UN CAMPIONAT CA MEDICAMENT

UN CAMPIONAT CA MEDICAMENT

 

Barcelona a cîștigat, așadar, campionatul Spaniei. A făcut-o și de manieră matematică, pentru că de cîștigat, teoretic, îl cîștigase cu multe luni înainte. E un titlu chemat să fie un bun medicament pentru suporteri, dar și pentru anumiți componenți ai lotului.



FC Barcelona a dominat această ediție a Primerei Division într-o formă extrem de categorică. Cu o primă parte de record, astfel că prin luna ianuarie vorbeam tot pe acest blog despre o Barcelona aproape perfectă, dar cu o parte a doua mai degrabă de uitat, în care calificarea cu Milan a reprezentat momentul care lipsea. O parte a doua marcată de aparenta senzație de asemănare cu un avion în prăbușire, dar, mai ales, pentru că s-a întîmplat recent și ultimele impresii sînt cele care contează, de senzația de impotență în dubla manșă cu Bayern Munchen.

Este titlul lui Tito Vilanova! E limpede. Tito și-a asumat rolul extrem de ingrat de continuator al politicii lui Pep Guardiola într-un moment în care sănătatea sa, pînă la urmă cel mai important lucu din lume, nu era deloc clară. A venit acea recidivă a unei maladii parșive și acea dublă bătălie pe care a fost nevoit s-o ducă. Bătălia cu boala, dar și cea cu adversarii fotbalistici, cea de-a doua dusă de la mii de kilometri distanță și dintr-un alt fus orar. Cîștigarea campionatului, în aceste condiții, trebuie aplaudată ca atare, iar performanța trebuie privită drept una extrem de importantă.

Campionatele sînt turnee de regularitate, cu probe de anduranță multe, pe care dacă nu știi să le gestionezi riști să pierzi contactul cu plutonul. Iar exemplele în acest sens sînt nenumărate și nu trebuie căutate doar în sezonul pe care ne pregătim să-l încheiem. Nu-i ușor să joci cu Getafe acasă înainte să joci cu Milan și nu-i deloc simplu să te concentrezi cu Celta după ce ai eliminat pe PSG. Aici e misiunea antrenorului, iar în condițiile date performanța Barcelonei trebuie aplaudată.


Evident, e și campionatul lui Messi. Cifrele sale sînt din nou uluitoare, cu toate că, dacă privim la rece lunile scurse, pare să fi fost cel mai slab sezon al lui Leo din 2008 încoace. Fie și faptul că a suferit o accidentare, urmată de recidive, invită la această concluzie. În doar două meciuri jucate de el în acest campionat, Messi n-a participat,cu gol sau pase de gol, la reușitele echipei. E un alt detaliu al importanței lui Messi în acest angrenaj, o importanță poate prea mare, căci atunci cînd echipa e dependentă de un jucător nu știe cum să abordeze meciurile importante fără el. Poate de aceea se forțează aducerea lui Neymar, un fotbalist cu multe calități, dar încă un mister pentru fotbalul european, dar un fotbalist ce pare capabil să-și asume rolul de vicepreședinte, iar atunci cînd e cazul, să preia puterea.

Vom avea timp să vorbim toată vara despre plecările și venirile de la FC Barcelona. Cred că va fi o vară agitată, pentru că Barcelona trebuie să schimbe ceva, trebuie să aducă figuri noi, trebuie să reasigure acea competiție internă, în vestiar, care a cam lipsit în ultima vreme. Nimic nu e mai rău pentru un fotbalist, pentru starea sa psihică, decît să știe că joacă indiferent de situație, prin decret cum s-ar spune. Achzițiile pentru asta sînt făcute, dincolo de cele de maximă urgență, iar la Barcelona de maximă urgență sînt postul de portar și cel de fundaș central, căci nu e poți baza la infinit pe Puyol, nu poți aștepta totul de la Mascherano și nu poți sta cu inima cît un purice cu gîndul că Pique face cine știe ce năzbîtie, în teren sau în afara lui.

Nu l-am uitat pe Abidal. Forța sa de a înfrunta destinul reprezintă o victorie la fel de mare precum cea a echipei. Pusă alături de lupta lui Tito Vilanova, cea a lui Eric Abidal adaugă o notă de și mai mare frumusețe acestui campionat.

Nu de mult mă întrebam, privind spre campionatul Angliei, dacă e chiar așa de tare Manchester United pe cît de mare e diferența din clasamentul Premier League? Aceeași întrebare mi-o pun și acum. Oare asta e diferența dintre Barcelona și Real Madrid în momentul acesta? Oare Barcelona a cîștigat titlul sau l-a pierdut Real Madrid? Ceea ce s-a întîmplat la Madrid necesită un articol amplu, pentru că e caz de studiu cum un om a reușit să subjuge interesul echipei unui ego ce a depășit periculos de mult granițele minții.

Pînă atunci, să dăm învingătorului ce e al învingătorului.

DAVID ȘI GOLIAT-UL DIN MANCHESTER

DAVID ȘI GOLIAT-UL DIN MANCHESTER

 

UPDATE

Înainte de a citi textul de mai jos și întrebările care s-au născut imediat după numirea lui David Moyes ca antrenor al lui Manchester United, vă invit să urmăriți aceste două filmulețe-omagiu pentru Sir Alex Ferguson:

În 1986, un promițător antrenor scoțian de 45 de ani lăsa Aberdeen-ul pentru a prelua un gigant ale cărui picioare tremurau din toate încheieturile. Nu erau de lut, dar nici foarte capabile să susțină o istorie ce părea a cîntări din ce în ce mai mult. Manchester United trăia, în 1986, în umbra rivalului din Liverpool, căci echipa de pe ”Anfield” acapara cam toată plaja mediatică a acelor timpuri.

În 2013, un la fel de promițător antrenor scoțian, de 50 ani însă, ceea ce nu reprezintă defel un punct în minus, dimpotrivă, preia un gigant bine pus la punct, cu picioare și brațe puternice. Un Goliat ce inspiră teamă în Insulă, respect în Europa și admirație pe tot parcursul globului pămîntesc. Echipa de pe ”Old Trafford” e cea care acaparează acum toată plaja mediatică, mult, mult mai consistentă decît în acum 26 de ani.



Așadar, e David Moyes. Toate speculațiile în legătură cu noul antrenor al lui Manchester United, făcute în orele de după anunțul retragerii lui Sir Alex Ferguson, s-au dovedit a fi, în mare parte, lipsite de temei. Sir Alex Ferguson și-a impus încă o dată punctul de vedere, așa cum a făcut și atunci cînd l-a luat pe Eric Cantona, pe cît de talentat pe atît de controversat, cînd a decis să-l cumpere pe Cristiano Ronaldo de la Sporting, suflîndu-l Barcelonei, ori cînd a hotărît să-i vîndă pe Beckham, Van Nistelrooy sau același Cristiano.

Probabil că nu obișnuința lui Moyes de a înfrunta pe Liverpool a fost motivul pentru care el a fost alesul. Se vorbea de mult despre el ca viitorul înlocuitor al lui Sir Alex. Pesemne că Ferguson vede în Moyes un fidel continuator al ideilor sale, nu doar din punct de vedere fotbalistic. Faptul că are 50 de ani și a adunat mai bine de 10 ani pe banca unei singure echipe reprezintă plusuri incontestabile. La fel, fotbalul oferit de Everton, de-a lungul acestei decade, precum și numărul suficient de fotbaliști nu neapărat descoperiți, ci formați de Moyes, de la Rooney la Fellaini, două nume despre care voi vorbi ceva mai încolo.



Și totuși, există o certă preocupare îb rîndul fanilor lui United. Va putea David Moyes să preia un scaun încă marcat de personalitatea ”patriarhului” de dinainte? Va izbuti el să conviețuiască, la nivel afectiv și efectiv, cu un vestiar ce nu mai are nimic în comun cu cel găsit de Ferguson în 1986? Are David Moyes suficientă personalitate încît să se impună în fața unor caractere atît de puternice precum cele din vestiarul lui United?

Sînt întrebări la care vom primin răspunsuri în sezonul viitor. Sau în sezoanele viitoare. Faptul că Manchester United i-a făcut lui Moyes un contract pe 6 ani e o limpede dovadă de încredere, un mesaj clar către toată lumea, începînd cu jucătorii, continuînd cu fanii și terminînd cu adversarii.

De la această încredere pleacă multe. Dar nu întotdeauna e suficientă. În momentul în care Manchester United, cu ajutorul lui Mancini și a haosului de la Chelsea, omora suspansul în Premier League, mă întrebam dacă Manchester United e atît de tare pe cît de mare e diferența din clasament față de urmăritoare? Ajungeam atunci la concluzia că nu prea și puneam mare parte din consistența acestei diferențe pe umerii gestiunii lui Sir Alex Ferguson. Care avea autoritate deplină și putea decide orice. Inclusiv lăsarea pe banca de rezerve a lui Rooney în cel mai important meci al sezonului, cel cu Real, asta după ce în tur îi modificase flagrant poziția în teren.

Ar putea David Moyes, la o adică, să repete acest gest? Mi se pare greu de crezut. Îmi vine în minte ultima parte a sezonului de la Barcelona, cu un Tito Vilanova, a cărui numire ca și continuator al proiectului lui Pep Guardiola îmi pare că seamănă cu numirea lui Moyes, incapabil să schimbe ceva din autogestiunea unui vestiar și mergînd pînă la eșec pe mîna lui Messi și Xavi total depășiți din punct de vedere fizic. Cum va gestiona David Moyes statutul lui Giggs, cu siguranță unul aparte în vestiar, dar nediscutat de nimeni pe timpul lui Ferguson? Cum va rezolva Moyes problema Rooney, de care nu s-a despărțit deloc în relații amicale la momentul plecării acestuia spre Manchester.

Wayne Rooney va fi, cred, semnul. Dacă-l vom vedea plecat, așa cum insinuează presa engleză, care poate că exagerează de multe ori, dar nu inventează subiecte din nimic, vom trage unele concluzii. La fel, dacă va rămîne, vom vedea în ce poziție va juca el, date fiind mișcările tectonice de la ultimele meciuri ale lui Sir Alex, cînd Rooney fusese tras în zona de mijloc, în zona de creație, parcă pentru a se face loc unui nou venit în linia de atac, alături de Van Persie.

Sînt convins că United va transfera în această vară. Orice echipă care pune un antrenor nou asortează numirea cu măcar un transfer de impact. Poate fi Falcao, poate fi Lewandovski, despre ei s-a mai vorbit, dar mai degrabă ar putea fi Fellaini, un om care s-ar încadra perfect în puzzle-ul de la mijlocul terenului la United.

Succesiunile de la marile monarhii n-au fost mereu line, lipsite de probleme, de tensiuni, de controverse. Manchester United e o monarhie în felul ei. Iar Sir Alex Ferguson e ”Ultimul Împărat”. David Moyes e doar un prinț moștenitor al unei averi colosale. Un David pus în fruntea unui Goliat al fotbalului. Un Goliat obișnuit și cu tragediile, dar în special cu succesele.

ARSENE WENGER, ”THE LAST MAN STANDING”

ARSENE WENGER, ”THE LAST MAN STANDING”

 

Nu știu cum a reacționat Arsene Wenger la aflarea veștii că Sir Alex Ferguson se va retrage. E posibil să nu-l fi luat foarte tare prin surprindere. La acest nivel, informațiile circulă mult mai repede, iar cei implicați nu au, de regulă, nevoie de dezvăluirile din presă sau de comunicate oficiale ca să afle ceea ce se întîmplă în jurul lor. E posibil însă ca știrea să-i fi provocat alsacianului o certă surpriză, căci într-adevăr a fost ceva surprinzător. La fel de posibil e să-i fi provocat un zîmbet în colțul gurii.



Depinde din ce punct de vedere privești lucrurile. În acest moment, Wenger e ”the last man standing”. Asta ca să preiau un titlu de film. Nu știu ce rol i-ar conveni lui Arsene în acest film, nici măcar nu știu dacă l-ar prinde scenariul. Știu doar că în momentul ăsta, în dreptul său stă ștampila de cel mai longeviv antrenor în activitate la același club. Legătura dintre Wenger și Arsenal e arhicunoscută, nu mai intru în detalii, nu mai aduc în discuție acel titlu atît de celebru ulterior, ”Arsene, who?”.

Între Wenger și Ferguson, realțiile au fost reci. Asta ca să păstrez o nuanță elegantă. Nu s-au bălăcărit unul pe altul, dar numai pentru că eticheta în Anglia e un pic alta. Probabil că nu se urăsc de moarte, însă nici nu ar putea sta vreodată la masă ca să savureze o sticlă de vin bun. Pesemne că s-ar certa imediat, pe soiul vinului ori pe cine achită nota de plată. S-au înțepat de-a lungul timpului, problema lui Wenger a fost că rezultatele echipei sale nu l-au ajutat. Are și el atuurile sale însă, căci fotbalul prestat de Arsenal în toată această perioadă a fost mult mai frumos, estetic vorbind, decît cel al lui United. Estetica însă nu se premiază decît în modă, la fotbal contează rezultatele. Iar aici, Wenger e jos de tot în raport cu Sir Alex.



În momentul ăsta, Wenger pare de neatins la Arsenal. Într-un text mai vechi, scriam că Arsene Wenger nu e antrenorul lui Arsenal, e Arsenal însuși. Cred însă cu toată convingerea că o schimbare i-ar prinde bine. Și, poate, ar prinde bine și clubului. Ca să plece, Wenger are nevoie de o scuză. Și, evident, de o motivație. Scuzele sînt ușor de găsit, mai ales dacă echipa nu prinde Liga Campionilor, ceea ce e încă posibil după egalul dintre Chelsea și Tottenham. Iar motivația ar putea veni dinspre Franța natală. Și ar avea trei litere mari, ”P”, ”S” și ”G”, plus ceva palpabil, de culoare verde și de circulație internațională, mă refer aici la Euro.

Astăzi, la ora cînd scriu aceste rînduri, PSG nu știe pe cine se bazează în sezonul viitor. Sau, cel puțin, vezi ideea din primul paragraf, așa știm noi, că nu știe. Dacă Ancelotti e la Real și Mourinho la Chelsea, cine ar fi cel mai potrivit dacă nu Wenger? O întoarcere acasă a fiului rătăcitor ar fi o excelentă lovitură de imagine pentru un club tot mai tare acuzat că și-a pierdut identitatea franceză. Eventual întărită cu alte repatrieri, de genul Benzema, Nasri sau Abidal. Poate chiar Ribery, căci și la Bayern e un mister în momentul ăsta componența lotului în sezonul ce vine.

E doar o ipoteză, nu o informație. Informația poate fi cea, vehiculată în anumite medii din Anglia, că Wenger s-ar cam gîndi, pentru prima dată în ultimii 15 ani, să plece. E departe de a fi certitudine, să ne înțelegem. Traversăm perioada în care zvonurile sînt la loc de cinste, iar manipularea prin presă, despre care poate o să scriu în zilele următoare, e o armă des folosită de impresari și cluburi.

Wenger rămîne, deocamdată, ”dinozaurul” din Premier League. În acest moment nu mai e în umbra lui Sir Alex. E în sfîrșit primul într-o ierarhie. Dacă asta va fi o motivație suficientă pentru sezonul viitor, vom vedea.

THANK YOU FOR EVERYTHING, BOSS!

THANK YOU FOR EVERYTHING, BOSS!

 

Sir Alex Ferguson se retrage! E știrea zilei, aș îndrăzni să spun a sezonului. Prea multe nu se pot comenta. ”Vine o zi cînd se va sfîrși” eu un referen pe care scoțianul sigur nu-l știe, dar care e cît se poate de adevărat. Orice pe lumea asta are un sfîrșit, începînd cu viața însăși.



”Voi rămîne atîta timp cît sănătatea îmi va permite”, spunea Sir Alex acum cîteva luni. ”Mă gîndesc că aș mai putea lucra doi sau trei ani”, continua el. Ceva s-a schimbat între timp. Nu cred că eșecul cu Chelsea a fost hotărîtor. Cred mai degrabă că acel meci cu Real Madrid, acel eșec venit în circumstanțele cunoscute, a cîntărit mai tare în luarea deciziei. După acel meci, Sir Alex s-a simțit teribil de rău, fizic vorbind, și pesemne că atunci și-a dat seama că totuși are 71 de ani, iar corpul său nu mai același de acum 26 de ani, nu mai suportă la fel de ușor loviturile. Poate că și-a dat seama atunci că nu mai are puterea s-o ia de la capăt, poate a realizat că fotbalul, căruia i-a dedicat întraga sa viață, nu-i cel mai important lucru de pe pămînt.

E un moment trist și nu-mi place să scriu despre momente triste. Ne va lipsi Sir Alex, ne vor lipsi obrajii săi arzători, ne va lipsi stilul său de a mesteca guma, de parcă atunci a descoperit această plăcere, ne va lipsi bucuria sa copilăroasă de după golurile lui United, ne vor lipsi ieșirile sale nervoase, de multe ori caraghioase, uneori nejustificate. Ne vor lipsi declarațiile sale în acea engleză imposibilă, greu de înțeles.

Și ne va lipsi fotbalul său, curajul său de a inova, simțul său de a găsi mari fotbaliști, capacitatea sa de a scoate randament maxim de la ei, chiar și stilul în care a scăpat de unii atunci cînd a crezut că nu-i mai folosesc. Fotbalul pierde la finalul acestui sezon pe cel mai important ”Sir” din istoria sa. Trofeele pe care le-a cîștigat pleacă împreună cu el, dar rămîn ca un exemplu pentru cei care continuă să facă această meserie. De fapt, ca un exemplu pentru oricine care face o meserie din plăcere și cu plăcere. Cînd faci ce-ți place și-ți place ce faci, succesele n-au cum să nu apară. Mai devreme sau mai tîrziu.

O enumerare a trofeelor cîștigate ar fi inutilă. Sînt prea multe. O trecere în revistă a succeselor, de asemenea. Sînt la fel de multe. Nici eșecurile n-au lipsit din viața sa, dar nici acestea nu cred că merită consemnate. E treaba ziarelor să facă asta. Eu vreau doar să termin această parte, nostalgică și poate patetică, dar absolut sigur din suflet, cu mesajul pe care i l-a trimis Cristiano Ronaldo: ”THANK YOU FOR EVERYTHING, BOSS”.


Și pentru că mult mai important decît trecutul e viitorul, nu se poate să nu vorbim despre ce va fi. În momentul ăsta, banca tehnică a lui Manchester United e cel mai dorit loc în lumea fotbalului. Nu cred că există vreun antrenor în lume care să nu și-o dorească. Sînt însă convins că viitorul antrenor are acceptul și susținerea lui Sir Alex Ferguson. Ca un suveran ce-a fost, cred că a primit libertatea de a-și alege, în stil monarhic, succesorul.

Sînt aproape convins că Pep Guardiola regretă acum pasul pe care l-a făcut în decembrie, acela de a alege Bayern. Manchester United i-ar fi venit ca o mănușă lui Pep, din mai multe puncte de vedere. Se vorbește despre David Moyes, se spune că e principalul favorit. E posibil, se cunoaște relația foarte bună pe care a avut-o cu Sir Alex, mai ales că e scoțian ca și el. Îmi păstrez însă unele rezerve. Am în față o declarație a lui David Gil, ”chief executive” la Manchester United. O reproduc în engleză, pentru ca nu cumva traducerea să altereze mesajul: ”The new manager will have to have experience in both England and European competitions.

” Hmmmm!!! David Moyes nu prea corespunde ultimei părți, experiența sa în Europa e mai degrabă nulă. Plus că vremurile s-au schimbat, nu mai e ca acum 26 de ani cînd Sir Alex lăsa pe Aberdeen pentru a prelua pe United. Azi, Manchester United are nevoie de o personalitate la fel de mare ca și a clubului, un personaj mediatic important. David Moyes e sigur un bun antrenor, dar la nivel de marketing mai are de lucru.

Hmmmm!!! Brusc, în ultimele ore, prinde contur varianta Jose Mourinho. În postul precedent scriam că după Mourinho scapă cine poate. Plecarea sa de la Real Madrid e o certitudine. Scriam că nu-s atît de convins ca alții că va merge la Chelsea. Oare n-ar fi o variantă foarte bună pentru United? Valoare are, semnele de întrebare vin dinspre caracter. Depinde acum ce se dorește. Îmi vine în minte o frază celebră a lui Florentino Perez, actualul șef al lui Mourinho. Cînd a vrut cu tot dinadinsul să-l cumpere pe Ronaldo, brazilianul, nu Cristiano, colaboratorii săi îi tot aduceau cotraargumente. Unul dintre ele a fost că are o viață agitată, că-i place să se distreze. Iar Florentino a răspuns: ”Îl aduc să dea goluri, nu-l iau de ginere”. Și a avut dreptate.

O să ne lămurim în curînd. Fiind un club cotat la bursă, Manchester United nu-și permite să tărăgăneze situația. De parcă vara asta nu se anunța și așa agitată din punct de vedere al mișcărilor de antrenori, acum a mai apărut și această poveste. De-aia e frumos fotbalul și de-aia ne place așa de mult. Nu ne lasă niciodată să ne plictisim.

P.S. 1

Aș fi tare curios să aflu ce părere are despre această retragere a lui Sir Alex domnul Willie Todd. E un nume, probabil, nu spune nimic, mai ales în România. Ei bine, Willie Todd, care ar trebui, dacă mai trăiește, să aibă acum 90 de ani, a fost singurul om care l-a destituit pe Alex Ferguson. S-a întîmplat în mai 1978, pe cînd Todd era președinte la St. Mirren, iar Ferguson un tînăr antrenor. A fost prima și singura demitere din cariera lui Sir Alex.

P.S. 2.
N-aș fi deloc mirat dacă următorul pe lista celor mai longevivi manageri din Premier League încă în activitate, după Sir Alex, ar decide și el să-și caute de drum. E vorba despre Arsene Wenger. E doar o ipoteză. Parisul îl așteaptă!

P.S. 3

La final, pentru cei ce încă nu le-au văzut pe acest blog, vă ofer două filme doucumentare despre Sir Legend Ferguson:

DUPĂ MOURINHO SCAPĂ CINE POATE

DUPĂ MOURINHO SCAPĂ CINE POATE

 

A fost o scurtă perioadă de pauză pe acest blog, forțată oarecum de succesiunea evenimentelor, semifinalele europene plus Sărbătorile de Paște. S-au întîmplat destul de multe lucruri în această săptămînă și-mi propun ca-n următoarele zile să abordez, pe rînd, teme ce presupun actualitatea imediată, dar, mai ales, viitorul nu prea îndepărtat.



O să încep cu Real Madrid. Mi se pare, din punct de vedere mediatic, cel mai de impact. Ceea ce se întîmplă azi la Real Madrid am anticipat încă din decembrie, atunci cînd Marca a ieșit pe pagina întîi cu titlul ”Divorcio a la vista”. Destui au fost atunci cei care s-au crezut mai deștepți decît era cazul, nu puțini au fost cei care m-au acuzat de simpatii sau antipatii. Atunci cînd am scris că în Marca nu apar întîmplător niciodată astfel de titluri și, într-un fel, de mesaje subliminale, m-am bazat pe o mai bună cunoaștere, spre deosebire de alții, a fenomenului presei din Spania.

A fost un joc la două capete în această perioadă între Mourinho și Florentino Perez. Cred însă că din acest joc a avut de suferit echipa. Și asta s-a văzut în momentele cele mai importante ale sezonului, dubla manșă cu Borussia. N-am apucat să scriu după meciul retur de pe ”Bernabeu”, pe care l-am comentat. Am spus și atunci, senzația a fost că Real a ieșit cu capul sus. Senzația la cald, căci, mai apoi, la rece, lumea și-a dat seama că nu e chiar așa și că, pe cît de aproape a fost Madridul de un miracol, la fel de aproape a fost de un final de meci convulsiv dacă Borussia marca la una dintre marile ocazii avute la 0-0.

A fost însă Mourinho suficient de abil, sau inabil poate?, de a repune convulsiile pe tapet. Cu acel ”maybe not”, care în engleză sună mult mai sec decît în spaniolă, cu care a răspuns la o întrebare ce viza viitorul său la Madrid. A urmat conferința de presă de vineri, care a incendiat de-a dreptul un vestiar și-așa încărcat de energii negative. La acea conferință, Mourinho a atacat de-a valma, nu l-a ratat nici pe Cristiano, iar pe Casillas s-a răzbunat destul de josnic. ”Îmi reproșez că n-am forțat mai devreme aducerea lui Diego LopezȚ e un atac suficient de urît față de instituția numită Iker Casillas. Am scis la vremea respectivă și despre conflictul dintre Jose Mourinho și Iker Casillas.



Titlul acestui articol este ”După Mourinho scapă cine poate”. Cam asta e situația în vestiarul Madridului acum. E cunoscut faptul că Mourinho a căutat să controleze acest vestiar popilîndu-l cu jucătorii săi de încredere, avînd contract sau fiind aduși prin intermediul amicului său cel mai bun, impresarul Jorge Mendes. Și nu-s deloc puțini aceștia, ultimul pe listă fiind Raphael Varane, ”semnat” de Mendes în februarie, exact după perioada sa excelentă, care l-a impus ca titular. În situație inversă e Marcelo, pe care Mendes m-a reușit să-l convingă să se alăture celorlalți jucători sub contract cu firma Gestifute. Aparițiile lui Marcelo în primul ”11” al Madridului au fost, de la acel refuz, meteorice. Problema acestor fotbaliști e că nu-l vor putea însoți toți pe Mourinho spre viitoarea destinație. Mulți spun că ar fi Chelsea, eu am unele rezerve. Ei au contract cu Real Madrid și e mult mai greu pentru un jucător să plece decît pentru un antrenor. Așa se explică ieșirea lui Pepe de după meciul cu Valladolid, ”ar fi cazul să-l respectăm mai mult pe Casillas”. Pepe e reprezentat de Mendes, dar nu e sigur că va putea prinde un transfer la vară, deși locul său de titular nu mai e o garanție. Astfel că s-a decis să schimbe tabăra.

Asta e marea problemă a Realului acum. Ce se va întîmpla după Mourinho? Am văzut cu toții și încă vedem ce probleme sînt la Inter Milano. Mourinho stoarce vestiarul de energii, în special psihice, ăsta a fost mereu stilul lui. Ceva s-a întămplat însă cu el. La Madrid n-a mai izbutit să-și apropie jucătorii emblematici așa cum a făcut-o la Porto, la Chelsea, la Inter. Poate și pentru că, spre deosebire de cele trei cluburi amintite, greii vestiatului n-au fost complexați de personalitatea antrenorului. La Real, greii vestiarului erau campioni mondiali și europeni cu Spania, iar Cristiano cîștigase o Ligă și un Balon de Aur. De aici conflictul care a izbucnit între tabere.

Marea șansă a Madridului e, paradoxal, faptul că nu s-a cîștigat prea mult în era Mourinho, astfel că ”foamea” acestor fotbaliști e încă prezentă. În special cea de cucerire a Ligii Campionilor. La Inter, vestiarul era deja sătul de trofee, la Real deocamdată nu e. Un campionat și o Cupă, plus o finală de Cupă de disputat, nu e tocmai un bilanț pozitiv pentru Mourinho, iar faptul că a întrerupt hegemonia Barcelonei lui Guardiola e o consolare palidă.

Vom avea timp să discutăm despre viitorul Realului. Urmează o vară extrem de agitată pe tot frontul fotbalistic european, cu mutări de antrenori și jucători ce se anunță extrem de palpitante. Îmi rămîne în minte însă un are mister: cum de Mourinho a stîrnit tot acest conflict într-un sezon ce trebuia să fie istoric? Echipa era campioană, lotul era îndestulător, iar Barcelona își pierduse identitatea prin plecarea lui Guardiola. Teamă mi-e că exact plecarea lui Pep l-a debusolat pe Jose. Pe cît de mari diferențe există între comportamentul celor doi, pe atît de multă admirație există între ei. Pierzîndu-și rivalul, Mourinho și-a pierdut antonimul perfect și, implict, motivația. Felul său de a fi necesită în permanență un scenariu războinic, un decor de luptă. E ca un drog. Negăsindu-l la adversari, căci Tito Vilanova, cu toate problemele sale, nu putea fi așa ceva, Mourinho s-a orientat spre propriul vestiar. A fost începutul sfîrșitului.

Dar, cu toate astea, ce ziceți de un meci Guardiola-Mourinho în august, în Supercupa Europei de la Monte Carlo?

P.S.
Pentru cei care încă n-au văzut documentarul realizat de ITV despre Jose Mourinho îl recomand cu toată căldura.

 

BORUSSIA ȘI SECRETELE LUI KLOPP

BORUSSIA ȘI SECRETELE LUI KLOPP

 

În orele de dinaintea meciului de la Dortmund, circula pe rețelele de socializare o idee: ”Rezultatul de la Munchen i-a amuzat pe madrileni și i-a enervat pe nemți”. Și parcă așa a fost. Borussia a părut o echipă nervoasă, iritată, frustrată, dar în sens pozitiv, de laudele pe care Bayern le-a primit după ce demolase Barcelona cu o zi mai devreme, de ploaia de elogii ce se abătuse peste Bavaria în urma demonstrației de forță pe care Bayern o scosese în evidență. Adăugați aici povestea trădării lui Mario Gotze, dar și ultima informație, aruncată pe piață tot dinspre Munchen, cum că și Lewandowski ar fi semnat cu Bayern încă dinaintea lui Gotze, și aveți tabloul complet al unei teribile stări de iritare.



Se părea că lumea uitase că Borussia e unica echipă neînvinsă din acest sezon de Champions League. Nu Bayern, nu Real Madrid, nu Barcelona, ci Borussia lui Jurgen Klopp. Nu știu ce le-a spus antrenorul jucătorilor săi, nu știu cum a putut să-l motiveze pe Gotze, nu știu ce a discutat cu Lewandovski, dar știu că Bundesliga a mai dat 4 goluri în poarta Primerei Division, în a doua confruntare a celor două campionate în decurs de 24 de ore. Borussia a dat 4 goluri, ca și Bayern, dar a luat unul, din propria eroare, și asta pentru că Borussia, spre deosebire de Bayern, e o echipă entuziastă, care crează și primește goluri cu zîmbetul pe buze.

Nu știu ce i-a spus Jurgen Klopp lui Hummels la pauză. Dar știu că fundașul central al Borussie, obiectiv de mercato pentru jumătate din cluburile de top, cu Barcelona cap de listă, a avut o repriză a doua fenomenală, o expoziție de pase verticale și de lovituri de cap imperiale ce l-au readus în zona marilor valori, zonă pe care o abandonase pentru o clipă cu acea greșeală, făcută însă, dacă studiați atent faza, din aceeași filozofie a lui Klopp de a nu bubui mingea ci de a încerca mereu joc de posesie, indiferent de zonă și circumstanțe.


 Trebuia să fie meciul lui Mourinho. N-a fost. Pe portughez l-am văzut ușor complexat la discuția amicală pe care a avut-o cu Klopp, pe gazon, în timpul încălzirii jucătorilor. Limbajul trupului trăda un sentiment de inferioritate în fața rivalului, mult mai stăpîn pe sine, poate și din pricina diferenței de înălțime. Klopp a dominat și acea discuție, ca și întreaga partidă, de altfel. A făcut exact ceea ce a făcut și în meciul din  grupă. Și ceea ce am anticipat, aici, în avancronica partidei. L-a blocat pe Xabi Alonso, a oferit libertate fundașilor centrali, căci Pepe cu mingea la picior e un dezastru la fel de mare ca atunci cînd e nevoit să se apere în careul de 6 metri. I-a oferit ui Schmelzer toată libertatea în banda stîngă, acolo unde Mourinho n-a găsit soluția de înlocuire a lui Di Maria. Angel Di Maria era de neînlocuit într-un astfel de duel, doar că neprevăzutul s-a insinuat în vestiar, luînd forma unor probleme de sănătate ale soției argentinianului.

 

  Mourinho a surprins cu modulul de start. Nu neapărat neplăcut, asta rămîne de analizat. Ozil în banda dreaptă, dar pe  aceeași linie cu Khedira și Cristiano, într-un soi de 4-1-4-1. Intenția lui Mourinho a fost de a acoperi bine zona centrală și de a nu permite nemților să inițieze combinații în spatele mijlocașilor și spre fundașii centrali, așa cum, de exemplu, s-a întîmplat la golul lui Lewandovski cu Malaga, dar și la duelurile celor două echipe din noiembrie. I-a reușit demersul lui Mourinho, căci în acest sistem Borussia a dat un singur gol, plecat însă din banda unde Ramos era mereu în inferioritate, căci Ozil nu coboară să ajute, dar un gol care, văzînd felul în care Pepe s-a apărat, a reconfirmat ideea că Ramos e mult mai util în centrul apărării decît în lateral.

La pauză, Mourinho a schimbat, revenind la tradiționalul 4-2-3-1, iar Modrici, făcut zob de Gundogan, a făcut rocadă cu Ozil. Nu știu pe ce s-a bazat Mourinho. Pesemne pe căderea psihică a Borussiei, după felul în care a luat golul egalizator. Pe undeva, explicabil, căci multe echipe s-ar fi prăbușit. Poate și pe faptul că Ozil i-ar putea pune mai multe probleme lui Gundogan. Revin la ceea ce am spus mai sus. Nu știu ce le-a sus Klopp jucătorilor săi la vestiare, dar Borussia și-a sufocat adversarul în primul sfert de oră al părții secunde. La 3-1 abia, Klopp a răspuns la mutările lui Mourinho, cu Sebastian Kehl introdus în perimetrul lui Cristiano Ronaldo. Unica ocazie a lui Cristiano în partidă a fost în prelungiri, la acel unu contra unu cu Weidenfeller.

Șansele Madridului la calificare încă există totuși și sînt mai mari decît ale Barcelonei. Ele vin din capacitatea de intimidare pe care o emană ”Bernabeu”-ul, dar și din capcana în care pot cădea jucătorii lui Klopp. Am văzut cu Malaga, ei nu se simt prea bine în postura de favoriți. Iar acum sînt. Presiunea e pe spatele lor, căci o ratare a calificării în aceste condiții ar putea fi fatală pentru viitorul echipei, al grupului. Realul a mai dat de-a lungul timpului exemple de ”remontada” , Borussia a jucat mai bine partidele din deplasare. Așadar, vom avea super-meci în retur!

Eroul serii a fost Lewandovski. Dacă e adevărat că a semnat cu Bayern, ceea ce se auzea încă de acum vreo două luni, atunci Bayern a dat lovitura. Lewandovski e mult peste Mandzukici și Gomez, pentru că nu e doar un finalizator ci și un generator de joc.

 Iar în careu, vezi golul de 3-1, acea tragere a balonului spre zona nepopulată și șut de undeva din spatele corpului, e o operă de artă. La care, am spus și mai sus, a avut rol de figurant și Pepe, a cărui jumătate de sezon, consecință directă a unei operații făcută de capul lui, e oribilă. Dacă Pepe n-ar fi avut legăturile pe care le are cu Mourinho și Jorge Mendes, cu siguranță acum ar fi fost ostracizat, cam ca Raul Albiol sau Casillas.

Două vorbe și despre Cristiano. N-a fost el. S-a retras cu minute bune înainte de terminarea încălzirii la vestiare, împreună cu medicii. Ce s-a întîmplat nu se știe, căci Real Madrid n-a lăsat să transpire nimic. Însă Cristiano a părut lipsit de energie, de vlagă și, pe cale de consecință, de idei. Importanța lui Cristiano în jocul Realului e cam ca a lui Messi în cea a Barcelonei. Cînd ei doi nu sînt în regulă, nici echipele lor nu sînt.

P.S.

Nu o să mă refer acum la supremația Bundesligii față de Primera Division. Aștept meciurile retur, pentru că așa e normal. E vreme suficientă pentru analize. O singură întrebare am, îndreptată spre toți deștepții care puneau succesele fotbalului spaniol pe seama practicilor necurate din laboratoare: cum explică ei acum energia de care debordau Bayern și Borussia la finalul meciurilor, în timp ce Barcelona și Real erau sufocate pur și simplu?

 

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Arhivă