Imaginile cu Eric Thohir și Massimo Moratti privind, umăr lîngă umăr, meciurile de pe teren propriu ale Inter-ului dau bine la imagine. La imaginea fiecăruia dintre ei, dar și a clubului Inter Milano. Nu întotdeauna tranziția la conducerea unei societăți se face lin și într-un spirit de bună armonie, chit că la Inter, acum, n-ar trebui să fie motive de gîlceavă, căci Thohir nu i-a furat nimic lui Moratti, iar pe Moratti nu l-a forțat nimeni să-i vîndă tocmai lui Thohir. E plăcută însă la vedere imaginea cu noul și vechiul conducător unul lîngă altul.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
Mai neplăcută e imaginea pe care ambii o văd, umăr lângă umăr, dacă asta are vreo importanță în context, dar, mai ales, pe care o vede toată lumea. Imaginea Inter-ului în acest început de 2014 e deplorabilă. Fără victorie în 2014 (o victorie în ultimele 8 meciuri), afară din Cupă și cu un joc ce invită la pesimism. Nu știu de ce, parcă îmi vine să asociez panta descendentă pe care a apucat-o Inter cu momentul preluării puterii de către Eric Thohir. Veți spune că omul e proaspăt în funcție și încă nu stăpînește prea bine datele problemei, dar eu stau să mă întreb de ce oare Inter-ul mergea bine, surprinzător de bine aș zice, în perioada de așa zisă incertitudine instituțională, iar acum, cînd siguranța ar trebui să guverneze, merge din rău în mai rău?
E posibil ca incertitudinea să se fi mutat din spațiul public în interiorul societății. Pînă la urmă, un club de fotbal, chit că e unul cu tradiție de peste 100 de ani, tot un fel de societate comercială e. Iar la orice societate comercială, cu orice profil doriți, schimbările la vîrf aduc după sine multe semne de întrebare. Pare simplu, Moratti i-a vîndut lui Thohir, și-a luat banii, iar acum Thohir e cel care conduce. E însă mai complicat. Moratti avea în spate, sau sub el dacă e să vorbim strict de organigramă, un grup de oameni. O echipă. Nu neapărat echipa de fotbal, dar și ea intră în această discuție. Un grup de oameni în care avea încredere, pe mîna cărora mergea în luarea decizilor, în fond el îi pusese în acele funcții. E posibil ca Thohir să aibă altă echipă. Sau măcar să se gîndească la așa ceva. E posibil să vrea să-și pună și el oameni de încredere, de încredere pentru el, ținînd cont că vorbim totuși de o afacere.
Toți cei care au fost implicați, nici nu contează domeniul, într-o astfel de schimbare la vîrf în societatea în care lucrau trebuie că au simțit un soi de nesiguranță. Care, dacă se prelungește devine neproductivă. Pe principiul dominoului, dacă Thohir își aduce un om de încredere la conducere, manevră perfect justificată de perioada scurtă pe care omul de afaceri indonezian o petrece în Milano, e posibil ca mai multe piese să cadă ori să fie înlocuite. Piese care, sub spectrul incertitudinii, acum nu mai dau același randament, se gîndesc mai puțin la treaba pe care o au de făcut și mai mult la viitor, încearcă să și-l asigure, pe principiul atît de sănătos cîteodată ”plec eu înainte să fiu dat afară”.
Veți spune că asta n-ar trebui să aibă prea multă legătură cu ceea ce se întîmplă pe gazon. Eu zic că nu-i chiar așa. Dacă Walter Mazzari e și el unul dintre cei bîntuiți de nesiguranță? Dacă aceste gînduri îi afectează inspirația în luarea anumitor decizii? În felul în care conduce antrenamentele, în felul în care face echipa, în felul în care face schimbările. Poate că omul de încredere pe care Thohir îl va pune la conducerea clubului are alte preferințe în materie de antrenor. Sau poate că Thohir însuși are alte preferințe. E posibil orice. Iar situația lui Mazzari, care a fost convins de Moratti să vină pentru un proiect și acum s-a trezit că nu mai e Moratti șef, ci altcineva, nu e prea comodă, să recunoaștem.
E posibil ca nici anumiți jucători să nu se simtă prea comod. E știută relația aproape părintească pe care o avea Moratti față de unii dintre fotbaliști. Care au încasat, de-a lungul timpului, salarii fabuloase doar datorită sentimentelor pe care Moratti le dezvoltase pentru ei. Cu noul președinte nu se știe care vor fi relațiile, nu se știe cum stă Thohir cu sentimentalismele.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE INTERULUI GĂSIȚI AICI:
E o teorie ce poate explica haosul existent în aceste zile la Inter. Mai nou, au apărut în față și fanii, care-și exprimă pretențiile și pun presiune. Ceea ce s-a întâmplat cu afacerea Guarin-Vucinici e un semn cît se poate de prost, instituțional vorbind. Atunci cînd presiunea fanilor, cît ar fi ei de ”tifosi” și de dedicați, blochează o astfel de operațiune, imaginea numai bună nu e. Nu intru prea mult în dezbaterea ideii dacă Inter ieșea ori nu în cîștig în urma schimbului. Eu cred că nu, căci Guarin mi s-a părut unul dintre cei mai în formă jucători ai echipei în ultima vreme. Nici nu vreau să mă întreb prea mult de ce Guarin dorește cu insistență să plece de la Inter. Observ doar că o afacere aproape parafată de două cluburi importante ale Italiei cade la presiunea fanilor Interului, care, zice-se, i-ar fi pus în vedere lui Thohir să nu mai negocieze vreodată de acum înainte cu Juventus și AC Milan. Nu mi se pare în regulă.
La fel cum nu pare prea în regulă absența Interului din mercato. Cînd a preluat clubul, Thohir pretindea că-l poate transfera fără probleme și pe Messi, dacă argentinianul ar fi dorit. Declarație primită cu politețe de unii interiști, dar alții au privit cuvintele indonezianului drept o garanție că e pus pe fapte mari. Garanție care s-a cam evaporat după ce Nainggolan, care, chit că e născut în Belgia, vorbește și pe limba lui Thohir, căci tatăl său e indonezian, a ajuns la Roma, deși acum vreo două luni, după ce dădea gol Inter-ului în campionat, la Cagliari fiind, era dat ca și transferat la ”nerazzurri”.
Perioada de mercato e aproape gata. Greu de crezut că Inter va putea face vreun transfer de nivel. Vor urma 4 luni grele, pentru toată lumea, de la Thohir la suporteri. L-aș include aici și pe Moratti. Chit că nu mai e președinte, rămîne totuși un suporter.
Acest text a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
In fine, e un fel de a spune fără președinte. Teoretic, președinte are, căci a preluat această funcție vicepreședintele de pînă acum Josep Maria Bartomeu. Probabil că și practic îl are, căci noul șef și-a intrat imediat în pîine, conform statutelor după care e organizat clubul catalan. Care e un fel de republică în sine, de vreme ce președintele e ales prin vot, și se guvernează cam la fel.
Imaginea este a însă a unui club fără președinte. Sandro Rosell a cîștigat net alegerile din 2010 practic fără să se obosească prea tare. Și asta, culmea, în fața echipei pe care o propusese Joan Laporta (care, pentru cei care poate nu știu și se întreabă, nu mai avea voie să candideze, după două mandate consecutive, dar care, dacă se vor face alegeri anticipate, are voie să se prezinte), una care plutea pe valul transformării echipei de fotbal, grație lui Guardiola, Messi și ceilalți, în cea mai bună a momentului, după unii cea mai bună din istorie. Apropo de echipa lui Laporta, o parte din ea, Soriano & Beguiristain, se regăsește în poziții de conducere la Manchester City. N-am vrut să spun nimic cu asta, doar am constatat.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Revin la Rosell și la procentul cu care a cîștigat acel scrutin, cel mai mare din istoria voturilor la clubul catalan. Acest procent s-a bazat, cred, pe imaginea pe care a avut grijă Rosell s-o lase în rîndul alegătorilor. Mulți dintre fanii Barcelonei probabil că au văzut filmul documentar ”FC Barcelona Confidențial”, foarte mulți dintre fanii Barcelonei din Catalunya probabil că erau la curent cu cele întîmplate. Rosell a fost mereu asociat cu Ronaldinho, aducerea lui Ronaldinho, de fapt, a fost asociată cu Rosell, iar el a fost privit ca un fel de erou pentru asta. Cu ceva dreptate, nu neapărat în zona eroismului, căci la momentul aducerii lui Ronaldinho, Barcelona era un club în perpetuă criză de nervi, care nu avea prea multe de oferit unui astfel de star, nici bani, nici echipă, nici premise de mare performanță, era doar o grupare cu istorie multă și reprezenta un oraș fabulos, mai ales pentru un brazilian. Faptul că Rosell l-a luat pe Ronaldinho în dauna lui Manchester United și Real Madrid, principalele forțe fotbalistice ale momentului, i-a adus o aură de specialist în transferuri, iar CV-ul pe care și l-a creat muncind la Nike în Brazilia și apoi America de Sud, una de manager extrem de priceput.
Privind lucrurile de atunci prin lentila evenimentelor de azi îmi pun, așa, o întrebare: oare cum l-o fi convins Rosell pe Ronaldinho atunci? Chiar nu mai contează, între timp lucrurile au evoluat, iar Ronaldinho, cum a fost el adus, a reprezentat omul care a ridicat, prin valoare și personalitate, clubul la înălțime. În jurul lui s-a construit echipa din 2006, dar tot în jurul lui s-au pus bazele conceptului de fotbal-marketing, atît de utilizat la Real Madrid. Pînă să vină Messi și restul echipei lui Pep, Ronaldinho s-a opus de unul singur, la nivel de marketing, aparatului pe care-l pusese la punct Real Madrid, cu Beckham, Zidane, Ronaldo, Figo, Raul, Roberto Carlos și ceilalți.
Să ne întoarcem la prezent. Și la Sandro Rosell. Am citit undeva o observație tare interesantă. În 2009, Marca l-a dat jos pe Ramon Calderon de la șefia Madridului în 3 zile. Chit că omul era un personaj destul de anost și trist, e de ajuns să ne amintim circul cu marmeladă făcut la București cu Gigi Becali (îl vede cineva în stare pe Florentino Perez de o asemenea mascaradă?), a fost forțat să demisioneze în 3 zile. În această săptămînă, tot în 3 zile, cotidianul generalist El Mundo l-a dat jos pe Sandro Rosell. Sau l-a făcut să demisioneze, ca să respect într-totul terminologia. Întîmplător sau nu, director la Marca în 2009 era Eduardo Inda, cel care a semnat articolul din El Mundo de luni, în care se dezvăluia că, de fapt, transferul lui Neymar la Barcelona n-a costat 57 de milioane, ci 95, cu tot soiul de comisioane bizare pentru Neymar, pentru tatăl lui Neymar (în fapt pentru societatea N & N pe care o controlează seniorul) și așa mai departe. E greu de înțeles cum Santos ia doar 17 milioane, tatăl lui Neymar primește 8,5 milioane drept comision, jucătorul 10 milioane drept primă de instalare (pînă aici să zicem că cifrele pot fi acceptate), dar, dincolo de astea, societatea N & N mai încasează 40 de milioane. În plus, cel puțin curioase sînt sumele de 9 milioane pentru două meciuri amicale (unul deja s-a jucat), dar și 7,9 milioane pentru blocarea a trei tineri jucători de la Santos. Aceste ultime cifre îmi par a fi o plată mai neagră pentru Santos.
Nu mai insist asupra cifrelor. Le-ați tot văzut probabil. Vreau să mă refer la consecințele demisiei lui Rosell. Din punct de vedere sportiv, în momentul ăsta Barcelona n-are emoții cu privire la vreo penalizare. FIFA, UEFA, Federația Spaniolă și Liga Profesionistă din Spania n-au avut nimic de comentat asupra acestui transfer. Rosell va depune mărturie pentru că a fost reclamat de un socio al clubului, un votant cum ar veni. De profesie farmacist, dacă asta are vreo importanță. Faptul că a demisionat mă face să cred totuși că s-ar putea, în fața judecătorului, să se afle destule elemente care ar putea implica pe FC Barcelona. Deocamdată, nu se știe dacă a făcut sau nu ceva ilegal, asta va urma să decidă judecătorul, însă Rosell va fi nevoit să scoată la lumină toate documentele despre care spunea că sînt confidențiale.
Tot din punct de vedere sportiv însă, eu cred că FC Barcelona n-are cum să nu fie afectată. E un cutremur, pe care-l va resimți și lotul de jucători. În momentul de față, se spune că noul președinte, Josep Maria Bartomeu, vrea să ducă la capăt mandatul, pînă în 2016 cu alte cuvinte, înțelegînd că n-a fost votat Rosell ci o echipă de conducere, care se menține, și, în special, un program. Pe care, zice, îl menține.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Totul se leagă însă de puncte. Și de joc. Dacă Barcelona nu ia campionatul și iese din Champions League încă din martie (cu City e foarte posibil), atunci lucrurile se vor precipita și e posibil să vedem, după un deceniu de pace, din nou batiste albe pe ”Camp Nou”. Implicit, alegeri anticipate. În interiorul lotului, toate aceste cifre, toate aceste milioane aruncate spre Neymar și familia lui n-au cum să pice bine. Fotbalistul e o specie aparte. Între meciuri, drumuri, recuperări, antrenamente și iar meciuri petrece foarte mult timp singur, prin camere de hotel ori cantonamente, și-și construiește în minte scenarii, vede conspirații la adresa lui, se consideră prost tratat față de alții. Messi cred că deja a gîndit mult la aceste scenarii. Iar Tata Martino nu pare capabil, prin personalitatea lui, să țină legat un vestiar populat, cum îi place lui Gică Craioveanu să spună, ”de rechini”.
Barcelona e în fața celui mai greu moment din ultimii 10 ani. Si asta din cauza lui Sandro Rosell, paradoxal, tocmai cel care a făcut posibilă ieșirea din criză.
Acest text a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Despre Juan Mata și delicata sa situație de la Chelsea am vorbit de multe ori la Fotbal European. Situație delicată ce a început de la venirea lui Jose Mourinho la Chelsea și poate că se va termina odată ce Mata, campion mondial și european cu ”naționala” Spaniei, cîștigător al Champions League și Europa League cu Chelsea (o nimica toată pentru un băiat de doar 25 de ani, nu-i așa?) s-a muta cu arme și bagaje la Manchester United. Totul e rezolvat, s-a așteptat doar revenirea lui Roman Abramovici la Londra pentru ca operațiunea să fie oficializată, evident după formalitatea vizitei medicale. Suma de transfer variază de la sursă la sursă, dar ea e considerabilă oricum, în jurul a 40-45 de milioane de euro, sensibil mai mult decît plătise Chelsea celor de la Valencia în vara lui 2011, undeva la 25 de milioane.
Bun. Asta ar fi informația. O analiză merită totuși făcută. Plecând de la o intrebare. Cum e totuși posibil ca un fotbalist de valoarea lui Mata, ales cel mai bun jucător al lui Chelsea două sezoane la rînd, să nu-și facă loc în modulul tactic gîndit de Jose Mourinho? Sînt unii care pedalează pe ideea că Mourinho s-a răzbunat pe Mata, care l-ar fi refuzat în vara lui 2011 și s-a dus la Chelsea în loc să vină la Real Madrid. Există date certe despre un astfel de comportament al lui Mourinho la adresa unor jucători. Am citit recent o carte despre Mourinho, în avion, intre Londra și Las Vegas, carte scrisă de un ziaris spaniol de la foarte respectabilul ”El Pais”, în care se vorbește despre astfel de practici și despre legătura ”de afaceri” între Mourinho și Jorge Mendes, cel care avea o putere de neimaginat pentru oamenii de rînd la Real Madrid. Însă mie unul mi-e greu să cred că Mourinho, care poate fi caracterizat oricum, mai puțin prost, și-ar fi dinamitat propria echipă, propriul interes pînă la urmă, dintr-un orgoliu de licean. Orgoliul e pentru proști, iar Mourinho nu e așa ceva.
Dacă stăm să analizăm stilul de joc al lui Mourinho, de-a lungul timpului, găsim cîteva explicații ale marginalizării lui Mata. E de ajuns să ne uităm la Chelsea, prima etapă, Inter și Real Madrid, fără a merge pînă la FC Porto, care a fost totuși un început de carieră, cu multe experimente. La Chelsea, prima etapă, la Inter și la Real, jocul lui Mourinho s-a caracterizat printr-o foarte rapidă tranziție pozitivă. Printr-o reacție imediată la recuperarea balonului, prin declanșarea contraatacului. Lui Mourinho nu-i plac pauzele și acceptă mai degrabă greșeli de pasare decît încetinirea ritmului de contraatac. Amintiți-vă de Robben și Duff, de Eto”o și Pandev, de Cristiano și Di Maria. Jucători care, de fiecare dată când mingea era recuperată, căutau spațiile libere și alergau într-acolo pentru a le fructifica. Alături de ei, în linia de mijloc, nu în cea a închizătorilor, ci puțin mai sus, exista un singur jucător, care rămânea ori cobora pentru a primi și distribui mai departe. Lampard, în primul episod, Sneijder, în al doilea, Ozil, în al treilea.
La Chelsea de azi, acest jucător ”de creație” pare a fi Eden Hazard. Mai degrabă pentru că-i tipul de fotbalist căruia îi convine să primească la picior mingea, nu pe poziții viitoare. E posibil ca lui Mourinho să-i placă mai mult Oscar, însă subiectul acum e Mata, iar el nu prea are loc în acest desen. Și asta pentru că Mata are alt stil, el se asociază, primește, privește, gândește și abia apoi pasează. Pierde astfel secunde prețioase din rapiditatea fazei de contraatac.
Poate să fie asta explicația ”ostracizării” lui Mata din partea lui Mourinho. Ceea ce nu înseamnă că Mata e un jucător slab, nici pe departe. Pur și simplu el nu e aglutinat de sistemul tactic al portughezului. Spre deosebire de predecesorii săi, Mourinho nu prea obișnuiește să-i facă pe plac patronului, dacă asta îi afectează ideile. Și-a cîștigat dreptul ăsta prin performanțe și prin personalitate. Se spune că Roman Abramovici era îndrăgostit, în termen metaforic firește, de tripleta Hazard, Mata, Oscar, pe care o cerea în permanență în primul ”11” la meciurile importante. Mourinho nu pare prea preocupat de sentimentele patronului, asta e posibil să-l coste la un momenta dat, așa cum s-a întîmplat și-n primul său mandat, cînd nu-l băga pe Șevcenko deși știa că e preferatul lui Abramovici.
Mergem mai departe. Așadar Mata la Manchester United. Despre Manchester United, eliminată acum și din Cupa Ligii, e nevoie de un articol separat de analiză. Se va face cât de curând. Am scris de mai multe ori pe acest blog despre problemele lui Moyes. AICI, de exemplu. Atunci cînd am aflat că el e cel chemat să-l înlocuiască pe Sir Alex Ferguson, am scris despre ”David și Goliat-ul din Manchester”. Mi s-a părut de atunci un David cam mic pentru un Manchester așa de mare. Întotdeauna succesiunea la o monarhie de succes, așa cum a fost cea a lui Sir Alex, se realizează cu mare greutate, cu convulsii, uneori se termină cu revoluții. Deocamdată, la United sîntem la stadiul de convulsii. Mă uit cu multă admirație la fanii de pe ”Old Trafford” și la răbdarea pe care o au cu David Moyes. La alte echipe el cred că era înlocuit de mult. La presiunea publicului.
Poate reprezenta Juan Mata piesa care să redreseze mecanismul lui Manchester United? Rămîne de văzut. E cert că Manchester United are nevoie de un jucător de creație în zona de mijloc, iar Mata este așa ceva. Eu unul îl vedeam perfect integrat la FC Barcelona, ca stil, doar că Barcelona n-avea azi de unde plăti 40 de milioane de euro. Nici aici nu pedalez pe ideea că Mourinho nu l-ar fi dat pe Mata la Barcelona, pînă la urmă banii sînt importanți, nu de unde vin ei. Ar fi de făcut totuși o precizare. Dacă a acceptat să-l dea pe Mata la United, înseamnă că Mourinho nu vede în United o contracandidată la titlu în Premier League. Să ne amintim cum l-a blocat pe Demba Ba, care era ca și luat de Arsenal, după ce a aflat că Wenger l-a cumpărat pe Ozil. Și-a dat seama că, avîndu-l pe Ozil în spate, calitățile lui Demba Ba puteau transforma pe Arsenal într-un adversar puternic. Ceea ce, chit că n-a venit decît Ozil, s-a întîmplat oricum.
Fanii lui Manchester United speră ca Mata să devină pentru echipa lor ceea ce a devenit Ozil pentru Arsenal. E un pic mai greu însă. Ozil s-a dus la o echipă ce se mula pe stilul lui, o echipă de posesie, de pase, de construcție, cu coechipieri apți să se asocieze cu el. Nu știu dacă Manchester United e o asemenea echipă pentru Mata. Sînt tare curios în ce poziție va fi repartizat Mata în modulul lui Moyes. United are nevoie de un creator lîngă Carrick și sper ca Mata să nu pățească precum Kagawa, trimis în bandă, unde jocul îi e limitat.
Oricum ar fi, avîndu-i apți pe Mata, Rooney și Van Persie, ultimii doi atît din punct de vedere fizic, cît și din punct de vedere al relației personale cu Moyes, ce nu pare a fi grozavă, poate cu încă un transfer în zona centrală a apărării și cu o regîndire a poziției lui Fellaini, care n-are cum să se fi prostit în așa hal față de perioada Everton, Manchester United ar putea începe să se gîndească la o poziție de Champions League. Care e, după părerea mea, maximum de performanță pentru acest sezon.
P.S. Nu demult scriam că ”Mata n-are cratimă, are valoare”. Nu mi-am schimbat părerea.
Acest text a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
La finalul meciului dintre Levante și Barcelona se preconiza o schimbare de lider în Primera Division. După un campionat și jumătate, Barcelona ar fi trebuit să abandoneze prima poziție în ierarhia din Primera în favoarea lui Atletico Madrid. Lucrul ăsta nu s-a întâmplat, Barcelona rămîne lider, la egalitate cu ”Atleti”, iar Real Madrid vine imediat în urmă, la un singur punct. Eu unul nu-mi aduc aminte cînd a mai fost o situație asemănătoare în Primera Division, cu trei echipe implicate în lupta pentru titlu, toate trei avînd șanse relativ egale în momentul ăsta. Campionatul Spaniei, asta mi se pare mie acum, vine imediat după cel al Angliei în ceea ce privește suspansul, implict și interesul, în lupta la vârf. Bundesliga e cîștigată de Bayern înainte să înceapă, și ma tem că așa va fi și in sezonul viitor, deja mă gîndesc cu groază la întăririle pe care le va aduce Guardiola, Serie A are în Juve o forță dominantă, iar Ligue 1 propune un PSG cu evidente intenții de performanță europeană.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Despre Barcelona, prea puține ar fi de spus. Am scris tot aici acum cîteva săptămîni despre Tata Martino și transformarea sa în bunic. Nu mai insist. Lipsa cronică de personalitate și absența ideilor cu care să salveze o deplasare complicată s-au văzut și la Valencia. Singura schimbare notabilă adusă de ”Bunicul” Martino e felul în care se face apărarea la fazele fixe, s-a trecut de la zona la om la om. Iar urmarea e vizibilă, jumătate din golurile luate de Barcelona în acest campionat sînt din corner. Dacă Barcelona e încă lider asta e pentru că Atletico a avut primul moment de teamă al sezonului, dincolo de greșelile de arbitraj de la 1-0 și din finalul meciului cu Sevilla de pe ”Calderon”. Nici despre Real Madrid nu-s prea multe de comentat, echipa zboară pe aripile lui Cristiano, cel mai bun din lume în acest moment, indiferent de ce spun unii sau alții. Dar despre acest subiect, despre Cristiano și Balonul său de Aur, promit să revin zilele viitoare.
La Atletico vreau să mă refer în cele ce urmează. Și la Diego Simeone. A fost primul moment de presiune pe care echipa sa n-a reușit să-l treacă. Egalul dintre Levante și Barcelona și posibilitatea ca Atletico să devină lider au adus o stare de tensiune neobisnuită pe ”Calderon”. O euforie tensionată. Poziția de favorită nu convine echipei de lîngă Manzanares, mult mai bună pentru ea e postura de outsider. De concurent pe care cei doi coloși, Real și Barcelona, nu-l iau în seamă, de subiect al proverbului ”cînd doi se ceartă al treilea cîștigă”. Comportamentul lui Simeone a fost exemplar. Nici un reproș la adresa arbitrului, deși ar fi putut. Nici o încercare de arunca responsabilitatea egalului pe umerii altuia. Dacă Atletico n-a putut bate pe Sevilla e mai întîi din vina sa, abia apoi din cea a arbitrului. Simeone n-a căzut în capcana de a le acorda alibiuri jucătorilor săi. Știe că lucrul ăsta ar face rău la o grupare căreia toată lumea îi așteaptă reculul, căci toată lumea i-a anticipat acest recul de multă vreme.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Pînă la urmă, un egal e mai bun ca un eșec. Filozofia italiană. Atletico e colider în Primera, continuă pe fronturile Cupei Spaniei și ale Ligii Campionilor. Echipa e în grafic, chiar și acest egal e în grafic, căci ar fi fost bizar ca Atletico să bată pe linie. Echipa lui Simeone rămîne aceeași grupare solidă, căreia greu îi marchezi, o grupare de luptători a căror idee de luptă, plecată de la antrenor, e clară: pas cu pas, meci cu meci, adversar cu adversar.
Mediatizarea excesivă nu ar fi fost bună pentru Atletico. Asta merge la alții. La Atletico merge lupta, umilă și fără pauză. Zgomotul distrage atenția. Și concentrarea. Așa s-a întîmplat duminică seară, zgomotul produs de posibila trecere pe primul loc a afectat concentrarea echipei lui Simeone.
Acest text a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
Mergem mai departe cu povestea Baloanelor de Aur. O dovadă în plus că există în istoria fotbalului și alte nume foarte mari, nu doar Messi ori Cristiano Ronaldo și al lor etern duel pentru supremație.
Săptămîna trecută, în EPISODUL 1, i-ați putut admira pe Ronaldinho, Zidane, Van Basten, Rumenigge, Cruyff și Beckenbauer. Dacă l-ați ratat, nu-i nimic, AICI găsiți poveștile celor 6.
Astăzi vă propun alte nume mari, uriașe chiar. Tot din trei momente istorice diferite, prilej foarte bun de a observa cum a evoluat fotbalul cu trecerea anilor. Sînt filme ceva mai vechi, e de fapt o serie produsă de France Football despre trofeul pe care prestigioasa revistă l-a inventat. Filmele sînt în limba franceză, dar imaginile nu au nevoie de traducere.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Încep cu RONALDO VS ȘEVCENKO. Doi golgeteri, doi mari atacanți. Despre Ronaldo ați mai putut citi și vedea imagini pe acest blog. Despre Andrei Șevcenko încă nu. Apare cu această ocazie pentru prima dată.
Mai departe, vă invit să ne delectăm cu EUSEBIO VS GEORGE WEAH. Și ei sînt în premieră pe acest blog. N-au avut parte de expunerea mediatică de care ar fi meritat. În special Eusebio, căci așa erau vremurile, însă veți pe imagini ce fotbalist colosal a fost.
Pentru final, am păstrat PLATINI VS DI STEFANO. Astăzi, cei doi sînt mai degrabă asociați cu funcțiile pe care le au. Michel Platini de președinte al UEFA, probabil viitor al FIFA, iar Alfredo Di Stefano, președinte de onoare la Real Madrid. Contestat pentru anumite decizii de azi, Michel Platini a fost un fotbalist uriaș, în veme ce Di Stefano, prezent mereu alături de noile achiziții ”galactice” ale lui Florentino Perez la Real, a fost imens în perioada cînd Real Madrid stăpînea lumea și cucerea cu lejeritate Cupa Campionilor Europeni.
Sper că v-au plăcut imaginile. Dacă da, rămîneți aproape, vor urma și altele!
Cam anul trecut pe vremea asta, transpira în presa din Spania informația că Jose Mourinho va părăsi pe Real Madrid, în iunie 2013, pentru a reveni la Londra, orașul său favorit, în Premier League, campionatul său favorit, la Chelsea, echipa sa favorită. Toate îi erau atunci favorite. Încă din acel moment, lumea se repezea să parieze că, în aceste condiții, Chelsea devenea principala favorită la cîștigarea campionatului în 2014. Presupunere întărită, cîteva luni mai tîrziu, atunci când Sir Alex Ferguson a anunțat că pleacă de la Manchester United.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Sîntem în decembrie 2013. Aprope 6 luni de cînd Jose Mourinho e ”in charge” la Chelsea. Cîți dintre cei care pariau în urmă cu 12 luni pe o revenire triumfală a lui Jose în campionatul Angliei mai sînt acum de aceeași părere? Pînă una-alta, în această perioadă, deși rămîne cu șanse în lupta pentru titlu, Cupa Angliei și Champions League, Chelsea a pierdut două trofee deja, Supercupa Europei, în finala de la Praga, și Cupa Ligii, de unde a fost scoasă de Sunderland, în ”sferturi”
De la acest meci pierdut pe ”Stadium of Light” mi-a venit ideea acestui text. Am comentat partida și mi se pare că Mourinho se confruntă cu destule probleme în această nouă aventură londoneză. Să ne înțelegem, Chelsea are un lot excepțional, eu aș zice că la concurență cu Manchester City pentru a fi cel mai bun din Premier League, dar asta nu e întotdeauna o garanție. Mai ales atunci cînd între antrenor și jucători nu se produce acea chimie care face ca jocul să meargă uns. Iar la Chelsea încă nu merge uns, cel puțin nu merge cum ar vrea Mourinho.
Și aici e o discuție aparte. Jose Mourinho face parte din categoria antrenorilor care cer lotului să se adapteze la ideile lor. Personalitatea sa și succesele pe care le-a avut îl îndeamnă la acest demers. E posibil ca în momentul ăsta lotul lui Chelsea, așa puternic cum e el, să nu se muleze pe ideile lui Mourinho? Eu cred că e foarte posibil, ba aș zice chiar că e probabil. Adaptarea nu e ușoară, nici a antrenorului cu lotul, nici a lotului cu antrenorul, de unde și senzația de permanentă căutare a lui Mourinho pentru găsirea variantei ideale. La un moment dat, pesemne nemulțumit profund de ceea ce vedea, portughezul a folosit un sistem pe care extrem de rar îl utiliza, un 4-4-2, cu Demba Ba și Torres pe aceeași linie de atac.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI CHELSEA GĂSIȚI AICI:
La precedentele sale experiențe post FC Porto, Mourinho reușise să creeze într-un timp foarte scurt un stil de joc propriu, un fel de ”made in Mou”. Și la Chelsea, prima dată, și la Inter și la Real, fotbalul era gîndit de portughez pe ideea aducerii cît mai rapide a balonului în terenul advers, cu obiectivul de a se crea ocazii. Ceea ce se și reușea. În maniere diferite, dar se reușea. Acum, la ”Chelsea-episodul 2”, jocul e steril, ambiguu, cîteodată plictisitor. Contraatacurile ”made in Mou” de la Real Madrid nu mai există, siguranța defensivă de la Inter de asemenea, cît despre pasa lungă pe Drogba de la ”Chelsea-episodul 1”, nici atît.
Mourinho mai are o problemă. Nu are nici un jucător capabil să intimideze apărările adverse, așa cum o făcea Drogba, cum o făceau Eto”o și ”El principe” Milito ori cum o făcea Cristiano. La Chelsea, vedeta lui Mourinho e Hazard, dar belgianul nu are capacitatea celor de mai sus. Plin de talent, Hazard încă se mișcă destul de puțin și, o mare problemă, se mișcă destul de prost fără minge. Adunați aici faptul că la mijloc nu există un Xabi Alonso, pe care se chinuie acum din răsputeri să-l convingă să vină la Chelsea, un Cambiasso sau un Essien din trecut, capabili să inițieze acțiunile de atac sau contraatac cu o pasă curată și rapidă, la fel cum nu există un Sneijder, un Ozil sau un Lampard, tot din trecut, a căror mișcare între linii să surprindă adversarul. Problemele lui Mata cu Mourinho tocmai de aici apar, Mata nefiind capabil să interpreteze acest rol pe care portughezul l-ar vrea de la el. Adăugați aici și slaba participare a celor 3 atacanți și înțelegem acum obsesia lui Mourinho de a aduce un vîrf care să garanteze un număr de 20 de goluri pe sezon, în toate competițiile. În ziua de azi, Torres + Demba Ba + Eto” fac mai puțin decît Lukaku, ca și cifre, fără ca asta să însemne neapărat că belgianul era o soluție mai bună. Și dacă tot suntem la cifre, iată încă un detaliu intersant, pe care l-am citit pe undeva prin presa engleză. Chelsea are o posesie mai mare decît Arsenal-ul lui Wenger, nu cu mult, dar are, 57% față de 55%, dar această posesie se produce în jumătatea proprie de teren, de-a latul, lent și fără să creeze pericol.
Și totuși, ce-i de făcut? Dacă ținem cont că primele sezoane ale lui Mou au fost mai mereu de tranziție, e posibil să fie la fel și acum. E posibil ca-n iarnă să plece jucători și să vină alții, se tot aud nume, am dat și eu mai sus cîteva. Un lucru e cert, după părerea mea. În momentul ăsta, Mourinho și-a pierdut un pic din aura celui care propunea cel mai reactiv și concret joc din lume. Am senzația că rolul ăsta e din ce în ce mai mult asumat de Diego Simeone la Atletico Madrid. O trecere de la ”The Special One” la ”The Special Sime-One” cum s-ar spune. Însă Mourinho, așa cum îl știm, are mereu pregătită următoarea mutare.
Acest text a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Caută-mă!