E important în viață, iar aici nu vreau să mă refer doar la sportivi, căci e valabil pentru toată lumea, e tare important așadar în viață să-ți găsești un loc în care activitatea ta profesională să fie exact așa cum ți-ai dorit. Acel loc în care, mergând cu plăcere, să nu simți neapărat că muncești. Cred că Andrei Rațiu și-a găsit acest loc la Rayo Vallecano. Simplu nu i-a fost, nici înainte să ajungă în Vallecas, dar nici imediat după, însă în ziua de azi cred că a atins acest deziderat.

Sâmbătă, Rațiu a dat un gol splendid în Rayo-FC Sevilla. Dacă nu l-ați văzut, mergeți repede și căutați-l, fiindcă merită. Dacă acel gol era dat de Lamine Yamal sau Vinicius, era o inundație de adjective în toate colțurile lumii. Dezavantajul de a juca la Rayo de aici decurge, dar există și destule avantaje, să fiți siguri. Cel mai important este că la Rayo chiar joacă, chiar se simte confortabil, e util echipei și el simte asta, are un rol principal în scenariul antrenorului și el simte asta. Încrederea e la fel de importantă, iar laudele nu fac decât s-o alimenteze.

Îl vreți la Barcelona?

Îl vreți la Barcelona? Parafrazez cu asta un celebru clișeu de-acum vreo 20 de ani, ”îl vrei la Steaua?”, ce a rămas ulterior în folclorul popular mai degrabă ca glumă, deși atunci era o chestiune foarte serioasă. În paranteză fie spus ăsta e unul dintre motivele pentru care credibilitatea presei la noi a scăzut substanțial. Închid paranteza – am fost un pic malițios, știu – și mă întorc la Andrei Rațiu. Îl vrem deci la Barcelona? Cu siguranță că răspunsul e da, nu cred că există dubii aici, ar fi minunat să avem din nou un conațional la clubul catalan și, extrapolând, să avem un internațional la una dintre cele mai importante grupări din lume. Dar cât e oare de viabilă această posibilitate?

Deunăzi am citit că transferul e ca și făcut, deși a arunca pe piață certitudini în zona asta de mercato e la fel de păgubos ca întrebarea/glumă de care povesteam mai sus. Mă abțin să comentez ori să analizez sursele din care s-a născut această știre. Că Andrei Rațiu poate fi pe lista Barcelonei, asta da, e aproape cert. Alături de alte nume, fiindcă așa se face la o echipă serioasă. Barcelona e o echipă serioasă, în ciuda problemelor sale financiare din ultimii ani, iar realitatea ne arată că Hansi Flick nu are în momentul ăsta un înlocuitor pentru Kounde în dreapta și pentru Balde în stânga și, în consecință, caută pe cineva capabil să joace rolul ăsta. De preferință pe cineva de tip Cancelo, pe care catalanii poate că l-ar fi păstrat dacă nu avea salariu atât de mare și sumă de transfer atât de consistentă. Rațiu poate juca și-n stânga, căci la Rayo antrenorul Inigo Perez l-a folosit acolo când a avut urgențe, salariu mare, în standardele Barcelonei, nu cere, doar sumă de transfer ar trebui plătită. Clauza ”tricolorului” e de 25 de milioane de euro, dar nu înseamnă că ăsta e și prețul final. Poate pe undeva la jumătate, în orice caz în jur de 10-15 millioane. Există în ecuație și Villarreal, care va încasa jumătate din sumă, astfel că ”Submarinul galben” e foarte atent la orice posibilă mișcare.

Era o glumă pe vremuri (habar n-am dacă o mai fi de actualitate), cu Jennifer Lopez protagonistă: ”Vreau să ies în oraș cu Jennifer Lopez, jumătate din treabă e rezolvată, eu vreau”. În fine, nu era chiar despre ieșitul în oraș gluma, dar să nu intrăm în detalii, iar pe Jennifer Lopez o puteam ”înlocui” cu oricine. Ideea de bază era acel ”eu vreau”. Cam așa e și cu Andrei Rațiu. Noi îl vrem la Barcelona, el probabil că vrea, că doar așa ceva nu se refuză, însă mai rămâne acum să-l vrea și Barcelona. Iar aici încep să apară discuțiile și unele dubii. În ce măsură Rațiu se ridică la pretențiile Barcelonei, cred că putem discuta, există și argumente pro, dar și contra. În ce măsură vârsta lui (va face 27 de ani în iunie) poate fi un impediment. Dar, mai ales, în ce măsură se va înhăma Barcelona la plata unui transfer, știindu-se că la orice euro va cheltui trebuie să există aceeași sumă la nivel de intrare. Poate că Hansi Flick își dorește un ”full back”, așa cum se numește acel fundaș capabil să joace și-n dreapta și-n stânga, însă președintele Laporta vrea cu tot dinadinsul pentru vara ce vine să investească într-un transfer mediatic, care să certifice revenirea Barcelonei în categoria cluburilor potente. Nu vreau să spun cu asta că un trecere a lui Rațiu la Barcelona e imposibilă, căci există destule inginerii, de genul unui schimb de jucători, chiar și în triunghi cu participarea lui Villarreal, vreau doar să atrag atenția că dorința e una și realitatea e un pic alta, iar a crea un orizont de așteptare atât de apetisant poate fi mai degrabă o eroare.

Și ar mai fi ceva. Oare Andrei Rațiu are nevoie acum, când tocmai și-a stabilizat cariera, de un club, fie el și foarte mare, unde să joace când și când? Sau de unul ceva mai mic unde să-și continue ascensiunea, inclusiv din punct de vedere financiar? De ce nu chiar Villarreal? La întrebările astea doar cel în cauză poate răspunde, fiindcă e ilogic să gândim noi viitorul altei persoane. Întrebări însă putem pune.

Parisul e vesel înainte de Liverpool

Sâmbătă seară s-a jucat în Ligue 1 un meci de Champions League, PSG-Lille. Ambele echipe se vor afla la mijloc de săptămână în focul meciurilor eliminatorii. E un fel de a spune că s-a jucat, fiindcă de jucat a făcut-o o singură echipă, PSG. A fost 4-0 la pauză, însă putea fi la fel de bine 8-0, iar dacă vi se pare că exagerez vă invit să căutați statisticile primelor 45 de minute și să nu priviți doar la zerourile din dreptul celor de la Lille, ci și la avalanșa de șuturi pe și spre poartă ale parizienilor. ”L Equipe” scria, în cronica partidei, că rar s-a văzut, chiar și-n acești ani de când PSG a devenit ”Qatar Saint-Germain” (23 de trofee naționale din 30 posibile din 2012 încoace) o asemenea superioritatea într-o partidă de genul ăsta, între două echipe de Liga Campionilor.

Din 2012 încoace nu s-a văzut un PSG atât de lucrat din punct de vedere colectiv precum cel pus în scenă de Luis Enrique. Azi, PSG e o echipă fără mari vedete, dar e o echipă în adevăratul sens al cuvântului, care aleargă la unison și, mai ales, se apără la unison. Inclusiv Dembele, căruia Luis Enrique pare că i-a ridicat neuronii din amorțeala în care intraseră. Când la PSG jucau superstaruri, de multe ori meciurile se rezolvau de la sine, căci era o calitate individuală enormă, acum sunt doar staruri în căutare de a fi ”super”, ceea ce e o mare diferență, care se observă în atitudine. ”Dubla” cu Liverpool ne va oferi un răspuns la întrebarea dacă PSG poate fi azi o candidată la trofeul european sau încă e la început de drum. Ceva îmi spune însă că Arne Slot și ”cormoranii” săi și-ar fi dorit azi, la stilul în care joacă ei, să întâlnească acel PSG al superstarurilor și nu pe acesta.

Real Madrid și pilotul automat

Real Madrid a început luna martie în La Liga cam în același stil în care a evoluat în februarie. Adică problematic. A pierdut cu Betis la Sevilla și nu mai poate da vina pe arbitraj, ci pe propriile erori. Care au existat și-n meciurile în care madrilenii au fost defavorizați, doar că nimeni nu le-a căutat, toată lumea era preocupată să vadă erorile arbitrilor. Iar cea mai mare problemă a acestui Real Madrid e delăsarea. Și scoaterea în evidență e ego-urilor în detrimentul echipei. Real Madrid a dat gol la Sevilla în minutul 10 și apoi a cuplat pilotul automat, gîndind că meciul e gata. Vinicius și Mbappe au început iar să-și dispute zona de confort în banda stângă, careul s-a depopulat, Rodrygo a căzut și el pradă apatiei, economia de efort era probabil gândul principal în perspectiva duelului cu Atletico de marți, astfel că rezultatul s-a întors, iar lupta pentru titlu devine acum ceva mai complicată. Partea bună pentru Ancelotti e că acest eșec poate fi exact avertismentul de care au nevoie băieții lui, căci Atletico e un adversar cu care nu e bine să glumești. Va fi însă Champions League, iar dacă echipa asta a arătat ceva în ultimul deceniu a fost că se transformă vizibil atunci când imnul acestei competiții începe să se audă.