Pentru că tot e la modă discțuția, dezbaterea cu iz de cearta, avîndu-i ca temă pe cei mai importanți fotbaliști ai momentului, Messi și Cristiano Ronaldo, vă invit în cele ce urmează să luați parte la un duel. Un duel al filmelor documentare. Nu e prima dată cînd propun așa ceva aici pe blog, am mai facut-o atunci cînd i-am pus fața în față pe Sir Alex Ferguson și Jose Mourinho, cu ocazia meciului direct dintre ei, în Chmapions League, în primăvară. De data asta vă propun un duel la fel de captivant: Messi vs Cristiano Ronaldo in filme.
Nu e o dezbatere pe celebra temă cine e mai bun, Messi sau Cristiano. Ar fi bună pentru trafic, dar eu nu asta urmăresc, să se înjure lumea pe aici contrazicîndu-se pe o temă stupidă. Mai ales că mie mi se pare că ar trebui să fim bucuroși că sîntem contemporani cu ei și cu permanenta lor luptă cu superlativele. Ci un nou duel al filmelor documentare. Unul despre Messi, celălalt despre Cristiano. Vă invit să savurați ambele filme și vă bucurați că sîntem contemporani cu două fenomene și putem admira fiecare meci al lor.
E și un duel al realizatorilor. Filmul despre Messi, un pic mai lung, e realizat de francezii de la Canal +. Cel despre Cristiano, ceva mai scurt, dar un pic mai nou, e al englezilor de la ITV. Două stiluri de a face filme, două stiluri de a înțelege fotbalul.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Vizionare plăcută!
MESSI
CRISTIANO RONALDO
Prin primăvară, atunci cînd ideea că Radamel Falcao va abandona Atletico Madrid spre alte zări, mai prietenoase din punct de vedere financiar pentru el și pentru cei din jurul lui, Gică Craioveanu mi-a spus la o emisiune Fotbal European că după ce ”El Tigre” va pleca, Diego Costa va fi cel care-i va lua locul. Nu neapărat ca poziție, pentru că nu au cei doi caracteristici foarte asemănătoare, ci ca importanță în jocul lui Atletico. Eu unul n-am fost foarte convins atunci. Nu-l vedeam pe Diego Costa în stare să devină liderul echipei. Mă bazam pe devierile lui de comportament, pe modul agresiv în care înțelegea să se lupte pe teren, o agresivitate ce de multe ori depășea granițele fair-play-ului, chiar dacă se menținea în granițele regulamentului. Mă gîndeam că nu poate fi lider un fotbalist care nu știe niciodată dacă termină meciul sau dacă va fi eliminat. Ei bine, se pare că m-am înșelat. E bine să asculți de cei care au jucat fotbal și să nu te dai mai deștept decît e cazul, mai ales dacă fotbalul pe care l-ai jucat tu se rezumă la curtea școlii sau la miuțele între colegi, al căror scop principal era berea de după.
Diego Costa a devenit cel mai important om al lui Atletico. Parcursul fără greșeală al echipei i se datorează și lui, poate imediat după Diego Simeone, motivul numărul unu, fără nici un dubiu. Parcă și comportamentul său din teren a devenit mai echilibrat, mai rațional. De alergat aleargă la fel, se luptă la fel, împarte coate cu aceeași dărnicie cu care le primește, dar parcă e mai conștient de rolul său în echipă. E posibil să se întîmple cu el ceea ce se întîmplă cu Mesut Ozil la Arsenal și cu Gonzalo Higuain la Napoli. Ca rolul de lider să le vină bine, să-i responsabilizeze. Ozil și Higuain n-aveau nici o șansă la Real să devină, cîtă vreme există un Cristiano Ronaldo, la fel Diego Costa era mereu la Atletico în umbra lui Falcao. Acum el e numărul unu, beneficiind și de faptul David Villa, care ar trebui, ținînd cont de CV-ul său, să fie liderul, nu are un caracter care să-l recomande pentru așa ceva, e introvertit, liniștit și uneori prea modest.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID GĂSIȚI AICI:
De ceva vreme, presa spaniolă insistă pe ideea că Vicente Del Bosque ar vrea să-l atragă pe Diego Costa spre ”naționala Spaniei. Idee care i-ar surîde și lui Costa, cel puțin așa susțin ziarele din Spania, direct interesate și, deci, oarecum sub semnul întrebării privind totala veridicitate. Se pare că Del Bosque ar fi vrut să-l cheme pe atacantul lui Atletico chiar acum, la meciurile pe care ”La Roja” le are de disputat în preliminariile Mondialului. Ultimele oficiale, căci apoi pînă la turneul final nu vor mai fi decît amicale. Detaliul nu-i minor, căci doar meciurile oficiale contează. Diego Costa are două selecți în ”naționala” Braziliei, dar numai în meciuri amicale, iar regulamentul FIFA spune clar că ele nu contează.
Nu discut aici partea morală a problemei. Mai ales după ce am văzut cu Germania ne-a bătut la tenis de masă cu un contingent de chinezoaice ce nu și-a găsit locul în țara de origine. Se practică lucrul ăsta, ba chiar m-am mirat că nemții n-au naționalizat și vreo cîteva sute de chinezi doar pentru a fi spectatori la meciurile fetelor respective. Vă invit să priviți ”naționala” Elveției de fotbal și să descoperiți, dacă nu știați deja, cîți fotbaliști născuți în afara granițelor țării se regăsesc sub comanda lui Ottmar Hitzfeld. Mă refer strict la partea sportivă.
Spaniolii au trimis o scrisoare la FIFA, solicitînd o poziție a forului mondial. Care a întîrziat, spre nemulțumirea ziarelor, care au titrat că Brazilia are 1-0 în acest duel. Vorbim totuși despre două țări cu mare influență la FIFA, puternice din toate punctele de vedere. Sînt convins că dacă Diego Costa ar fi fost născut în altă țară decît Brazilia n-ar fi avut mari probleme, ba chiar cred că spaniolii nici nu se mai oboseau să întrebe și-l selecționau direct. Mai ales că, în astfel de situații, fotbaliștii aleg ce e mai bine pentru ei și pentru carierele lor.
Paranteză. Înțeleg că, mai nou, e o dispută asemănătoare în ceea ce-l privește pe noua senzație de la Manchester United, Januzaj. Cît ar vrea tatăl său să-l îndrepte spre Albania, mama sa către Kosovo ori bunicii săi către Turcia, eu cred că puștiul de 18 ani va alege tot Belgia. Mai ales că e născut la Bruxelles, iar Belgia are în acest moment o echipă națională incredibilă, cu un viitor luminos înainte. Nu închid paranteza înainte să observ un amănunt interesant, o coincidență ce poate fi fericită: Januzaj e născut pe 5 februarie, în aceeași zi cu Cristiano Ronaldo, Neymar, Tevez și Gică Hagi, cu care, cred, trebuia să încep. Paranteză închisă.
Revin la Diego Costa! Mi se pare că Spania vrea să fure un fotbalist ce poate deveni important pentru Brazilia. Imediat după ce Arsenal l-a transferat pe Ozil, se spune că Mourinho a stopat orice fel de negociere privind trecerea lui Demba Ba la Arsenal, deși tranzacția era pe punctul de a se oficializa, pentru că și-a dat seama că avînd un pasator ca Ozil, Demba Ba devine foarte important, iar Arsenal devină un adversar foarte puternic. Cred că așa gîndește și Spania, ceva de genul decît să joace la Brazilia, mai bine să fie la noi, mai vedem noi ce facem cu el. Din perspectiva Spaniei, Brazilia e una dintre contracandidatele la cîștigarea titlului mondial anul viitor, ba chiar cea mai importantă ținînd cont că e gazdă. Cam la fel a procedat Spania și cu Thiago Alcantara, pe care l-a făcut spaniol, blocîndu-i astfel drumul spre echipa Braziliei, unde, e părerea mea, Thiago avea mai mari șanse să joace decît la Spania. Cam așa e și cu Diego Costa.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Nu știu în ce măsură Diego Costa s-ar putea adapta la stilul Spaniei. Dincolo de faptul că Spania are în acest moment un număr considerabil de atacanți, Fernando Torres, David Villa, Negredo, Soldado, mai nou Michu, convocat în sfîrșit. Plus Llorente, plus Morata. Cam aceeași a fost și situația lui Thiago Alcantara, de care vorbeam mai sus și care a plecat la Bayern ca să încerce să prindă un loc în ”naționala” Spaniei, deși cei care-i blocau titularizarea la Barcelona, Xavi, Iniesta și Fabregas, o fac și în ”La Roja”, plus că mai există un David Silva, un Mata și, mai nou, un Koke.
Diego Costa mi se pare în aceeași situație. Nu știu dacă stilul său de fotbal se adaptează la cel al Spaniei. Stilul de care am vorbit mai sus, fizic în cazul său, cu coate multe și dueluri corporale, reactiv în cazul echipei, căci Atletico e departe ca stil de Barcelona. Iar Barcelona dă, deocamdată, linia și-n naționala Spaniei, cu rezultate excepționale. L-ați vedea pe Diego Costa integrat în stilul Barcelonei? Eu personal nu. Merg atunci mai departe, se poate el integra în reprezentativa Spaniei? Care folosește acel fotbal pe spații restrînse, de combinații, de pase, de tiki-taka, complet diferit de fotbalul pe contraatac, pe spații largi, promovat de Diego Simeone la Atletico. Veți spune că într-o echipă, mai ales într-una națională, e bine să ai fotbaliști cu diverse stiluri, însă mie mi-e greu să cred că Spania va juca vreodată pe contraatac și va renunța la posesie. Mai ales dacă privim în urmă și descoperim că au fost destule meciuri jucate cu Fabregas ca 9 fals.
Mi se pare că la Brazilia nu are un atacant de calibrul lui Diego Costa. Cum mi se pare că nu are un pasator de nivelul lui Thiago Alcantara, care ar fi fost, cred, titular cert în formula lui Scolari. Poate Oscar, asta dacă-i iese lui Mourinho pariul de a-l transforma dintr-un mijlocaș mai degrabă defensiv într-unul creativ. Mai repede își face loc Diego Costa printre titularii Braziliei decît printre cei ai Spaniei.
El e acum la mijloc în acest război. Spune că ar alege Spania, dar jucînd la Madrid i-ar fi greu să declare altceva. Eu totuși cred că va merge la Mondial cu Brazilia. E totuși cea mai logică variantă, chit că, născut în Brazilia trăiește în Spania de cînd avea 19 ani și a obținut, recent, și cetățenia.
Nu cred că se aștepta cineva în Italia ca AS Roma să aibă un asemenea start de sezon în Serie A. De fapt, cred că nici în Roma nu se aștepta cineva ca AS Roma să fie lider în octombrie, la momentul întreruperii campionatului, lider cu maxim de puncte, cu 21 de goluri date și cu un singur gol încasat. Mai ales că Roma se înscrisese și în acest sezon pe linia ultimelor două, antrenor nou, proiect nou, iluzii noi. Cele două anterioare, cu Luis Enrique și Zeman, fuseseră eșecuri mai mult sau mai puțin răsunătoare, așa că așteptările față de noul început, cu Rudi Garcia la comandă, erau moderate. Un singur lucru n-a fost luat în calcul: Luis Enrique și Zeman veniseră la Roma după ce antrenaseră în a doua divizie, Segunda și Serie B, în vreme ce Rudi Garcia făcuse totuși din Lille o surprinzătoare campioană a Franței. Și nu demult.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
S-a spus pînă în acest week-end că Roma n-a avut meciuri complicate, cu excepția derbyului cu Lazio, și că n-a avut deplasări problematice. Se aștepta acest duel cu Inter-ul lui Walter Mazzari, un alt antrenor lăudat, pentru a se confirma senzațiile pozitive transmise anterior. Și s-a confirmat. Roma a defilat în orașul modei ca un manechin de clasă internațională, cu mișcări și design ce au stîrnit admirație și, evident, laude. Și au conturat ipoteza că, alături de Napoli, putem vorbi de încă un candidat serios la supremația deținută de Juventus în Serie A.
Pe ”San Siro” s-au văzut limitele Inter-ului și forța Romei. La acest din urmă aspect o să încerc să mă refer în cele ce urmează. Căci e surprinzător de unde a găsit Rudi Garcia resurse pentru a crea această forță. Roma nu s-a schimbat spectaculos față de sezonul trecut. E adevărat, s-au făcut transferuri destule, trei foarte bune, cîte unul pe fiecare linie, Benatia, Strootman și Gervinho, iar eu aș încerca să-l adaug aici și pe Ljajic, care cred că se va impune ușor-ușor, căci are calitate. Rudi Garcia nu s-a repezit să arunce cu banii încasați pe Marquinhos, Osvaldo, Lamela și Stekelenburg, și vorbim aici de peste de 80 de milioane de euro, ceea ce, de exemplu, a făcut Rafa Benitez la Napoli. Au fost aduși jucători pe care Rudi i-a considerat utili în concepția sa de joc.
Hai să vorbim puțin despre această concepție! Și să deslușim astfel ce a făcut Rudi Garcia de a reușit să schimbe, într-un timp atît de scurt, fața acestei echipe. La Lille, Rudi Garcia a cîștigat campionatul cu un modul 4-3-3, cu o echipă disciplinată pînă la obsesie, cu destul de puțină imaginație, deși-l avea pe Eden Hazard, cu roluri precise pe fiecare zonă a terenului, cu linii extrem de apropiate atît de faza de atac, cît și pe cea de apărare. Formula sa standard în apărare era Debuchy-Chedjou- Rami-Beria, în fața lor venea o linie de trei ce asigura densitate și echilibru, Cabaye-Mavuba-Balmont, în care fiecare avea rolul său bine stabilit, Mavuba cu recuperarea, Cabaye cu construcția, Balmont cu ajutorul, iar linia de atac era formată din Gervinho-Musa Sow-Eden Hazard, la care Sow, acum la Fener, avea rolul killerului de careu.
Rudi Garcia e tipul de antrenor care caută să impună același stil echipelor pe care le pregătește. Cam cum fac Guardiola, Mourinho, Benitez. Ancelotti de exemplu e mai maleabil, lucrează, așa cum am mai scris aici, cu materialul președintelui, schimbă tactica în funcție de ce găsește la fața locului, nu cere jucători care să se adapteze concepției sale. Dacă am căuta să asociem numele de mai sus cu cele din componența Romei de azi am reuși, în mare. Mi se pare că linia de mijloc a Romei de azi, Pjanic-De Rossi-Strootman e peste cea a lui Lille cu care Rudi a ieșit campion, iar asta e foarte important într-un campionat precum Serie A unde mijlocul terenului e decisiv. De Rossi pare că și-a găsit în sfîrșit o poziție preferată, ca vîrf al unui triunghi orientat spre propria poartă, Pjanic se regăsește într-un fel în postul pe care-l avea la Lyon, pe care Rudi îl știe bine, căci i-a fost adversar, iar pe vremea aceea Lyon chiar era o forță în Franța, în timp ce Strootman se apropie de acel mijlocaș britanic ”box-to box”.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI AS ROMA GĂSIȚI AICI:
Existăși ceva diferențe. Cea mai mare se numește Totti. Romei de azi îi lipsește atacantul de careu, iar asta arată că Rudi Garcia știe să se și adapteze. I-a găsit lui Totti o poziție pe care să se poată simți bine, iar echipa să nu sufere. Totti e o instituție în sine la Roma, iar colaborarea sa destul de proastă cu Luis Enrique și cu Zeman a fost un element decisiv în parcursul prost al echipei. Paradoxal de proastă a fost relația cu Zeman, căci prima lor colaborare, cu Totti avînd 21 de ani și așezat undeva în stînga, de unde putea să plece spre centru, a adus echipei atunci peste 30 de goluri. Acum, Totti pare ușor anarhic în geometria echipei, dar e o anarhie asumată de Rudi Garcia. Echipa știe că Totti nu se apără decît rar, așa că atunci cînd adversarul are mingea vedem imediat 10 oameni în spatele ei, al 11-lea, Totti, așteptînd momentul potrivit. Libertatea pe care a primit-o căpitanul e probabil un soi de elixir al tinereții pentru el, căci îl vedem azi ca-n timpurile lui cele mai bune.
În vreme ce la Lille, fiecare dintre fotbaliștii liniei de atac aveau roluri bine stabilite, inclusiv Hazard, la Roma nu-i chiar așa, iar asta cred că din pricina lui Totti. Acea libertate de mișcare a lui Totti se transmite și celorlalți doi, Gervinho e cînd vîrf de careu, cînd extremă, la fel Florenzi. Mai sus spuneam de Ljajic, mie mi se pare că are calități care-l apropie de Eden Hazard din perioada Lille. Normal ar fi să joace, însă atunci cînd îl ai pe Totti e greu să folosești un al doilea ”fantezist” care să nu facă sută la sută faza defensivă. Ljajic pare însă ucenicul lui Totti, iar tinerețea e de partea sa.
Azi, Roma e candidată la titlu. Aștept etapa viitoare să văd ipoteza pe deplin confirmată. În etapa viitoare, Roma întîlnește acasă pe Napoli, un meci care promite a fi un spectacol deosebit și-n tribune, căci un ”Derby del Sole” cu cele două combatante pe primele două locuri nu s-a mai văzut de mult. Pauza obligatorie din campionate ar putea să fie un ușor handicap pentru Roma, căci în momente de entuziasm nu e bună o astfel de perioadă de liniște, căci fotbalul, cum am tot zis, e o stare de spirit. Și ar mai fi un mic handicap al Romei. Lotul nu e la fel de profund ca al lui Juve sau Napoli, cu toate că mai există un Bradley sau Destro, aflați la recuperare, ceea ce poate aduce, în viitor, probleme, căci vor apărea suspendări sau accidentări. Chit că echipa nu joacă în Europa. Cred însă că dacă Roma va menține această linie pînă la sfîrșitul anului, nu de victorii consecutive, căci asta deja e prea greu, ci de prestații convingătoare, perioada de mercato din iarnă va fi folosită pentru întăriri.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI JUVENTUS GĂSIȚI AICI:
Două vorbe, foarte scurt, despre Juventus, mai ales după ce am văzut în Juve-Milan. Promit să mă refer cît de curînd și la Milan. Juventus pare involuntar cu gîndul la Liga Campionilor. Și e pe undeva normal. După două campionate în care nu prea a avut adversar în Serie A, un al treilea titlu și-ar pierde din strălucire dacă nu ar fi completat de o performanță notabilă în Europa. E riscul pe care, mi se pare, îl are și Steaua în campionatul nostru, unde mult mai bună decît toate celelalte la un loc. Cînd ești însă prea bun în propriul campionat și nu aduci nimic notabil în Europa, meritele cîștigării unui titlu intern se diminuează gradual, vezi proverbul nostru cu chiorii în țara orbilor.
Fotbalul italian e dator la nivelul competițiilor europene, iar Juventus pare să-și fi asumat această tentativă de revenire în prim-plan. Obsesiile însă nu-s bune în acest sport, iar rezultatele din Ligă cu FC Copenhaga și Galatasary pot proveni de aici. Juventus a bătut pe Milan pentru că, pur și simplu, e mai bună, dar calitatea jocului nu mi s-a părut la înălțimea diferenței existente între loturi.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI AC MILAN GĂSIȚI AICI:
Nu cred că se aștepta cineva în Italia ca AS Roma să aibă un asemenea start de sezon în Serie A. De fapt, cred că nici în Roma nu se aștepta cineva ca AS Roma să fie lider în octombrie, la momentul întreruperii campionatului, lider cu maxim de puncte, cu 21 de goluri date și cu un singur gol încasat. Mai ales că Roma se înscrisese și în acest sezon pe linia ultimelor două, antrenor nou, proiect nou, iluzii noi. Cele două anterioare, cu Luis Enrique și Zeman, fuseseră eșecuri mai mult sau mai puțin răsunătoare, așa că așteptările față de noul început, cu Rudi Garcia la comandă, erau moderate. Un singur lucru n-a fost luat în calcul: Luis Enrique și Zeman veniseră la Roma după ce antrenaseră în a doua divizie, Segunda și Serie B, în vreme ce Rudi Garcia făcuse totuși din Lille o surprinzătoare campioană a Franței. Și nu demult.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
S-a spus pînă în acest week-end că Roma n-a avut meciuri complicate, cu excepția derbyului cu Lazio, și că n-a avut deplasări problematice. Se aștepta acest duel cu Inter-ul lui Walter Mazzari, un alt antrenor lăudat, pentru a se confirma senzațiile pozitive transmise anterior. Și s-a confirmat. Roma a defilat în orașul modei ca un manechin de clasă internațională, cu mișcări și design ce au stîrnit admirație și, evident, laude. Și au conturat ipoteza că, alături de Napoli, putem vorbi de încă un candidat serios la supremația deținută de Juventus în Serie A.
Pe ”San Siro” s-au văzut limitele Inter-ului și forța Romei. La acest din urmă aspect o să încerc să mă refer în cele ce urmează. Căci e surprinzător de unde a găsit Rudi Garcia resurse pentru a crea această forță. Roma nu s-a schimbat spectaculos față de sezonul trecut. E adevărat, s-au făcut transferuri destule, trei foarte bune, cîte unul pe fiecare linie, Benatia, Strootman și Gervinho, iar eu aș încerca să-l adaug aici și pe Ljajic, care cred că se va impune ușor-ușor, căci are calitate. Rudi Garcia nu s-a repezit să arunce cu banii încasați pe Marquinhos, Osvaldo, Lamela și Stekelenburg, și vorbim aici de peste de 80 de milioane de euro, ceea ce, de exemplu, a făcut Rafa Benitez la Napoli. Au fost aduși jucători pe care Rudi i-a considerat utili în concepția sa de joc.
Hai să vorbim puțin despre această concepție! Și să deslușim astfel ce a făcut Rudi Garcia de a reușit să schimbe, într-un timp atît de scurt, fața acestei echipe. La Lille, Rudi Garcia a cîștigat campionatul cu un modul 4-3-3, cu o echipă disciplinată pînă la obsesie, cu destul de puțină imaginație, deși-l avea pe Eden Hazard, cu roluri precise pe fiecare zonă a terenului, cu linii extrem de apropiate atît de faza de atac, cît și pe cea de apărare. Formula sa standard în apărare era Debuchy-Chedjou- Rami-Beria, în fața lor venea o linie de trei ce asigura densitate și echilibru, Cabaye-Mavuba-Balmont, în care fiecare avea rolul său bine stabilit, Mavuba cu recuperarea, Cabaye cu construcția, Balmont cu ajutorul, iar linia de atac era formată din Gervinho-Musa Sow-Eden Hazard, la care Sow, acum la Fener, avea rolul killerului de careu.
Rudi Garcia e tipul de antrenor care caută să impună același stil echipelor pe care le pregătește. Cam cum fac Guardiola, Mourinho, Benitez. Ancelotti de exemplu e mai maleabil, lucrează, așa cum am mai scris aici, cu materialul președintelui, schimbă tactica în funcție de ce găsește la fața locului, nu cere jucători care să se adapteze concepției sale. Dacă am căuta să asociem numele de mai sus cu cele din componența Romei de azi am reuși, în mare. Mi se pare că linia de mijloc a Romei de azi, Pjanic-De Rossi-Strootman e peste cea a lui Lille cu care Rudi a ieșit campion, iar asta e foarte important într-un campionat precum Serie A unde mijlocul terenului e decisiv. De Rossi pare că și-a găsit în sfîrșit o poziție preferată, ca vîrf al unui triunghi orientat spre propria poartă, Pjanic se regăsește într-un fel în postul pe care-l avea la Lyon, pe care Rudi îl știe bine, căci i-a fost adversar, iar pe vremea aceea Lyon chiar era o forță în Franța, în timp ce Strootman se apropie de acel mijlocaș britanic ”box-to box”.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI AS ROMA GĂSIȚI AICI:
Existăși ceva diferențe. Cea mai mare se numește Totti. Romei de azi îi lipsește atacantul de careu, iar asta arată că Rudi Garcia știe să se și adapteze. I-a găsit lui Totti o poziție pe care să se poată simți bine, iar echipa să nu sufere. Totti e o instituție în sine la Roma, iar colaborarea sa destul de proastă cu Luis Enrique și cu Zeman a fost un element decisiv în parcursul prost al echipei. Paradoxal de proastă a fost relația cu Zeman, căci prima lor colaborare, cu Totti avînd 21 de ani și așezat undeva în stînga, de unde putea să plece spre centru, a adus echipei atunci peste 30 de goluri. Acum, Totti pare ușor anarhic în geometria echipei, dar e o anarhie asumată de Rudi Garcia. Echipa știe că Totti nu se apără decît rar, așa că atunci cînd adversarul are mingea vedem imediat 10 oameni în spatele ei, al 11-lea, Totti, așteptînd momentul potrivit. Libertatea pe care a primit-o căpitanul e probabil un soi de elixir al tinereții pentru el, căci îl vedem azi ca-n timpurile lui cele mai bune.
În vreme ce la Lille, fiecare dintre fotbaliștii liniei de atac aveau roluri bine stabilite, inclusiv Hazard, la Roma nu-i chiar așa, iar asta cred că din pricina lui Totti. Acea libertate de mișcare a lui Totti se transmite și celorlalți doi, Gervinho e cînd vîrf de careu, cînd extremă, la fel Florenzi. Mai sus spuneam de Ljajic, mie mi se pare că are calități care-l apropie de Eden Hazard din perioada Lille. Normal ar fi să joace, însă atunci cînd îl ai pe Totti e greu să folosești un al doilea ”fantezist” care să nu facă sută la sută faza defensivă. Ljajic pare însă ucenicul lui Totti, iar tinerețea e de partea sa.
Azi, Roma e candidată la titlu. Aștept etapa viitoare să văd ipoteza pe deplin confirmată. În etapa viitoare, Roma întîlnește acasă pe Napoli, un meci care promite a fi un spectacol deosebit și-n tribune, căci un ”Derby del Sole” cu cele două combatante pe primele două locuri nu s-a mai văzut de mult. Pauza obligatorie din campionate ar putea să fie un ușor handicap pentru Roma, căci în momente de entuziasm nu e bună o astfel de perioadă de liniște, căci fotbalul, cum am tot zis, e o stare de spirit. Și ar mai fi un mic handicap al Romei. Lotul nu e la fel de profund ca al lui Juve sau Napoli, cu toate că mai există un Bradley sau Destro, aflați la recuperare, ceea ce poate aduce, în viitor, probleme, căci vor apărea suspendări sau accidentări. Chit că echipa nu joacă în Europa. Cred însă că dacă Roma va menține această linie pînă la sfîrșitul anului, nu de victorii consecutive, căci asta deja e prea greu, ci de prestații convingătoare, perioada de mercato din iarnă va fi folosită pentru întăriri.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI JUVENTUS GĂSIȚI AICI:
Două vorbe, foarte scurt, despre Juventus, mai ales după ce am văzut în Juve-Milan. Promit să mă refer cît de curînd și la Milan. Juventus pare involuntar cu gîndul la Liga Campionilor. Și e pe undeva normal. După două campionate în care nu prea a avut adversar în Serie A, un al treilea titlu și-ar pierde din strălucire dacă nu ar fi completat de o performanță notabilă în Europa. E riscul pe care, mi se pare, îl are și Steaua în campionatul nostru, unde mult mai bună decît toate celelalte la un loc. Cînd ești însă prea bun în propriul campionat și nu aduci nimic notabil în Europa, meritele cîștigării unui titlu intern se diminuează gradual, vezi proverbul nostru cu chiorii în țara orbilor.
Fotbalul italian e dator la nivelul competițiilor europene, iar Juventus pare să-și fi asumat această tentativă de revenire în prim-plan. Obsesiile însă nu-s bune în acest sport, iar rezultatele din Ligă cu FC Copenhaga și Galatasary pot proveni de aici. Juventus a bătut pe Milan pentru că, pur și simplu, e mai bună, dar calitatea jocului nu mi s-a părut la înălțimea diferenței existente între loturi.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI AC MILAN GĂSIȚI AICI:
N-am mai completat de ceva vreme secțiunea video a acestui blog. Și-mi pare rău. Cuvintele sînt cuvinte, oricît de bine sau prost le pui în propoziție, imaginile sînt însă cele fac diferența. Se spune în mass-media că o imagine face cît o mie de cuvinte. Nu e o exagerare, e purul adevăr, cu condiția ca imaginea să fie bună.
Am multe filme pe care le-am văzut de-a lungul timpului. Filme, filmulețe, documentare. Pe unele le-am descoperit singur, intrînd din unul în altul, altele le-am primit din partea cititorilor acestui blog sau a telespectatorilor Fotbal European. Cărora le mulțumesc și le solicit să continue să-mi trimită. Cine descoperă ceva interseant, căci universul You Tube este extrem de generos, îmi poate trimite și mie, ca astfel să vadă cît mai multă lume.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID GĂSIȚI AICI:
Am găsit de curînd ceva despre Atletico Madrid. Un film în trei părți, ceva mai vechi, e adevărat, marca ”Informe Robinson”, o emisiune de pe Canal + care mie îmi place foarte tare. E ceva mai vechi, repet, dar cei care vor să-și reamintească sau, eventual, să descopere ce înseamnă Atletico Madrid vor trece cred peste acest aspect.
Atletico Madrid mi se pare cea mai în formă echipă din Spania în acest moment. O echipă care în sfîrșit, grație în special lui Diego Simeone, pare să-și fi regăsit identitatea. Nu vreau să mă refer la partea fotbalistică, am analizat destul pe Atletico în acest început de sezon și sigur că o s-o mai fac și în viitor. Mă refer la suporterii acestei echipe. Mie mi se pare că Atletico Madrid are cel mai frumos public din Spania. Am fost pe ”Calderon”, iar atmosfera de acolo e splendidă.
Mulți ar spune că exagerez, că în Spania mai există un Athletic Bilbao, un Betis, un FC Sevilla, chiar și o Valencia sau Osasuna. E o diferență, în opinia mea. E tare greu să-ți poți menține o masă de suporteri atît de dedicați într-un oraș guvernat de Real Madrid. Într-o presă, cea madrilenă, guvernată de Real Madrid. E cam ceea ce i se întîmplă în Barcelona lui Espanol. Atletico reușește să-și mențină acest public, iar asta nu se întîmplă acum cînd sînt rezultate, se întîmpla inclusiv pe vremea purgatoriului acestui club în Segunda Division.
Am promis că voi lăsa imaginile să vorbească. Mă opresc așadar aici din scris și vă invit să vedeți filmul cu pricina. Se numește ”Corazon Colchonero”. Iar la final, vă invit să vedeți și cîteva spoturi prin care Atletico Madrid încearcă să-și fidelizeze și mai mult fanii. Sub genericul ”Por que somos del Atleti”, aceste spoturi merită și ele un premiu.
Vizionare plăcută!
CORAZON COLCHONERO – PARTEA 1
PARTEA A 2-A
PARTEA A 3-A
Iar acum, spoturile publicitare despre care vorbeam:
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
S-au făcut de curînd 100 de zile de cînd Guardiola e ”in charge” la Bayern Munchen. 100 de zile în care am citit tot felul de păreri, mai mult sau mai puțin avizate, mai mult sau mai puțin bazate pe realitate, mai mult sau mai puțin concrete. Nu puțini au fost cei care l-au acuzat pe Guardiola că distruge stilul Bayern, mitul echipei nemțești care te macină și apoi te calcă în picioare, nemțește, fără prea multe artificii, direct pe punctul slab și fără milă. Nu știu însă cîți se gîndesc cu adevărat înainte să arunce verdicte cît de greu este să preiei o echipă care a cîștigat tot, cît de greu este să-i chemi din nou la masă pe acei jucători sătui de atîtea delicatese, cît de greu e să convingi lumea că poți schimba ceva și cît de greu e să cîștigi în fața unor adversari care deja îți știu jocul pînă în cele mai mici amănunte.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
De la această ultimă parte a frazei o să încep analiza de față. Ultima dată am scris despre Bayern la începutul lui august. N-am apucat să văd de atunci atît de multe meciuri ale lui Bayern pe cît aș fi vrut. L-am văzut în schimb pe cel de la Manchester, de miercuri seară, în Champions League. Căci, da, apropo de meciul Stelei cu Chelsea, despre care am zis că de Liga Campionilor, cel de la Manchester a fost unul de Champions League. Am văzut un Bayern imperial, care a condus meciul aproape în totalitate, doar finalul, după eliminarea lui Boateng și schimbările lui Pep, aducînd ușoare emoții în tabăra bavarezilor. Mi s-a părut un Bayern care-și continuă procesul de omogenizare cu ideile noului antrenor, fără ca asta să însemne că va deveni o clonă a Barcelonei lui Pep. Ideile acelui concept marca Guardiola se regăsesc ori încep să se regăsească în actualul Bayern.
În textul de care aminteam mai sus încercam să explic de ce misiunea lui Guardiola nu e așa ușoară precum cred unii. Dincolo de aspectele pomenite mai sus, de performanțele echipei din perioada Heynckes, Guardiola nu e un oarecare. E o personalitate, un antrenor cu performanțe notabile, un om care a creat una dintre cele mai frumoase echipe din istoria de pînă acum a fotbalului. Are ideile lui, stilul lui, el nu știe să antreneze altfel decît plecînd de la concepțiile sale, în urma cărora a obținut rezultatele. Nici un om a cărui valoare a fost probată de performațe, în orice domeniu doriți, nu se duce la un alt job și continuă ca un robot ceea ce a făcut predecesorul său. E chestie de personalitate, de caracter, tot încearcă să pună o amprentă proprie asupra lucrurilor, să vină cu o idee nouă, cu o concepție. Altfel e văzut ca un oportunist, care cîștigă pe seama muncii celui pe care l-a înlocuit.
Cifrele lui Guardiola, că tot e la mare modă acest concept al cifrelor, în fața căruia ne subordonăm de multe ori, demonstrează că nu-i un oarecare. Cu meciul de la Manchester, Guardiola are 302 meciuri în palmaresul său de antrenor profesionist, la Barcelona B, FC Barcelona și Bayern. Procentajul victoriilor sale se apropie de 80 la sută. Numărul trofeelor cîștigate, 15, îl depășește pe al multor antrenori consacrați, ce se apropie de pensie. Pep are 42 de ani.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI BAYERN MUNCHEN GĂSIȚI AICI:
Zilele trecute am citit o declarație a lui Rafinha, fundașul dreapta titular în această perioadă în care Pep ne oferă o nouă ”Guardioladă”, cum erau numite inovațiile sale în perioada Barcelona. Ceva mai tîrziu însă despre asta. Spunea Rafinha că ”deja adversarii știau foarte bine cum jucăm și era nevoie de o schimbare”. Sînt convins că de aceea a fost adus Guardiola, pentru această schimbare. Bayern putea să-și pună aproape orice antrenor dorea la momentul cînd s-a aflat că Jupp Heynckes nu mai vrea să continue. Și pe Mourinho putea să-l pună, cred că și pe Jurgen Klopp ar fi reușit să-l convingă în cele din urmă, chit că e un tip suficient e parolist. Însă Bayern deține acea capacitate de persuasiune, are atuurile sale. Nu discut aici adversitatea pe care ar fi născut-o în Germania dacă-l numea pe Klopp, e alt subiect. Poate și asta a contribuit, într-o foarte mică măsură, la numirea lui Guardiola.
Pep a fost adus pentru că șefii lui Bayern, care e un model de gestiune din acest punct de vedere, au intuit că poate aduce această schimbare. Privind, eventual, și la trecutul lui Pep. Barcelona în vara lui 2011 era în aceeași situație, dar șefii Barcelonei n-au simțit momentul schimbării. Poate nici Pep atunci. Cu siguranță însă l-a simțit în 2012 și de aceea a și plecat. În fond nu-l împiedica nimeni să continue la Barcelona, nimeni nu-l putea da afară prea lesne, însă el, cred, și-a dat seama că nu are capacitatea de a supraveghea acea schimbare.
La Barcelona, Guardiola ar fi fost obligat să schimbe jucătorii pentru a schimba un stil pe care aceștia îl au în sînge. Nu putea face asta și s-a dat la o parte. Încearcă Tata Martino acum cîte ceva și e posibil ca un antrenor ce n-a fost prea apropiat de club să reușească. La Bayern, Guardiola n-a avut nevoie să schimbe jucătorii. Avea și are în continuare nevoie de timp pentru ca aceștia, de mare valoare majoritatea, să-i înțeleagă concepția. Un stil de joc nu se poate schimba peste noapte și nici în 100 de zile, însă ceva semne tot avem. La pauza meciului de pe ”Etihad Stadium”, Bayern avea peste 70 la sută posesie. Și în fața cui? În fața unei echipe, City, care încearcă să introducă oarecum același stil, căci și Pellegrini e un antrenor căruia îi place conceptul. Am văzut un Bayern care pasa în cele mai grele momente de pressing ale adversarului și care nu renunța la idee chiar dacă se întîmpla ca mingea să fie pierdută. Vă amintiți acel Clasico de pe ”Bernabeu” cînd Valdes a greșit în primele secunde o minge și Realul a deschis scorul? Vă amintiți că atunci, deși greșise grav, Valdes n-a degajat niciodată mingiile care-i venea și le-a jucat, sau a încercat să le joace, cu pasă? Acesta e stilul Guardiola.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:
Vorbeam ceva mai sus de Rafinha, de titularizarea sa în banda dreaptă și de noua ”Guardioladă”. Se numește Philippe Lahm. Căpitanul și cel mai bun fundaș dreapta al Germaniei de la Brehme încoace. Care la Bayern, în meciurile importante cel puțin, joacă mijlocaș defensiv. După Messi ca fals 9, Mascherano ca fundaș central și Adriano, de asemenea, ca fundaș central, e o nouă găselniță. Bazată pe trecutul lui Lahm, care pe cînd era junior la Bayern B a mai jucat această poziție, dar în principal pe calitățile sale, pe inteligența sa în joc. În unicul său eșec în perioada Bayern, cel din Supercupa Germaniei cu Borussia, Guardiola a jucat la mijloc cu Thiago, Muller și Kroos, o garanție a posesiei, dar o mare problemă atunci cînd se pierdea mingea. A învățat ceva din acel meci, iar de atunci Lahm a fost din ce în ce mai folosit pe această poziție. Și văzînd randamentul său excelent, știind că Mascherano nu s-a mai întors niciodată la Barcelona în linia de mijloc, nu-i exclus să-l vedem pe Lahm tot acolo chiar și după ce se va reface Javi Martinez. Pe care, cred, Guardiola l-ar vedea mai degrabă în linia de fund, dată fiind capacitatea sa de a iniția acțiunile de atac cu pasă curată, limpede.
Nu știu dacă Bayern va cîștiga ceva în sezonul ăsta. Cred însă că Guardiola e încă la începutul aventurii sale bavareze. Cu victorii precum cea de la Manchester, încrederea în el va spori. Încrederea fanilor, dar în special a jucătorilor, care trebuie să simtă că ideile antrenorului sînt cele adecvate pentru a se implica și a le pune în practică. Cine vrea să vadă Bayern-ul din sezoanele trecute, cred că va trebui să se uite din ce în ce mai mult la înregistrări.
Caută-mă!