”Il nuovo eroe di Parma si chiama Cristian Chivu”. Așa începe cronica din ”Gazzetta dello Sport” a partidei dintre Parma și Bologna, primul meci al fostului nostru internațional pe banca Parmei. Cred că traducerea nu-și are rostul, suntem totuși latini, și mai cred că e cât se poate de în regulă pentru noi și pentru fotbalul nostru, din ce în ce mai bine reprezentat în Serie A. Sigur, Parma-Bologna a prins abia pagina 20 din cotidianul italian, dar asta-i realitatea acum și cu ea trebuie să se confrunte, în primul rând, Cristi Chivu.

Mutarea asta la Parma a venit cam de nicăieri. Fiindcă s-a produs într-o perioadă în care Cristi Chivu dădea semne că o apropiere de România nu mai era chiar imposibilă. Ce-i drept acele semne porneau mai degrabă din revenirea soției sale în zona televiziunilor de la noi decât din ce știe ce altă realitate, dar era oricum ceva mai mult decât tot ceea ce lăsase să se întrevadă familia în ultimii ani. Doar că viața e imprevizibilă, la fel și fotbalul, și iată cum se deschide brusc o ușă spre Serie A.

O oportunitate greu de refuzat

Mircea Lucescu a fost ultimul antrenor român pe prima scenă a fotbalului din Italia. Mai bine de 25 de ani au trecut de-atunci. De fapt, Lucescu a fost și singurul care a putut pătrunde în această lume, grație unei imagini pe care a știut să și-o construiască și să și-o cultive în anii comunismului. Serie A e un campionat un pic diferit de celelalte, e un loc în care-ți faci cu greu loc. În plin asalt al globalizării, italienii au rămas suficient de rigizi în a le face loc tehnicienilor străini. E greu de imaginat în Italia o mutare precum cea făcută de Brighton, de exemplu, care l-a adus pe Fabian Hurzeler din liga a doua a Germaniei. Luați lista antrenorilor de-acum și veți descoperi că italienii sunt majoritari, că străini sunt doar 5, dintre care 3 au avut de-a face, ca fotbaliști, cu Serie A, excepțiile fiind Fabregas, plecat totuși din această aventură din poziția de fost jucător la Como, și germanul Kosta Runjaic, de la Udinese, care, da, n-a avut nicio legătură înainte cu Italia.

Avem așadar un posibil răspuns la întrebarea pe care, cred, mulți și-au pus-o în momentul în care s-a aflat că Parma l-a ales pe Cristi Chivu. Tocmai pentru că-n Serie A se pătrunde atât de greu, o astfel de oportunitate nu trebuie ratată. Chiar dacă echipa nu se afla deloc într-o conjunctură favorabilă, chiar dacă pericolul retrogradării era mare și încă există în ciuda acestui prim rezultat pozitiv. În fond, Cristi Chivu are mai mult de câștigat decât de pierdut, fiindcă salvarea ar fi meritul lui, în vreme ce retrogradarea nu i-ar putea fi pusă în cârcă, de vreme ce situația era cea care era la momentul numirii.

Dacă ne raportăm la generația pe care, să zicem, a condus-o în calitatea sa de căpitan, Cristi Chivu a fost mereu ceva diferit. Vorbim de acea generație care a venit după cea ”de aur” și care a fost nevoită să suporte ranchiuna noastră fiindcă nu reușea să imite performanțele din trecut. Generația lui Chivu, Mutu, Contra, Bratu și a celorlalți, îi cunoașteți cred bine. O generația care a fost mereu aproape și întotdeauna departe, dar aproapele ăsta se raporta mereu la Hagi, Gică Popescu, Ilie Dumitrescu sau Dan Petrescu. O generație în care Chivu, ca să revin la subiect, a fost elementul diferit, acel personaj pozitiv la care încercam să-i aliniem și pe ceilalți. Iar felul în care și-a construit cariera ulterior retragerii, cu anii petrecuți în diversele structuri de juniori (chiar copii) ai Inter-ului mă face să cred că nu greșeam prea tare. ”Of, dacă ar fi și ceilalți precum Chivu!”, iată un oftat pe care, sunt convins, l-am experimentat cu toții în acele vremuri. Nu întotdeauna corect față de ”ceilalți”, care adunau și ei destule calități, pe care, culmea, le-am descoperit ulterior, dar așa a fost să fie.

Mai italian ca Italiano

Pentru Cristi Chivu, debutul în această nouă și primă aventură a carierei sale de antrenor a fost cât se poate de pozitiv. În fața unui adversar ca Bologna, cu experiența acumulată prin istorica participare în Champions League, ce nu pierduse, în plus, niciun meci în acest an, în fața unui tehnician ca Vincenzo Italiano, cu două finale europene totuși la activ. Am privit meciul încercând să descifrăm câte ceva din filozofia lui Cristi Chivu, fiindcă prea multe date n-aveam din trecutul său la ”primavera” lui Inter. Și am descoperit un antrenor mult mai italian decât Italiano, foarte legat, din ce se pare, de ideile lui Jose Mourinho, mergând mai degrabă pe teoria că cel mai bun atac e apărarea, în special la o grupare în suferință precum Parma. Apropiat de jucători, încercând să fie mereu alături de ei prin încurajări și sfaturi. Nu l-am văzut niciodată reprosând ceva ori gesticulând inutil, iar ”Gazzetta di Parma”, cotidianul local ce acordă mai mult spațiu echipei decât cele centrale, povestea în sensul ăsta că majoritatea timpului de după antrenamente Chivu l-a petrecut în discuții individuale. A desenat un 4-3-3 ”a la Jose”, cu linii foarte apropiate, prin care adversarul a reușit rar să pătrundă, cu disponibilitate la efort mai mare decât înainte și cu atenție sporită în evitarea erorilor. Înțelegând aș zice perfect momentul prin care trece echipa, căci atunci când ești în zona retrogradării nu mai e cazul de ”jogo bonito”, e cazul, dacă-mi permiteți, de ”jogo concreto”.

Iar la acest ultim aspect aș plasa și neincluderea lui Dennis Man printre titulari la acest prim meci, lucru care, să recunoaștem, ne-a surprins un pic. E însă o dovadă în plus a acelei seriozități de care aminteam mai sus. Man are foarte mult talent, dar, în același timp, are și ”talentul” de a-l irosi, de a-l face fără folos în conjunctura actuală a echipei. Românul Man rezervă e un mesaj excelent pe care românul Chivu l-a dat vestiarului și ar fi de preferat ca Man să fie primul care să-l înțeleagă. După cum a jucat în minutele ce i-au fost repartizate pare că ar fi priceput și nu mă refer aici la pasa de gol pe care dat-o, ci pe participarea defensivă din care a pornit recuperarea și, ulterior, ”assist”-ul pe care l-a dat.

Astăzi, dacă-l cauți pe Cristi Chivu pe google, apare ”fotbalist român”. Ceea ce e corect, căci antrenor încă nu e. De-acum a pornit pe drumul ăsta și, chiar dacă mai e mult până departe, de ce n-am crede că un ”Next Star” se poate naște și la 44 de ani? Se zice că orice zi bună începe de dimineața. Iar dimineața lui Cristi Chivu la Parma chiar a fost bună.