Mircea Lucescu avea o vorbă. Am citit-o într-un interviu făcut cu el încă înainte de 1989, într-o revistă de care zău dacă-mi amintesc cum se numea (poate mă ajută cei mai bătrîni) realizată de cei din conducerea de atunci a clubului Sportul Studențesc, parcă de Mac Popescu. În fine, contează mai puțin. Spunea Mircea Lucescu în acel interviu ”ca antrenor, ești la fel de bun ca ultimul tău rezultat”. Mi-am adus aminte de această idee vorbind zilele trecute la o emisiune despre demiterea lui Andre Villas-Boas de la Tottenham.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Ultimul său rezultat e un 0-5 cu Liverpool, pe teren propriu. Înainte de asta, un 0-6 cu Manchester City, dar la Manchester, indicase pentru prima dată posibilitatea ca portughezul de 36 de ani să fie nevoit să abandoneze al doilea său proiect important în fotbalul englez. Chiar, acum observ, Villas-Boas are, incredibil, 36 de ani, pe care abia i-a împlinit, în octombrie. La vîrsta lui, alți încă mai joacă, în vreme ce el are deja 3 experiențe la 3 echipe notabile din Europa, FC Porto, Chelsea, Tottenham. Problema lui e că, în acest moment, balanța reușite-nereușite se cam înclină spre a doua categorie.
La ultima sa conferință de presă, Villas-Boas a aruncat la înaintare o idee interesantă. Deși nu prea e genul, și-a asumat pe deplin responsabilitatea eșecului cu Liverpool. Apoi a fost întrebat, textual: ”Sînt aceștia jucătorii pe care i-ai ales tu și cu care ți-ai dorit să lucrezi?”. Nu știu exact cine a pus întrebarea și ce relații are respectivul cu tehnicianul portughez. Cert e că răspunsul a lăsat deschisă ușa tuturor interpretărilor posibile. ”Nu sînt foarte sigur că aș putea face public lucrul ăsta”. Un răspuns misterios, care dă senzația că la echipă s-a întîmplat ceva în vestiar. Mai exact că Villa-Boas a pierdut vestiarul.
Mergînd un pic înapoi, la episodul Chelsea din filmul carierei sale, observăm că și acolo s-a întîmplat ceva asemănător. Și acolo relația portughezului cu greii vestiarului s-a deteriorat, în special atunci cînd a decis marginalizarea lui Terry și Lampard și a lăsat tot mai clar senzația că pregătește același lucru pentru Drogba și Ashley Cole. Să scape de Anelka nu fusese o mare problemă, căci francezul e un obișnuit al frecventelor schimbări de echipament, ce i-au adus destule beneficii, financiar vorbind. Se vorbește că această marginalizare a celor de mai sus făcea parte dintr-un plan convenit inițial cu Roman Abramovici, care însă nu l-a mai sprijinit pe portughez în fața evidențelor că jocul nu merge și că fanii îi iubesc pe cei în cauză mai mult decît pe antrenor. Așa că l-a executat fără prea multe regrete, deși plătise pentru el o clauză de 15 milioane de euro pe care nici măcar Mourinho n-a avut-o.
Aici, la Tottenham, se vorbește despre conflictul mocnit existent între Villas-Boas și Franco Baldini. Pentru cei care încă nu știu, Baldini e directorul sportiv al lui Tottenham, e italian, a venit de la Roma unde a stat două sezoane, iar înainte a fost asistentul lui Fabio Capello la ”naționala” Angliei, alături de care era nelipsit pe stadioanele din Premier League, prilej pentru un comentator de la noi, altfel cu o părere excelentă despre el însuși, să-l confunde permanen cu Kevin Keegan, cu care Baldini, ce-i drept, seamănă un pic. Dar nu asta era problema, a fost doar o paranteză.
Problema e că Baldini a fost cel care, în mare, a făcut lotul actual. Se spune că disputa dintre cei doi a plecat de la Lamela, pe care s-au plătit 30+5 milioane de euro Romei și care a jucat puțin spre foarte puțin. Deși era favoritul lui Baldini. Tot Baldini l-a adus și pe Chiricheș, de exemplu, dar românul s-a descurcat foarte bine cînd a fost folosit. Nu așa de bine s-au descurcat Eriksen, Capoue și Chadli, aduși de Baldini la centrul terenului, zonă în care e deja de notorietate că Villas-Boas și i-ar fi dorit pe Moutinho și James Rodriguez, ajunși între timp la Monaco. Se mai spune că de aici a apărut ruptura între Villas-Boas și Jorge Mendes, dar asta deja e o altă problemă. Fotbalul nu e întotdeauna simplu cum pare la televizor, sînt multe interese la mijloc și multe metode folosite sînt neortodoxe.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Dacă va reuși Baldini să-l pună pe Fabio Capello antrenor, vom vedea. Ar fi o explicație a celor întîmplate. Situația lui Capello nu e așa simplă, deși ca antrenor la o echipă națională calificată la Mondial îți poate permite și munca la un club, vezi cazul lui Hiddink de acum ceva vreme. Varianta Dan Petrescu, de care am citit, nu mi se pare prea credibilă, deși Baldini e foarte bun prieten cu Giovanni Becali, iar Dan Petrescu e un foarte bun antrenor. Problema e că Tottenham are nevoie de un personaj mediatic pe bancă, de un tehnician cu personalitate și un CV care să-i permită să fie deasupra jucătorilor, iar Dan Petrescu deocamdată nu-l are.
Mă tem însă că Villas-Boas are o problemă. Mi se pare că a ars cam ușor etapele, începînd cu Porto și succesele de acolo, la doar 32 de ani. Două bile negre în CV pot fi greu de albit, chit că portughezul e un tip care muncește enorm, care e pasionat de ce face și caută mereu să se informeze, să învețe permanent. Cresc dubiile în jurul persoanei sale și în jurul capacități sale de a face un vestiar plin de vedete să-i înțeleagă ideile. Pe nimeni nu interesează acum că Villas Boas l-a pierdut în primul lui an pe Modrici, iar în al doilea pe Bale, cei mai buni jucători ai echipei pe care Harry Redknapp o ducea pe locul 4 în Premier League. Lumea a vrut rezultate, pe măsura zecilor de milioane de euro investiți în transferuri. Rezultatele n-au venit, iar Villas-Boas e acum la fel de bun ca ultimul. 0-5 cu Liverpool.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Pentru români, cupele europene s-au închis joi seară. Steaua și Pandurii și-au terminat porția de meciuri pe acest sezon și va trebui să așteptăm pînă la toamnă ca să vedem dacă vom putea să ne așezăm din nou la masă. Într-un fel, românii și-au mîncat porția de cupe europene înainte ca respectivele competiții să devină cu adevărat un ospăț important.
Nu e o ironie ieftină. E o părere personală, pe care am mai spus-o, inițial referitor la Liga Campionilor sau Champions League, dar pe care o extind acum la Liga Europa sau Europa League. După mine există o destul de mare diferență între cele două părți ale competițiilor. Liga Campionilor și Liga Europa se țin în toamnă, atunci cînd printre coloși sau alte cluburi importante se strecoară și echipe mai mici, grație proiectului impus de Michel Platini. Faza grupelor din ambele competiții oferă meciuri multe, majoritatea frumoase, dar care, pînă la urmă, duc spre același deznodămînt: favoritele merg mai departe, iar echipele mici își calculează beneficiile obținute, financiare, de imagine și la nivel de experiență, de pe urma participării lor. Abia apoi se intră cu adevărat în Champions League și Europa League. Calitatea duelurilor crește vizibil, partidele eliminatorii fac ca orice greșeală să poată însemna eliminarea, totul devine un spectacol al campionilor în adevăratul sens al cuvîntului. Cu amendamentul că în Europa League mai pot apărea surprize, așa cum a fost Steaua în sezonul trecut, dar, în general, tot brandurile importante ale acestui sport ajung să-și dispute, pînă la final, trofeul pus în joc.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Am avut, așadar, două echipe în grupe. Steaua și Pandurii ne-au oferit seri frumoase de fotbal și trebuie să le mulțumim că ne-au amestecat și pe noi în acest spectacol. De bătut, n-au bătut pe nimeni, iar asta reprezintă clar o mare bilă neagră pentru fiecare dintre ele. Contraperformanțele lor sunt tratate diferit. Pentru Pandurii, participarea în sine a fost un eveniment, iar felul în care a fost obținută calificarea, pe care nimeni n-o mai intuia, a oferit echipei destule circumstanțe atenuante. Nu se aștepta nimeni ca Pandurii să iasă dintr-o grupă cu Fiorentina și Dnepr, dar parcă o victorie în cele 6 partide putea fi obținută, măcar cu Pacos, care nu-i vreo forță în Portugalia. Cum însă foste glorii ale Pandurilor nu există, n-au existat nici critici vehemente. Lumea privea meciurile cu detașare, aștepta o execuție a lui Eric și apoi declarațiile sale, haioase și sincere, și cam atît. Tot la Steaua reveneau discuțiile până la urmă.
Pe undeva logic. Steaua e numai una, vorba aia. Așteptările în privința Stelei au depășit puțin granițele optimismului, după părerea mea, devenind mai degrabă nerealiste. Alimentate și de discursul ușor arogat și puțin superficial cu care cei de la Steaua și-au privit grupa la momentul tragerii la sorți. Teoria lor se susține într-un fel. Au declarat că vor să se califice, e normal asta, dacă ar fi declarat că vor doar să facă o figură frumoasă le săreau în cap toți specialiștii. Dar parcă ara nevoie de un alt ton în aceste cuvinte, cel folosit dinspre Steaua a afișat un soi de siguranță ce nu se baza pe realitate, ci doar pe supoziții.
S-a ajuns astfel la un orizont de așteptare destul de mare. Și, pe cale de consecință, la o dezamăgire la fel de mare. Lumea ar fi vrut o calificare în primăvara Ligii, uitînd de diferențele de valoare existente. Cine nu acceptă asta are o problemă. Așa cum există mașini mai bune ca altele, telefoane mai bune ca altele, ceasuri mai bune ca altele, există și oameni mai buni ca alții în toate domeniile. Doctori mai buni ca alții, ingineri mai buni ca alții, deci și fotbaliști mai buni ca alții. Ideea că și ei au tot două mîini și două picioare e ridicolă și infantilă. Talentul pe care-l au unii nu se compară cu talentul pe care-l au alții, iar dacă la acest talent adăugăm metode specifice de pregătire, alimentație, vitaminizare și tot ceea ce ține de un club mare, care e mare și pentru că e dispus să cheltuie pe aceste aspecte, rezultă acea diferență de valoare.
Steaua e foarte mult sub Chelsea, e clar sub Schalke, rămîne de discutat dacă e și sub Basel, cu care a făcut două egaluri, deși cu un pic de concentrare putea bifa o victorie în Elveția. Eu nu-s foarte convins că Steaua e peste Basel, indiferent ce vor spune cei care se cred mult mai importanți decît sînt. Dacă nu privim realitatea în ochi, dacă vom crede în continuare că sîntem buni, dar nu ne bazăm pe nimic, avem o problemă.
Am tot întîlnit oameni care se simt umiliți după meciurile Stelei din Liga Campionilor. Eu unul nu mă simt. Unu la mînă, pentru că n-am motive, așa cum au destui oameni de fotbal și analiști, în a lovi în Steaua. Oamenii de fotbal, cu interese particulare, de familie sau de afaceri, deontologii cu frustrările și antipatia față de unele persoane. Doi la mînă, nu mă simt umilit în fața realității de care am vorbit mai sus.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN EUROPA LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Am citit pe facebook o părere interesanta. Și, cred, adevărată. Steaua e ca un elev premiant al unui liceu rezonabil, dar departe de a fi bun, care merge la o Olimpiadă internațională. Elev pe care, deși liceul nu-i oferă nici un fel de competiție pentru a-l motiva, toată lumea îl ceartă că nu a reușit să facă față la acel nivel înalt.
Pe undeva însă e bună și lecția asta a umilinței. Atunci cînd te crezi mare și tare, dai cu capul de pragul de sus. Și te doare. Cel care reușește să învețe din greșeli e cel care va izbuti să crească. După părerea mea, e mult mai bine să ai posibilitatea să greșești decît să privești totul cu detașarea celui care n-a greșit niciodată, pentru că n-a avut ocazia s-o facă.
P.S.
Grecii, pe care noi visam să-i batem la barajul pentru Mondiale, trimit câte o echipă în primăvara Champions League și Europa League. Nu e un comentariu, e doar o constatare.
Acest text a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
Atît de mult se vorbește în aceste zile despre Balonul Aur de ai senzația că e cel mai important trofeu la care s-ar gîndi un fotbalist. Dacă ar fi să ne luăm după discuțiile din media sau de pe rețelele de socializare, cîștigarea Campionatului Mondial ori a Champions League nu se compară cu performanța de a obține Balonul de Aur. În esență, FIFA și-a atins scopul. În publicitate se spune că nivelul de discuții e cheia oricărei campanii reușite. Ba chiar există și teoria discuțiilor negative. La cît se comentează despre Balonul de Aur, campania e o mare reușită la nivel mediatic și propagandistic și mă gîndesc că festivitatea de decernare va fi la fel de urmărită ca finala Champions League.
Pentru că de vreo cîțiva ani, Balonul de Aur s-a transformat în ”Balonul Messi vs Cristiano”, m-a gîndit că n-ar fi rău să cunoaștem și alți posesori ai acestui trofeu. De pe vremea cînd el era doar un premiu oferit de France Football și redactorii săi din toată lumea, pe criterii subiective ori nu, pe care nu le comenta însă nimeni. Despre bătălia de anul acesta pentru Balonul de Aur am scris pe acest blog, despre dezbaterea Messi vs Cristiano Ronaldo de asemenea. Așa că, hai să vedem și alte exemple!
Am ales astăzi trei dueluri. Din trei epoci diferite. Ronaldinho vs Zidane, Van Basten vs Rumenigge și Cruyff vs Beckenbauer. O să încerc în zilele următoare să completez acest tablou de onoare al premianților cu alte nume. Sînt filme ceva mai vechi, e de fapt o serie produsă de France Football despre trofeul pe care prestigioasa revistă l-a inventat. Filmele sînt în limba franceză, dar imaginile nu au nevoie de traducere.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Mai întîi RONALDINHO vs ZIDANE. Despre fiecare dintre ei am postat pe acest blog diverse filme. Despre Zidane, AICI. Iar despre Ronaldinho, AICI. Cei doi au fost de multe ori față în față. În aceeași echipă, niciodată. Ar fi fost, să admitem, genial.
În continuare, VAN BASTEN vs RUMENIGGE. Doi mari atacanți din istoria fotbalului. Van Basten a fost și e prezent pe acest blog, AICI. Rumenigge însă nu. E un prilej să-l descoperiți, sau redescoperiți după caz, pe ”Kalle”, un uriaș golgeter.
Și, în sfîrșit, CRUYFF vs BECKENBAUER. Două legende alte fotbalului, două nume imense. Fiecare creator de legende în felul său, fiecare un reper în felul său. Puțini i-am văzut jucînd pe viu. Dacă aș putea, m-aș întoarce în timp ca să trăiesc pe viu finala Mondialului din 1974, dintre Germania Federală și Olanda. Merită însă efortul de a-i revedea pe ambii.
S-a terminat faza grupelor din Liga Campionilor. De luni, odată cu tragerea la sorți a meciurilor din ”optimi”, vom intra în cea de-a doua fază a competiției, adevărata Champions League. Am spus-o de mai multe ori. Cea mai importantă competiție din lume la nivelul echipelor de club are două variante într-un sezon. Mai întîi avem Liga Campionilor. În faza grupelor, cu meciuri multe și majoritatea frumoase, dar și cu prezența printre coloși a unor echipe mai mici.
A doua parte e Champions League. Meciuri eliminatorii, super-dueluri. Cele mai bune echipe rămase în competiție, cele care luptă cu adevărat pentru supremație. Aici e spectacolul campionilor, aici vom avea marile meciuri, unde nici o greșeală nu e admisă, pentru că poate fi fatală.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
La începutul fazei grupelor, în septembrie, am făcut cîteva previziuni. Așa am crezut eu atunci că se va derula competiția. În general, pronosticurile au ieșit, în general echipele favorite s-au calificat mai departe. Există însă și cîteva excepții.
Cea mai importantă e Juventus. Nu cred că s-a gîndit cineva în septembrie că dintr-o grupă cu Real, Galata și Copenhaga, torinezii nu vor ieși. Fie și de pe locul doi, așa cum am crezut și eu. Juve e clar surpriza neplăcută a acestei faze, căci campioana Italiei venea cu pretenții mai mari față de sezonul trecut, atunci cînd se oprise în ”sferturi” în fața lui Bayern. Ceva n-a funcționat în jocul lui Juve la începutul sezonului, aglutinarea noilor veniți, Tevez și, mai ales, Llorente, s-a făcut cu destulă greutate, ceea ce a dus la sincope și-n Serie A, dar și-n Liga Campionilor. În Serie A lucrurile s-au îndreptat, poate și pentru că rivalii la titlu au și ei cam aceleași probleme, în Ligă însă factura s-a plătit în ultimul meci, cel de la Istanbul.
E limpede că acest ultim joc nu trebuia să se dispute. În condițiile alea nu se putea juca fotbal. Dar a pune exclusiv vina pe UEFA pentru necalificare mi se pare o greșeală. Mourinho spunea acum vreo 10 ani că un fotbalist nu trebuie să lase niciodată opțiuni arbitrului ca să-l judece și trebuie să gîndească totul din acest punct de vedere. Parafrazînd, cam la fel e și cu Juventus, nu trebuia să lase naturii opțiuni să decidă în locul său. Calificarea s-a pierdut acasă cu Galatsaray, atunci cînd echipa n-a izbutit să țină cîteva minute un avantaj, ceea ce pentru o echipă italiană e totuși inexplicabil. Vezi, spre exemplu, felul în care Milan a tras de un 0-0 cu Ajax, pe teren propriu, în 10 oameni, corect, dar l-a obținut și s-a calificat. Revenind la Juve, sînt curios cum va aborda sezonul de europa League ce-o așteaptă, căci finala se ține la Torino, pe stadionul său. De regulă, tot răul merge spre bine, iar un trofeu european rămîne un trofeu european. Juve nu s-a mai apropiat de ceva vreme de o finală continentală, ar cam fi timpul. Mie mi se pare că Juve e principala favorită acum la cîștigarea Europa League.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Mergem mai departe cu analiza. Napoli iese din Champions League cu 12 puncte, în vreme ce Zenit merge mai departe cu 6 puncte. Iar Galata cu 7. Sînt paradoxuri ale competiției, dar regulile jocului astea sînt și trebuie respectată. Napoli a ieșit bărbătește dintr-o grupă cu două rivale mai bune ca ea. Eu o vedeam pe Napoli trecînd și nu pe Arsenal, dar asta se petrecea în septembrie, atunci cînd Ozil încă nu-și începuse recitalul, iar transformarea echipei lui Wenger, cel mai lesne sesizată în victoria de la Dortmund, încă nu se prefigura. Borussia a cîștigat această grupă, iar Arsenal a venit pe doi, în vreme ce Napoli trebuie să se reorienteze spre Europa League. Pentru Rafa Benitez e un film pe care l-a mai văzut și anul trecut pe vremea asta și care s-a terminat excelent. Cred că și Napoli e o echipă de luat în seamă în Europa League.
Surpriză mi se pare și Olympiakos. Am mers pe mîna celor de la Benfica, pentru locul doi în această grupă, pentru că mi se părea mai valoroasă, cu un lot mai închegat. Cît despre Sahtior, pe care o credeam capabilă să iasă din grupa sa, recapitulînd acum sezonul său și cel al lui Bayer Leverkusen, mi se pare că în septembrie m-a grăbit. Echipa lui Mircea Lucescu e din nou în formare, și-a pierdut într-un an trei piese de mare importanță, în vreme ce Bayer a confirmat în Bundesliga. Nu știu în ce măsură va izbuti să treacă mai departe de ”optimi”, dar calificarea în primăvară eo performanță în sine. Și Mircea Lucescu trebuie s-o ia de la capăt în Europa League și cred că pentru el e un obiectiv în acest moment un parcurs bun în această competiție. Experiența din 2009 e încă proaspătă.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Hai să vedem ce ne așteaptă. Dacă s-ar fi calificat și Juventus, am fi avut super-dueluri în jumătate din partidele din ”optimi”. Oricum vom avea măcar două. Aș zice trei, adică aș include și pe Milan aici, dar pentru asta trebuie ca pînă în februarie Milanul să iasă din zona crepusculară în care se află acum.
Arsenal și Manchester City vor oferi derbyurile. Pentru ambele, situația e destul de clară. Real Madrid, Barcelona, Atletico Madrid și PSG sînt posibile rivale comune. La care se adaugă Borussia Dortmund, în cazul celor de la City, și Bayern, în cazul lui Arsenal. Milan le are pe toate, plus Chelsea și Manchester United.
Oricare dintre meciuri vor fi extrem de interesante. Anul trecut am avut Manchester United-Real Madrid și e destul de probabil să avem și sezonul ăsta un duel anglo-spaniol. Arsenal-Barcelona am tot văzut, mi-ar plăcea un Arsenal-Real Madrid, dar nici un Arsenal-PSG n-ar fi de plan secund. La fel, un Barcelona-City ar fi un super-meci, dar ce ziceți despre un City-PSG, duleul petrodolarilor.
Toate cîștigătoarele de grupă cred că-și doresc pe Olympiakos. Apoi Galata, chit că după ce i s-a întîmplat lui Juve va fi tratată cu mai multă atenție. Luni la prînz vom afla exact care e finala din ”optimi” și ce alte dueluri vom avea. După care vom comenta tot aici.
Pînă atunci, vă propun, dacă doriți, să treceți în revistă ce-a fost în sezonul trecut de Champions League, dar și să navigați prin istoria acestei competiții. Totul AICI
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Nu-s cele mai însorite zile la Manchester, și asta nu din pricina vremii, care nu obișnuiește de-a lungul unui an să ofere prea multe perioade în care soarele să fie stăpînul absolut. Ci din pricina fotbalului. În special din cauza lui Manchester United, dar și, oarecum, din cauza lui Manchester City. Obișnuit să-și vadă echipele luptînd pentru titlu, orașul trebuie să se obișnuiască în aceste zile cu o nouă senzație, cea de outsider. S-au dus zilele în care City și United se băteau la baionetă pentru cucerirea Premier League, sezonul ăsta pare să nu mai fie aceeași situație.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Despre Manchester City, cu altă ocazie. Nu-s atît de convins că echipa lui Pellegrini, la 6 puncte de liderul Arsenal, nu se va putea implica în bătălia finală. La ce lot are la dispoziție chilianul, lipsește doar omogenizarea ideilor pentru ca mecanismul să înceapă să funcționeze. Nu-i simplu să schimbi o idee de joc, să treci de la un sistem la altul, să-i faci pe cei noi să se înțeleagă cu cei vechi, să omogenizezi un vestiar atît de bogat în valoare, dar și în caractere diferite. O echipă care întoarce rezultatul la Munchen, în fața lui Bayern, nu-i una pe care să n-o bagi în seamă.
Cam aceleași sînt problemele și dincolo, la Manchester United. Legenda spune că nu e cea mai iubită echipă în oraș, dar e cea mai importantă echipă a orașului. E un paradox pe care-l întîlnim și la Munchen, cu Bayern și Munchen 1860. Ține de istorie, de împărțirea simpatiilor ce s-a făcut demult și de păstrarea lor, căci nici în Anglia și nici în Germania simpatiile față de o echipă de club nu se schimbă în funcție de pasa bună sau proastă prin care trece. Dacă tradiția familiei e să simpatizezi pe City sau pe 1860, apoi asta faci, chit că echipa e în liga a doua sau mai știu eu unde.
N-o să mă refer la meciul cu Sahtior din Liga Campionilor. Echipa era calificată oricum, chit că ar fi fost de pe locul doi. N-am văzut multe partide în care Manchester United să fie dominată acasă așa cum s-a întîmplat în prima repriză cu Șahtior. În partea a doua lucrurile s-au mai așezat, căci, așa cum bine observa Ionel Dănciulescu, la debutul său în echipa DigiSport, Șahtior n-a profitat de ocaziile pe care le-a avut, iar atunci cînd nu faci asta în fața unui adversar ca United, fie el și într-o perioadă mai proastă, beneficiile nu mai apar. Șahtior a avut o mare șansă pe ”Old Trafford”, dar acum trebuie să meargă în Europa League, ceea ce, în opinia mea, nu-i așa de rău, căci Șahtior chiar are șanse s-o cîștige.
Înapoi la Manchester United, subiectul acestui articol. În Liga Campionilor, beneficiind și de o conjunctură favorabilă, temele s-au făcut oarecum bine. În campionat însă e marea durere a fanului. ”Glory, glory, Man United” sună destul de înfundat acum, căci o clasare în luna decembrie pe locul 9, la mai puține puncte de ultimul loc retrogradabil decît de primul loc ocupat de Arsenal e ceva ce nu poate fi privit fără o roșeață în obraji. De rușine sau de furie, depinde de starea de spirit a privitorului.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
În momentul în care s-a aflat, undeva la începutul lunii mai, că David Moyes e succesorul lui Sir Alex Ferguson scriam pe acest blog un articol intitulat ”David și Goliat-ul din Manchester”. Dacă vreți să revedeți ceea ce a însemnat Sir Alex pentru istoria lui Manchester United găsiți acolo tot ce vă interesează. Scriam atunci: ”există o certă preocupare îb rîndul fanilor lui United. Va putea David Moyes să preia un scaun încă marcat de personalitatea ”patriarhului” de dinainte? Va izbuti el să conviețuiască, la nivel afectiv și efectiv, cu un vestiar ce nu mai are nimic în comun cu cel găsit de Ferguson în 1986? Are David Moyes suficientă personalitate încît să se impună în fața unor caractere atît de puternice precum cele din vestiarul lui United?”. Mi se pare că preocuparea există și acum. Mi se pare, deși lucrurile nu-s atît de evidente, că Moyes în puțin în situația lui Tata Martino la Barcelona. Oarecum aceleași probleme de adaptare cu vestiarul, de impunere în fața unor superjucători, posibil și de metode.
La Manchester United am avut un soi de dictatură. Domnia lui Sir Alex Ferguson cam asta a fost, căci nimeni nu mișca în front în fața lui, iar cel ce mișca, fie că se numea Beckham sau Van Nistelrooy, pleca. Deciziile sale, de multe ori chestionate de presă și de specialiști, nu erau discutate de vestiar, care le accepta așa cum erau. Jucătorii acceptau, vezi Rooney, și situații mai puțin plăcute pentru ei, dar o făceau cu convingerea că Sir Alex știe ce face.
După orice dictatură, succesiunea nu prea se face lin. De cele mai multe ori apare haosul și e nevoie de ani pentru ca lucrurile să-și revină. Nu știu cît de multă răbdare există la Manchester United. În condițiile în care Anglia e un teritoriu cu multă răbdare față de antrenori, cu multă încredere în proiecte și cu multă îngăduință față de situații mai puțin fericite. Mă întreb și vă întreb, dacă Barcelona, PSG, Real Madrid erau pe 9 în momentul ăsta, credeți că mai erau în funcție Tata Martino, Blanc sau Ancelotti? Am dat exemple de echipe care au schimbat antrenori, n-am inclus în listă pe Bayern, căci o clasare pe locul 9 a lui Bayern în Bundesliga e mai puțin probabilă decît calificarea României la un Mondial.
David Moyes beneficiază de educația fanului englez. Care murmură pe stadion, e supărat pe nereusite, se îmbată crunt la eșecuri, mai crunt ca la victorii, dar la meciul următor vine și e alături de echipă. Am tot citit paralelisme cu situația lui Sir Alex Ferguson, cu debutul său la United. Mi se par lipsite de sens. Cine era Manchester United atunci? Un club mare în Anglia, intrat însă într-o profundă criză de personalitate, dar cam atît. Cine-i Manchester United azi? În primele trei echipe din lume, poate chiar prima din anumite puncte de vedere. Cînd a venit Sir Alex, cuvîntul marketing era ceva bizar pentru fani, acum e atuul principal al acestui club. Marketingul nu se poate construi însă fără rezultate. Dar nici fără management.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI MANCHESTER UNITED GĂSIȚI AICI:
Iar aici ajungem la David Moyes. A cărui campanie de transferuri a fost extrem de proastă. Am mai spus-o la începtul sezonului, la nivel de lot, Manchester United e clar sub City și Chelsea, dar mai nou pare și sub Arsenal. Manchester United nu are un jucător de nivelul lui Ozil în lotul său, și n-aș vrea să mi se dea exemplul Rooney sau Van Persie, căci ei sînt cu totul altceva. United are o linie de mijloc ce nu ajută jocul. În afara lui Carrick și, atunci cînd e folosit, Phil Jones, care e tot o găselniță a lui Sir Alex, nu văd un fotbalist capabil să fluidizeze jocul, să ofere idei, să dea o pasă decisivă. Fellaini e o mare dezamăgire, deocamdată, să nu ne grăbim să tragem concluzii, însă bestia de la Everton a devenit un oarecare la United. Faptul că există un Rooney, un fotbalist la o altă dimensiune față de ceilalți, ori un Van Persie, ale cărui probleme fizice sînt însă din ce în ce mai dubioase, arată că speranțe există, mai ales că decembrie, lună grea în principiu, oferă un calendar destul de lejer.
Cred însă că e sezonul de tranziție și trebuie aceptat ca atare. Nu știu însă cît e dispus și, mai ales, cît e capabil David Moyes să gestioneze revoluționarea unui vestiar din care trebuie să iasă cîteva figuri pentru a se face loc unor fețe noi, cu mai multă dorință de a atinge gloria și cu foame de rezultate. Există însă în tribună cineva care, cel puțin așa l-am văzut în transmisiunile televizate, pare neschimbat față de acum cîteva luni. E doar o supoziție…
Acum ceva vreme, Jorge Valdano spunea: ”Cel mai bun jucător din lume e Messi, iar următorul e Messi accidentat”. Fraza nu-i neapărat a lui, a mai spus-o cineva, zău dacă-mi amintesc cine, imediat după returul dintre Barcelona și PSG din primăvară. Cuvintele lui Valdano, identificat repede de unii drept ”madrilen” au înfuriat sectorul ”blanco”, deși n-ar fi trebuit, căci mai întîi Valdano e argentinian, apoi mai e și-n opoziție cu cei care sunt azi la putere la Real, cu Florentino Perez în frunte, și care l-au forțat să plece la presiunile lui Jose Mourinho.
Dar nu despre Valdano aș vrea să vorbim în cele ce urmează. Și nici despre Messi. Ci despre Barcelona. Dar, în context, numele lui Messi n-are cum să dispară.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Barcelona a pierdut la Bilbao. Prima înfrîngere din acest sezon. Nu asta-i problema, în fond trebuia să apară, nu s-a născut echipa care să rămînă neînvinsă la infinit. Iar Athletic Bilbao chiar e foarte bună în acest sezon, cu Valverde, fostul jucător al Barcelonei lui Cruyff (puțină lume își amintește de el), pe care Cruyff l-a văzut ca o opține viabilă de înlocuire a lui Rijkaard, în vara lui 2008. Nici măcar faptul că eșecul de pe ”San Mames” vine la cîteva zile după un alt eșec, pe ”Amsterdam Arena” n-ar fi o problemă prea mare. Se mai întîmplă. Problema e că la Barcelona începe să se vadă o lipsă de atitudine pe teren, dar și, asta mi se pare cel mai preocupant, o lipsă de idei și de curaj dinspre banca tehnică.
Partidele de la Amsterdam și de la Bilbao erau cele pe care Messi le lua pe cont propriu, dădea două-trei goluri și rezolva cazul. Chiar accidentat fiind, vezi meciul din sezonul trecut de la Bilbao, imediat după eșecul de la Munchen. Dependența de Messi pare din nou evidentă în astfel de momente și vine pusă oarecum în contrapartidă cu ceea ce se petrece la Madrid, acolo unde, fără Cristiano, Realul a dat 8 goluri în două meciuri și a stat pe umerii lui Bale, al doilea pilon al grupului. Ceea ce la Barcelona nu s-a întîmplat cu Neymar, nici în Olanda, nici în Țara Bascilor. Sigur, Ajax și Athletic, pe terenul lor, nu se pot compara cu Galata și Valladolid, pe ”Bernabeu”, ca adversari vorbesc. Există însă senzația de care am vorbit mai sus.
Fără Messi, Barcelona n-a avut la Bilbao un șef. În teren. Dar nici pe bancă. Lumea începe să-și pună întrebări dacă Tata Martino e într-adevăr potrivit să conducă un vestiar plin de personalități, pe care să le și pună la punct, eventual, cînd e cazul, sau a fost adus doar ca un tată, care să supravegheze o autogestiune a grupului, cu o atitudine mai degrabă de bunic. E clar că-i foarte greu să-i urmezi lui Guardiola la conducerea echipei. Nu vă repeziți să-mi spuneți că Tata Martino a venit după Tito Villanova, căci Tito a reprezentat doar o inerție, câștigătoare să recunoaștem, a stilului și metodelor lui Pep. Martino pățește cam ceea ce a pățit Sir Bobby Robson, care a venit după Cruyff și nu pricepea defel de ce lumea nu e mulțumită cu ce joacă echipa, chit că îl avea la dispoziție pe brazilianul Ronaldo aflat în cea mai bună formă fizică a carierei sale.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Mi se pare că lui Tata Martino îi lipsește curajul. Nu știu cît poate să se impună, din calitatea lui de argentinian, în fața unui vestiar plin de campioni mondiali și europeni și de triplu cîștigători ai Ligii Campionilor. Îmi amintesc o discuție pe care am avut-o cu Mircea Lucescu, acum mulți ani, pe vremea cînd era antrenor la Beșiktaș și refuzase o ofertă clară de la Olympique Lyon. La mirarea mea, mi-a explicat foarte simplu: ”La Lyon e plin de mari jucători, pentru care eu sunt doar un antrenor din România, o țară ce nu prea contează, nici fotbalistic și nici economic. Știu ce am pățit la Inter și n-am vrut să pățesc la fel”. Unii ar putea să spună că i-a lipsit curajul. Ar fi bine totuși să mai cugete la o astfel de afirmație. Spre exemplu, îmi mai amintesc o poveste, adevărată și ea, pe care am citit-o. Atunci cînd Frank Rijkaard a venit în prima zi la FC Barcelona pentru a se întîlni cu jucătorii, a simțit nevoia să-i adune pe toți și să le spună: ”Eu sunt Frank Rijkaard. Am câștigat de trei ori Liga Campionilor și sînt campion european. Vă rog să-mi spuneți fiecare ce-ați cîștigat!”. Și așa, i-a dominat din start.
Dacă Rijkaard, un nume uriaș în fotbal, a simțit nevoia să-și arate, să zicem, mușchii, Tata Martino mă tem că nu prea poate. Mușchii lui sunt cam molateci în comparație cu cei ai unor jucători. Se vede asta după felul în care se poartă în meciuri, după felul în care face echipa și după felul în care reacționează în momente grele. Guardiola, într-un meci precum cel de duminică seară, schimba sistemul de 3-4 ori, inventa ceva. Poate că pierdea și el, dar măcar încerca. Măcar încerca să joace cu Bartra în locul unui Pique ieșit din formă. Sau încerca să joace cu Neymar pe postul lui Messi, ca 9 fals, pe principiul lui Cruyff, cel mai bun om al tău la cel mai expus om al adversarului. Bilbao a avut un fundaș central de 19 ani, Laporte, care n-a fost mai deloc deranjat. La 0-1, mi se pare bizar să forțezi egalarea scoțîndu-i pe Xavi și Iniesta, pe mîna lui Sergi Roberto, sau să-i acorzi lui Pedro doar 10 minute în condițiile în care Neymar patina ca pe gheață. Parcă Neymar are clauză în contract că nu poate fi scos niciodată din teren.
Barcelona a început bine meciul de la Bilbao, dar pe măsură ce timpul trecea jocul s-a diluat, duelurile au început să fie pierdute, iar la final s-a pierdut oarecum și demnitatea, căci după 0-1 n-a existat nici măcar o ocazie de egalare. Ceea ce pentru Barcelona e anormal. De partea cealaltă, cu mult caracter, echipa lui Valverde a jucat exact ce și-a propus, apărînd un 0-0 inițial și așteptînd o eroare de care să profite. S-a întîmplat ca eroarea să vină de la cel de la care se aștepta cel mai puțin, Iniesta, și asta a fost tot.
Dar poate că asta nu-i rău pentru Barcelona și Tata Martino. Mai e mult până la final, iar valoarea jucătorilor nu s-a diluat. Rămîne doar să priceapă că simpla apariție pe gazon nu garantează nimic.
Acest articol a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Caută-mă!