evident. Și să presupunem că atunci când îi va veni rândul să-și tragă cartonașul, în fața lui Pep va apărea următoarea întrebare: ”E adevărat că ar fi fost mai bine să pleci de la City după câștigarea Champions League? Sau un an mai târziu, după cel de-al 4-lea titlu consecutiv în Premier League?”.

Suntem cu toții convinși că răspunsul lui Guardiola ar fi fost un ”NU” cât se poate de rotund? N-aș crede. Toate datele indică faptul că dubiile în acest sens l-au măcinat teribil în ultimele luni. Aș putea introduce în scenariul ăsta și divorțul, o problemă personală cu care conviețuiești greu zi după zi, chit că despărțirea în sine era deja produsă de ani buni, dar aș prefera să rămân strict pe teritoriul fotbalistic. În mintea lui Guardiola a existat această variantă, însă din motive sentimentale, de confort ori din prea multe încredere în propriile forțe a decis să rămână, să prelungească înțelegerea ce urma să expire și să pornească pe un drum mai degrabă necunoscut, aproape neasfaltat.

Se zice că drumul spre iad e pavat cu intenții bune și mi-e clar că Guardiola a avut cele mai bune intenții din lume atunci când s-a hotărât. Nu mi-e la fel de clar dacă a intuit ceea ce va urma. Iar asta e o eroare majoră, căci nu mai e acel Pep de la Barcelona, la prima sa aventură de acest gen, prea sentimental și deloc cinic. Atunci, în 2012, a decis că trebuie să-și abandoneze creația pentru că a simțit că nu va beneficia de sprijin din partea unei conduceri care, paradoxal și extrem de surprinzător, îl voia cât mai repede plecat. Se știe că bărbații se maturizează greu, unii n-o fac niciodată, dar se presupune că trecând granița celor 50 de ani luciditatea ar trebui să domine.

Ce-i drept, la Manchester City, sprijinul conducerii există din plin. Nu-mi imaginez pe cineva din club stând față-n față cu Guardiola pentru a-i comunica faptul că va fi dat afară. Nici măcar pe ”boss”-ul cel mare, șeicul Mansour, în palatul său mustind de aur și lux din Abu Dhabi. Asta ar putea fi o problemă și la asta m-am referit atunci când am pomenit, mai sus, de zona de confort. Așa că Pep a decis că nu poate să-și abandoneze creația, fără a simți pericolul că s-ar putea trezi devorat de ea.

REAL MADRID ȘI LECȚIA DIN DERBY

Duminică, tot aici, scriam despre derby-ul madrilen și, raportându-mă la dificultățile pe care Real Madrid le-a avut în acest sezon atunci când a întâlnit adversari de calibru, mă întrebam dacă putem plasa pe Manchester City în această categorie. Cred că răspunsul l-am primit marți seară, la capătul partidei de pe ”Etihad”. Azi, City e o echipă de calibru doar cu numele, fiindcă realitatea o plasează într-o altă categorie. Și a continua să punem pe seama accidentării lui Rodri această uluitoare dezintegrare în decurs de câteva săptămâni ar fi o mare eroare. City azi e mai degrabă o parodie, pare o grupare de ”old boys”, cu o fragilitate mentală ce nu se poate explica decât prin uzură. Și, de ce nu, prin convingerea pe care mulți dintre jucători o au că-și trăiesc ultimele luni în calitate de ”cetățeni”.

În contextul dat, Guardiola și-a gândit destul de coerent strategia pentru această primă manșă. Știind și că are în față un adversar cu probleme defensive colosale. Apropo de asta, în paranteză fie spus, cum ar fi arătat meciul cu Real Madrid având apărarea standard și, eventual, făcând un pressing mai agresiv decât cel de marți? Guardiola a pus 5 fundași centrali în primul ”11”, a încercat să mențină o echipă cât de cât compactă, să nu-și asume riscuri, să evite pierderile. Știa, evident, că parcela ofensivă a Madridului e dinamită pură, mai știa și faptul că Ancelotti nu e genul de antrenor care să caute inovații tactice. Planul a fost bun, însă felul în care a fost pus în aplicare s-a dovedit deficitar, căci pierderile de posesie au condus în permanență spre ocazii la poarta lui Ederson. Exact posesia, arma cea mai de preț a echipelor lui Pep, s-a dovedit a fi una cu două tăișuri. Ea nu poate fi susținută de fotbaliști dominați de angoase și dubii.

Deși a câștigat meciul și are calificarea suficient de bine antamată (mă feresc de certitudini, căci fotbalul e imprevizibil), nu se poate spune că Real Madrid a făcut un meci colosal. Faptul că acest City a fost la 10 minute de victorie e o dovadă în acest sens. E posibil ca derby-ul cu Atletico, prima sa repriză mai exact, să-i fi oferit lui Ancelotti exact argumentele de care a avut nevoie în vestiar. Schimbarea din a doua parte a duelului de sâmbătă a fost evidentă, iar la Manchester s-a jucat pe aceeași linie. ”Es el camino”, a zis Ancelotti la final, și e destul de limpede că drumul ăsta trebuie să fie, fiindcă fără un efort colectiv valoarea individuală, care la Real Madrid e formidabilă, nu e tot timpul de ajuns. ”Nu credeam că echipa poate avea un spirit de sacrificiu precum cel de azi”, a mai spus el la conferința de presă.

MAI ARE PEP ENERGIA NECESARĂ RECONSTRUCȚIEI?

Mă întorc la jocul cu care am pornit construcția acestui text. ”Adevăr sau provocare”. Am stabilit întrebarea, care să fie totuși provocarea pentru Guardiola. Cred că nu e greu de dedus. ”Îți asumi reconstrucția acestei echipe?”, ar putea să sune ea. Probabil că răspunsul e unul pozitiv, căci altfel toată povestea cu prelungirea de contract n-ar avea niciun rost. Unele dileme există totuși. Mai are Pep energia necesară? Dar capacitatea de a-și seduce jucătorii, așa cum a făcut-o până acum? ”The Athletic” scotea de curând în evidență o declarație dată de tehnicianul catalan acum câteva săptămâni, când simptimele de criză deja se instalaseră. ”Nu mă simt capabil să ofer soluții echipei atunci când adversarul e mai bun”, spunea el. Iar asta poate fi o problemă. Guardiola n-a fost niciodată antrenorul unor echipe, Barcelona, Bayern, City, mai slabe valoric decât rivalii. Se întâmpla să mai și piardă, dar din anumite detalii ce n-aveau legătură cu valoarea. În mod normal, pentru City urmează o perioadă în care va avea adversari mai buni, fiindcă reconstrucția nu se face cât ai bate din palme și costă mult. Asta e, de fapt, marea provocare a lui Guardiola. Să accepte că nu mai e antrenor de echipă mare.

P.S.

Ideea celor de la City cu acel banner uriaș cu mesaj țintit către Vinicius dovedește că și la nivel instituțional clubul e într-o ușoară degringoladă. Ironia asta de pub merge la o bere, nu la un astfel de duel. Dacă au vrut să-l enerveze pe Vinicius cu acel refren al lui ”Oasis”, căci aluzia era mai mult decît străvezie, n-au reușit, dimpotrivă, au reușit să-l mobilizeze pe brazilian ca niciodată. Și pe colegii lui de asemenea.