Au trecut 17 ani de atunci. 1995-1996 a fost sezonul în care am văzut primele meciuri pe stadioane din străinătate, în calitate de jurnalist. Experiențe greu de uitat, dar care, iată, s-ar putea repeta.
În octombrie 1995 am fost la Dortmund cu Steaua. Meci în grupele Ligii Campionilor, prima mea deplasare externă. Am zburat cu charterul Stelei, un Tupolev sovietic ce părea a se rupe la prima turbulență. N-a fost așa, adică nu s-a rupt. Am nimerit pe scaun lîngă Ionel Pîrvu, fundaș stînga pe vremea aceea, care s-a prins imediat că mi-e frică să zbor și m-a terorizat două ore cît am făcut pînă la Dusseldorf. La decolare mi-a arătat foarte amuzat Baloteștiul, unde încă mai erau vizibile urme ale avionului ce căzuse cu cîteva luni înainte, la fiecare gol de aer avea grijă să-mi zdruncine mai tare scaunul, iar la aterizare m-a anunțat că ne prăbușim sigur, căci a auzit el nu știu ce zgomot. Glume. Nu descoperisem Distonocalmul, așa că le-am luat, cum se spune, pe piept. În spate stătea artileria grea, cu Marius Lăcătuș șef, cu Vlădoiu, Panduru, Adi Ilie. Lăcă nu s-a așezat pe tot parcursul zborului, nici măcar la aterizare, a stat numai în picioare și a fumat cîteva țigări. Țiți Dumitriu era antrenor și mi-l amintesc la fel de volubil ca azi.
Am stat la Dortmund la un hotel foarte aproape de stadion, abia dat în folosință. Nu aveam chei la camere, am primit cartele pe care, evident, n-am știut să le folosim. Nici măcar în lift n-am putut să ne urcăm, căci trebuia inserat cardul ca să se poată activa butoanele, ceea ce era prea mult pentru noi, așa că am luat-o pe scări. Meciul l-am pierdut cu 1-0, dar țin minte perfect că l-am făcut praf pe Dumitriu în ziar pentru că n-a avut curaj să-i atace pe nemți. Reprezentam totuși țara ce făcuse o figură tare frumoasă la Mondialul american, așa că aveam pretenții nu glumă. Evident că la întoarcere l-am evitat pe Pîrvu și m-am așezat lîngă un coleg, jurnalist atunci la Fotbal Plus, azi secretar de stat la Ministerul de Interne.
La Barcelona am ajuns în aprilie 1996. Cu autocarul. Așa erau vremurile. Cu 100 de dolari în buzunar, pentru aproape două săptămîni, primiți drept diurnă de la Mitică Dragomir, patronul de atunci al ziarului, dar și cu un îndemn sincer din partea lui: ”Cere-i lu` tac-tu mai mulți bani, că eu n-am de unde să-ți dau, sînt vremuri grele”. Avea el o poveste cu vaca, pe care ne-o expunea mereu, ce nu mai poate fi mulsă că n-are de unde să dea lapte. Am aflat ulterior că avea suficient, dar noi eram tineri atunci, nu intram în detalii. Am făcut 3 zile și două nopți. Am schimbat două autocare, iar cînd am ajuns la Barcelona luasem forma scaunului, ca-n Tom și Jerry. Am plecat din București pe ninsoare, am ajuns la Barcelona aproape vara. La Barcelona jucau Hagi și Gică Popescu, iar antrenor era Cruyff. Au pierdut în 10 zile Cupa Spaniei, la Zaragoza, semifinala de Cupa UEFA cu Bayern și campionatul, tot cu Atletico. De atunci i s-a și tras lui Cruyff, de fapt.
La meciul cu Bayern, am ajuns la stadion cu mașina lui Gică Popescu, condusă de Giovanni Becali. La hotelul Princesa Sofia i-am cunoscut pe părinții lui Hagi și pe cei ai lui Gică Popescu. Veniseră cu toții să-și vadă copiii. Echipa stătea la același hotel și am apucat să dăm ochii cu cei doi Gică atunci cînd au coborît să plece spre stadion. Hagi jucase magistral turul de la Munchen, dăduse și gol, și era tare încrezător. Cînd a ajuns la stadion a aflat că nu e nici rezervă. Ăsta era obiceiul lui Cruyff, jucătorii vedeau abia în vestiar dacă joacă sau nu. Barcelona a pierdut cu 2-1 și acel meci. Între timp făcuse un egal la Santander, iar după 4 zile a pierdut iar în fața lui Atletico, tot pe ”Camp Nou”, luîndu-și adio și de la titlu. Reportajele pe care le anticipam s-au dus pe apa sîmbetei, astfel că drumul meu de întoarcere spre casă, evident tot cu autocarul, a fost mai greu decît la dus.
Au fost experiențe frumoase. S-au schimbat multe de atunci, mai ales la fotbal. Tragerea la sorți a semifinalelor oferă 4 meciuri de mare calitate, două în tur, două în retur. Real Madrid mi se pare favorită cu Dortmund. Știu că Borussia le-a pus mari probleme în grupă, dar datele s-au schimbat, Madridul lui Mourinho pare mult mai puternic decît în toamnă. Mourinho a pregătit totul extrem de minuțios, diabolic chiar, iar destinul pare că i se aliniază din nou. În 2010 a jucat finala Ligii la Madrid, a cîștigat-o și a plecat la Real. Acum poate juca finala la Londra și ar putea pleca, dacă e să dăm crezare zvonurilor, la o echipă din Londra. Sau din Anglia. Entuziasmul celor de la Dortmund pare a fi exact jocul pe care-l așteaptă madrilenii, cărora le plac tare mult adversarii care atacă și pe care-i pot surprinde cu contraatacul lor devastator. Șansele îmi par 60 – 40 pentru Real.
Același procentaj văd și la cealaltă semifinală. Dar pentru nemți. Bayern pare cea mai puternică din toate cele 4 semifinaliste, în vreme ce Barcelona are mari probleme. Starea lui Messi e o necunoscută, iar apărarea e lipsită de Puyol și Mascherano, stînd doar în Pique, mult mai nesigur și acum și un pic mai neliniștit, cred, căci Shaquira e plecată în America. La Bayern va lipsi Mandzukici, dar e pregătit Mario Gomez, deci nu văd o mare diferență. Ribery-Robben contra Jordi Alba-Dani Alves, iată ce perechi!, un entuziasm ofensiv fără margini. Muller și Schweinsteiger contra Iniesta și Xavi, Javi Martinez contra Busquets, Pedro contra Lahm, uiiiii ce dueluri ne așteaptă.
Oricare dintre cele patru poate prinde finala și, apoi, să o cîștige. La aceste meciuri contează orice detaliu, nu doar forma de moment, norocul e foarte important, arbitrajele de asemenea. Ne așteaptă, prieteni, 4 sărbători ale fotbalului înaintea Sărbătorilor de Paște.
Barcelona era în moarte clinică. Respira, dar era ținută în viață de aparate. Medicamentul salvator era la trei metri de gazon. Iar bolnavul, respirînd din ce în ce mai greu, aștepta reacția medicului. Care nu putea fi alta. Tratamentul de urgență a funcționat. Pacientul și-a recuperat simțurile, a început să respire, a deschis ochii și apoi s-a ridicat în două picioare. Tratamentul a funcționat. Pericolul trecuse.
E greu de imaginat această echipă a Barcelonei fără Lionel Messi. Dar la fel de greu de imaginat este Lionel Messi fără această echipă a Barcelonei. S-a văzut extrem de limpede legătura de suflet existentă între cele două entități. Pentru Messi, Barcelona e totul. La nivel fotbalistic, evident. Felul în care s-a comportat în minutele cît a stat pe bancă vorbesc de la sine. S-a așezat în primul rînd, deși, de regulă, în puținele partide cînd începe ca rezervă, are loc undeva în spate, pe rîndul doi. Acum a vrut să fie acolo, aproape, să simtă temperatura colegilor săi și, eventual, să-i ajute. Cu un impuls, cu un strigăt, cu o pasă energetică. Și-a ros unghiile, mișca din picior nervos, gesticula. Ar fi dat orice să intre pe teren. Pentru că știa, vedea, simțea că echipa are nevoie de el. Iar faptul că el nu poate fi acolo cînd echipa are nevoie de el îl durea mai tare decît o ruptură musculară.
Puțini fotbaliști acceptă să-și pună în pericol sănătatea. E ceea ce au ei mai de preț, ca toată lumea de altfel. S-a văzut extrem de limpede că Messi nu era complet refăcut. Se vorbea de 50 la sută de recidivă. Messi și-a asumat riscurie, deși risca mai mult decît să piardă întreg sezonul. O ruptură musculară agravată poate da multe bătăi de cap în viitor, nu e o tăietură superficială pe care pui un pic de spirt și mergi mai departe. Amintiți-vă de Andres Iniesta! În finala Ligii Campionilor de la Roma, din 2009, a intrat nerefăcut după o leziune musculară identică. A forțat, s-a rupt in nou, iar pentru el a urmat un sezon, 2009-2010, plin de probleme musculare.
Barcelona a aliniat două echipe în acest retur cu PSG. O repriză de o oră, fără Messi, o alta de jumătate de oră, dar cu Messi. Ce schimbare de tonus, de atitudine, de mentalitate. În prima oră, jucătorii catalani semănau cu niște vapoare în derivă, prinse de furtună și cu aparatura de bord defectă. Navigau anarhic, într-un soi de entropie necontrolată, făceau greșeli aproape incredibile de poziționare. Frica domina gazonul, iar panica prindea contur, se revărsa dinspre tribună spre teren ca un tsunami provocat de cutremur. Cutremurul, evident, a fost golul lui Pastore. Și atunci a apărut Messi. Ca un far în furtună, arătînd vapoarelor dezorientate care e direcția corectă. Lumina discret, fără să fie la capacitate maximă. Dar lumina. Și asta a fost de ajuns.
Cînd mingea ajunge la Messi, publicul își ținea respirația. Oamenii aceia l-au văzut pe Messi de sute de ori. Îi știu mișcările pe dinafară și au înțeles imediat că nu-i ok, că nu-i el cel obișnuit, că e ceva care-l ține. Reacția echipei la intrarea lui Messi a fost promptă. A semănat cu un calculator reactivat din starea de ”sleep”. Dani Alves și-a regăsit sprinturile, David Villa și-a regăsit inspirația, iar Pedro și-a regăsit golul, aliatul său cel mai de preț, fratele de cruce care-i însoțește cariera de cînd Pep Guardiola s-a decis să-i acorde încredere, deși jucase doar în liga a patra. A fost de ajuns o singură fază, a fost de ajuns o singură rupere de ritm și o pasă filtrantă pentru ca Barcelona să dea golul care s-o ducă spre a 6-a semifinală consecutivă.
Din punct de vedere al Barcelonei, analiza e simplă. Există o mare problemă la această echipă, dincolo de Messi-dependența. Recuperarea baloanelor pierdute. Acea agresivitate cu care Barcelona își devora rivalul cînd acesta avea posesie acum nu se mai vede. Abia apoi urmează problemele din defensivă, căci e totuși ilogic să joci cu Adriano fundaș central, proaspăt ieșit dintr-o leziune musculară și intrat în alta. Tito Vilanova are acum două săptămîni la dispoziție pentru a găsi o nouă formulă de apărare.
Ceva și despre PSG. Merită aprecierile tuturor, iar senzația e că la Paris se construiește o echipă bună. O echipă bună însă are nevoie de timp pentru a deveni o echipă mare. Adaptarea la Champions League e un proces lent și are nevoie de astfel de eșecuri. Eșecuri fără înfrîngere, dacă se poate spune așa.
Ancelotti și-a arătat valoarea ca antrenor. A schimbat ce era de schimbat în modulul inițial. Lavezzi spre stînga și Pastore spre centru. Lavezzi îl trăgea mereu pe Pique spre zona din spatele lui Alves, iar Pastore ducea lupta sa cu Adriano. Paradoxal, golul a venit cu Pastore plecînd din stînga și Lavezzi în centru și-n ofsaid, dar a fost o excepție. Problemele lui Ancelotti au apărut cînd echipa a obosit, iar banca nu-i oferea variante. Pesemne că schimbarea lui Verratti, altfel un fotbalist de mare mare viitor, a venit ca urmare a oboselii acestuia, căci altă explicație nu există. E de presupus că în vară parizienii vor deschide din nou larg conturile bancare pentru alte cîteva transferuri.
În acest context aș vrea să-l așez și pe Ibrahimovici. Demult, Arrigo Sacchi a zis despre el că e mare în meciurile mici și mic în meciurile mari. Ibra n-a apărut cînd PSG avea nevoie de el. A dat o pasă de gol, dar era un meci mic atunci. Meciul mare a început cînd a intrat Messi. Atunci ar fi avut nevoie PSG de un lider în teren. Dar Zlatan n-a apărut, deși avea în față un Bartra aproape terorizat și lipsit de experiență. S-a resemnat. Nu pot să nu mă întreb cum ar arăta această echipă a PSG-ului cu Radamel Falcao între Moura și Lavezzi, cu Aguero, cu Van Persie, cu Rooney, cu Benzema chiar. E posibil să se întrebe și șeicii chestia asta.
Un lucru e cert. Vom avea două semifinale grozave. Nici nu mai contează cine cu cine pică. În acest moment, senzația mea e că ordinea favoritelor e Bayern, Real, Barcelona, Dortmund. Bayern e o forță, Mourinho a dus Realul în vîrf de formă exact cînd trebuia, și nu vă luați după eșecurile din meciuri care nu contează. Barcelona pare la mare distanță de echipa din 2011, iar Borussiei îi lipsește cam ceea ce i-a lipsit și PSG-ului, experiența de a gestiona momentele de tensiune din Champions League. Fiecare din cele patru poate cîștiga însă trofeul, căci, dacă există diferențe între ele, nu sînt la nivel de prăpastie ci la nivel de detalii.
E întrebarea de o mie de puncte pe care și-o pun, cu siguranță, toți cei care vor merge la stadion sau vor vedea meciul la televizor. Barcelona-PSG din seara asta e o partidă care se poate rezuma în 5 litere: MESSI.
Cu Messi lucrurile sînt limpezi. E aceeași Barcelona, aceeași echipă strînsă în jurul liderului ei, așteptînd de la el să marcheze, să creeze, să terorizeze, să impresioneze. Barcelona cu Messi în formă e o mașinărie multifuncțională și greu de oprit. Pe cît de importanți sînt Xavi, Iniesta, Busquets, Pique, Valdes sau Villa în acest angrenaj, zgomotul motorului sună altfel cu cea mai importantă piesă decît fără ea.
E greu de spus acum dacă va juca. El vrea să joace, pentru că fotbaliștii în general vor să joace, nu le place banca de rezerve și cu atît mai puțin tribuna. Dacă joacă se vor găsi destui care să pună asta pe seama vreunui doping misterios, opinii idioate ale unor habarniști cu iz de atotcunoscători care cred că doping înseamnă recuperare după ruptură musculară, cînd de fapt e cu totul altceva. Messi are o caroserie aparte și vă promit că o să găsiți aici pe blog felul în care e structurat el și motivele pentru care accidentările din perioada Rijkaard nu s-au mai repetat de la venirea lui Guardiola.
Apropo de Rijkaard. Ultima dată cînd Barcelona a avut un nod în gît pe subiectul ”Mesi accidentat” a fost într-un retur cu Cheslea, în sezonul 2005-2006. Messi jucase magistral prima manșă, poate vă amintiți, cîmpul de cartofi pregătit de Mourinho pe ”Stamford Bridge”, eliminarea lui Del Horno, golul lui Eto”o. În retur Messi s-a rupt destul de repede, era perioada sa dubioasă, cu pizza, cola și rupturi musculare. A ieșit și a început să plîngă în brațele lui Rijkaard. Meciul atunci l-a rezolvat Ronaldinho, iar Barcelona, fără Messi, a cîștigat Champions League.
Cine ar putea fi Ronaldinho azi? În caz că lipsește Messi, evident. Cred că răspunsul e unul singur: Andres Iniesta. Don Andres e un geniu în felul său, care își acceptă cu o liniște incredibilă planul secund atunci cînd e Messi, dar care în absența argentinianului poate împrumuta sceptrul acestuia. Șansa Barcelonei e că, în mod normal, Iniesta nu trebuie să joace rolul unui Xavi tamponat imediat de adversar, asta pentru că PSG nu prea face pressingul de întîmpinare foarte sus.
Fără Messi, Tito Vilanova ar putea beneficia de un factor extrem de important, cel al surprizei. Fără Messi e de presupus că va juca Fabregas. Eu unul nu-s foarte convins că Fabregas nu va juca oricum, chiar dacă Messi se va afla în teren. Fabregas în postura de 9 fals e o chestie pe care cei de la PSG nu prea știu de unde s-o apuce, pentru că Fabregas e altceva decît Villa sau un alt 9 în adevăratul sens al cuvîntului.
E posibil să joace Alexis Sanchez. A prins un meci foarte bun cu Mallorca, ceea ce i-a mai atenuat din starea de stres pe care o acumulase. Alexis e un atacant care generează mai mult fotbal decît Villa și aduce alte detalii decît Pedro. Problema lui Alexis sînt ratările, ceea ce aduce o stare de spirit proastă în teren și o energie negativă, aproape isterică, în tribune. Dar cum Pedro e abia ieșit din accidentare, iar Villa a fost discret și cu PSG și cu Franța, căci ”centralii” acestora nu-s, cu tot respectul, Mexes și Zapata, varianta Alexis rămîne în picioare.
Mai rămîne de aflat fundașul central de lîngă Pique. Asumate fiind duelurile aeriene pierdute, cred că va juca Adriano, care se pliază mai bine pe viteza lui Lucas Moura. Song ar fi o soluție, dar cu toate că echipa ar cîștiga în centimetri, mai degrabă ar pierde, căci Song nu e oricum un săritor la cap capabil să se bată cu Ibrahimovici, plus că nu are viteza și simțul de anticipație ale lui Mascherano. Poate fi și Busquets, dar a-l disloca din zona de mijloc e cam riscant.
PSG vine la Barcelona cu o mare absență: Matuidi. Nu-i Messi, e clar, dar e singurul mijlocaș defensiv adevărat de la parizieni. Probabil că intra Chantome, dar e departe de cel pe care mulți îl văd peste Makelele. E un mare avantaj pentru Barcelona, care poate profita și pune în valoare celebrele sale pase ”între linii”, invenție a lui Guardiola, asta pentru cine se mai întreabă ce mai face Pep. Rămîne problema Maxwell, pe care Dani Alves l-a făcut arșice în tur. E posibil să apară Motta, dar fostul barcelonez a arătat mereu probleme psihice atunci cînd s-a întors pe ”Camp Nou”, vezi și episodul Inter. Sînt tare curios dacă Ancelotti nu-l va muta în banda cealaltă pe Lavezzi, căci Pastore, s-a văzut în tur, n-a fost capabil să surprindă cu nimic.
Superioritatea parizienilor e evidentă la jocul aerian. S-a văzut și în tur. Dacă reușesc să trimită cît mai multe baloane utile pentru Zlatan, ar putea provoca surpriza. Ar fi totuși o surpriză ca PSG să elimine Barcelona. În ciuda faptului că lotul lui Ancelotti e plin de staruri de mare calitate, încă noțiunea de echipă e un pic departe. Ceea ce nu e cazul la Barcelona, care din 2006 încoace are 3 trofee cîștigate, plus alte două semifinale jucate. În Champions League e un mare avantaj să știi să joci o calificare.
Felipe Santana nu e neamț. E brazilian, dar e de 5 ani în Germania, plus că a fost adus la 21 de ani, vîrstă numai bună pentru a deprinde cu ușurință cîte ceva din mentalitatea acestor oameni. La 2-1 pentru Malaga, cu 5 minute, hai să zicem maxim 10, înainte de final, Felipe Santana gesticula ca un nebun, îndemnîndu-și colegii să continue lupta, să creadă în ea, să nu cedeze și să încerce pînă la capăt. Ilie Dumitrescu l-a observat pe Santana și a spus acest episod la Euro-Fotbal, căci oamenii care au fost acolo în iarbă văd mult mai repede detalii pe care noi, cei care n-am fost în iarbă, dar credem că le știm pe toate, mentalitatea românească păguboasă de a crede mai deștept decît oricine.
A fost o splendidă noapte de Champions League. Prin această întrepătrundere de senzații, extaz și agonie braț la braț, lacrimi de bucurie și lacrimi de tristețe expunîndu-se privitorilor ca la un vernisaj de tablori cu tematică sportivă. Cineva, tot la Euro-Fotbal, mi-a scris următorul mesaj: ”Credeam că numai noi românii sîntem în stare de așa ceva”. Se referea, evident, la pierderea unei calificări pe care o ai în stăpînire cu 5 minute, hai să zicem maxim 10, înainte de final. Iată că nu sîntem numai noi, poate omul a fost un pic răutăcios cu sine pînă la urmă, iată că mai sînt și alții. Au mai fost și nemții în situația asta, amintiți-vă de Bayern în 1999, dar în general ei sînt de partea cealaltă, vorba lui Lineker, nu ești sigur că i-ai bătur decît dacă-i vezi ieșiți din stadion.
Altcineva, tot la Euro-Fotbal, îl îndemna pe MM să păstreze acest final pentru un eventual video motivațional în viitoarele bătălii ale Stelei. Sînt absolut convins că Reghe, filogerman și fan al acestui spirit, a avut imediat această idee și el. Nu știu dacă Pițurcă a avut-o căci, sincer să fiu, nu-s foarte convins că a văzut meciul, dar hai să nu ducem discuția în derizoriu!
Aș vrea să vorbim puțin despre Malaga. Pentru mine este exemplul acestui sezon de Champions League. Construcția inginerului Pellegrini a avut nevoie de un cumul de forțe pentru a fi dărîmată: mentalitate germană + un teribil ghinion + un arbitraj catastrofal. La acest ultim aspect o să mă refer mai tîrziu. Malaga merită aplauze și elogii. Și poate că-i mai bine așa, e mai bine să pierzi astfel și să rămîi în memoria colectivă decît să te scoată Real Madrid în semifinale, eventual cu dublă victorie. Cu un lot încropit în vară din ce nu mai voiau alții, din care au dezertat cele mai bune piese, Cazorla și Monreal, iar Izco a rămas doar a-și pregăti fuga din această vară, Malaga a scos mai mult decît se aștepta oricine și mai mult decît i se putea cere.
Mi-e teamă pentru această echipă, mi-e teamă să nu se dezintegreze. Șeicul promisiunilor neonorate a apărut acum la rampă, ca să orăcăie împotriva UEFA și a manevrelor oculte. Astă-vară, cînd trebuia să dea banii, nu i se auzea nici respirația. Poate că acum îl încearcă dorul de răzbunare și se decide să umble la petro-dolari. Măcar să-l păstreze pe Pellegrini. Chilianul e garanția seriozității și nu pare genul de om care să fugă la prima tentație apărută în orizontul său, fie ea și de la Anji, așa cum se aude. Pellegrini o poate lua de la capăt, chiar și fără Izco, ce va fi greu de părtrat în condițiile enormului talent pe care-l dezvoltă. Mai găsește el un Saviola, un Baptista, mai regenerează un Demichelis, enorm marți seară, cu excepția ultimelor 5 minute, un Joaquin, un Toulalan, mai descoperă eventual un Izco, un Iturra, un Anthunes, astfel încît ”La Rosaleda” să se poată bucura de fotbal și în viitor.
Înainte să vorbim de Dortmund, să amintim de arbitri. E jenant să nu poți vedea un dublu ofsaid în aceeași fază. E jenant să nu poți vedea ofsaidul de la golul spaniolilor. E jenant pentru noi, cei care ne uităm. Pentru scoțianul lui pește și a lui brigadă, pe care am admirat-o în toată splendoarea la București, în Olanda-Romania, nu e jenant. Se spune că e plin de scoțieni prin comisiile UEFA, astfel încît sînt convins că-l vom vedea și la anul. Asta dacă nu cumva are vîrsta retragerii. N-am chef să verific, m-a enervat destul. Sînt curios dacă va fi măcar suspendat ceva etape, așa cum de exemplu a fost Stark după PSG-Barcelona. Mi-e teamă să nu i se dea finala, căci ofsaidurile au fost cam la limită, spre deosebire de cei doi metri de la golul lui Ibra de la Paris. Mai ales că finala e pe Wembley, mai scutește UEFA de o cheltuială.
Despre Dortmund acum. E o echipă magnifică. Are, așa cum spuneam și-n avancronică, toate ingredientele unui desert pe care să-l mănînci la infinit. O echipă tînără, rapidă, vivace, talentată. Un antrenor capabil să facă mutări geniale, dacă introducerea unui fundaș central în minutul 90, cu eliminarea apropiindu-se ca un tren de gară, trimiterea altui fundaș central în careul advers și transformarea principalului marcator în pasator, se pot numi decizii geniale. A părut un pic stresată la început Borussia, căci această echipă, fie ea și mai talentată decît cea construită de Hitzfeld în 1997, n-a fost pusă niciodată în situația de a fi atît de aproape de zenit, și nu mă refer aici la echipa din Sankt Petersburg.
Dortmund e echipa la modă. Probabil că a crescut mult în sondaje, căci e tendința oamenilor de a se apropia de ceva frumos, ceva care arată bine. Iar Borussia arată bine, e o formulă pe care o rostești din memorie, e un antrenor care încă posibilitatea de a crește. E o echipă care a depășit un prag psihologic, căci această revenire e un declic pentru acest grup de fotbaliști. Și pentru Dortmund mi-e teamă, căci acest grup de talente e foarte greu de menținut, în această categorie intrînd și Klopp. Se spune că Lewandowski e deja semnat cu Bayern, pe Hummels îl vînează Barcelona, căci le-ar veni tare bine catalanilorn alături de Pique, Gotze, Reus, Gundogam, Subotici, Bender, iată cîteva nume ce cu greu pot fi păstrați, căci fotbalul are legile lui, iar Borussia, pe cît de frumos joacă, pe atît de departe e, la nivel salarial, de marile puteri.
Însă cînd ai în spate un asemenea public, parcă viitorul nu te mai preocupă. Această coregrafie, chiar dacă e inspirată dintr-una a suporterilor Milanului, reprezintă unul din momentele acestui sezon de Champions League.
În fotbal e posibil orice. Cel puțin asa se spune. Dar parcă oricît ar fi de posibil orice, parcă e imposibil ca Real Madrid să piardă calificarea în semifinale. După 0-3 în tur și cu diferența de valoare vizibilă de departe, Galatasaray n-are altceva de făcut decît să joace. Nu din obligație, ci din plăcere. În fond e un sfert de finală cu Real Madrid, e un afiș de gală pentru care multe echipe ar plăti bani buni ca să-l poată găzdui.
Jose Mourinho e un antrenor prea scupulos ca să lase să-i scape vreun detaliu. A luat la Istanbul patru portari. Inclusiv Casillas, pe care-l laudă cît poate, dar pe care, în mod normal, nu-l va mai băga pînă la finalul sezonului. Poate doar în meciuri fără importanță. A luat 4 portari ca să nu lase loc de interpretări și, așa cum îl știe toată lumea pe portughez, n-ar fi chiar straniu să pună două rezerve de portari pe bancă, pentru nu-l împiedică nimeni. La fel cum nimeni nu s-ar mira să apere chiar Casillas astăzi, căci meciul e într-adevăr simplu.
Pentru Real e un fel de obligație de serviciu. Un lucru pe care-l faci fără prea mare plăcere, dar trebuie să-l bifezi. Fără Ramos și Alonso, Mourinho va căuta să dea minute și lui Albiol, poate și lui Marcelo, și n-ar fi exclus să-l vedem din nou pe Pepe în poziție de mijlocaș închizător. Ar fi meciul perfect pentru ca Benzema să-și revadă vechiul amic numit golul, la fel cum sînt tare curios dacă Mourinho îl va expune pe Ozil reacțiilor violente ale unei tribune ce n-are cum să uite că Mesut și-a renegat originile și a ales certitudinile, adică Germania în loc de Turcia.
Fatih Terim s-a plîns un pic de arbitraj după meciul tur și nu se poate spune că n-a avut dreptate. Trebuie să joace fără golgeterul Burak Yilmaz, dar asta s-ar putea să-i fie de ajutor în tentativa de a forma un modul mai echilibrat. Poate chiar un 4-2-3-1, cu posibilitatea de a-l folosi, în sfîrșit, pe Sneijder în spatele unicului vîrf, nu al ambilor așa cum a fost în tur. Ar însemna mai multă densitate la mijloc și poate un mai bun control al baloanelor.
Puține, foarte puține de făcut în apărare. Și așa nesigură și lentă, apărarea Galatei va fi lipsită azi și de Nounkeu. De văzut care va fi atitudinea lui Eboue, căci dacă va juca la fel de ofensiv ca-n tur va fi iar o invitație pentru Cristiano să intre pe ușile lăsate larg deschise. La fel și pe cealaltă parte, unde Riera nu-i un apărător care să ofere garanții în fața lui Di Maria. Să spui că Real e ultra-favorită e redundant. Chiar și așa, altceva n-ai totuși ce să spui despre această partidă. E o redundamță obligatorie. La fel ca meciul în sine.
E meciul zilei, e limpede. În condițiile în care la Istanbul doar un cataclism ar putea face ca Real Madrid să piardă calificarea, Dortmund și Malaga au preluat protagonismul serii de Champions League. Vor fi 90 de minute vibrante, căci ambele echipe au opțiunile lor, fiecare se bazează pe ceva și speră să facă lucrurile așa cum trebuie. Dortmund a plecat de la Malaga cu cel mai prost rezultat bun pentru o echipă în deplasare, în vreme ce Malaga începe returul de la Dortmund de la cel mai bun rezultat prost pentru o primă manșă pe teren propriu. Așa cum scriam tot aici, după disputa de pe ”La Rosaleda” de săptămîna trecută, a fost un 0-0 cu dublă direcție.
Logica spune că Dortmund e favorită. Prima repriză de la Malaga e o dovadă a forței pe care această echipă o exercită. Dar tot logica mai spune că în fotbal se poate întîmpla orice, iar pentru asta se poate lua drept exemplu repriza a doua din tur. Malaga a scăpat cu bine de o primă parte asfixiantă și putea da lovitura în a doua.
Rămîne acum de văzut în ce măsură absențele lui Iturra și Weligton vor slăbi mecanismul defensiv al echipei. Ar trebui să joace Lugano lîngă Demichelis, ceea ce e o garanție a experienței, dar nu și a formei de moment. Lugano a jucat destul în fotbalul mare, inclusiv la nivel de echipă națională, dar a jucat puțin în ultima vreme, căci trecerea sa pe la Paris a părut mai degrabă o vacanță decît un job. Pellegrini are varianta Sergio Sanchez, dar catalanul, deși aleargă mai mult decît uruguayanul, fiind mai bine pregătit fizic, are serioase lacune de concentrare, ceea ce în condițiile diagonalelor lui Reus și insinuărilor lui Gotze pot fi fatale.
Cît despre linia de mijloc, Camacho pare singura opțiune viabilă. E o mare problemă, în condițiile în care pressingul nemților e feroce, căci Camacho n-are resursele tehnice ale lui Iturra. Ceea ce va face ca faza de construcție să fie lentă, deci previzibilă, ori chiar să fie înlocuită cu pasă directă spre zona de atac.
Aici ar intra în funcțiune Baptista. ”Bestia” are un fizic ce-i permite să ducă astfel de lupte. Și ar trebui să intre Roque Santa Cruz. Deși în tur a jucat Saviola, e foarte posibil ca argentinianul să nu mai apară și azi. Cel puțin de la început. Nu l-a convins pe Pellegrini în prima manșă, deși a alergat mult n-a adus ruperile de ritm și infiltrările care să aducă pericol. Santa Cruz oferă un potențial mult mai mare în gura porții, iar în aceste condiții benzile, cu Joaquin și Izco trebuie să aducă mingile spre careul Dortmundului. Plus că există opțiunea fazelor fixe.
Despre Borussia, puține lucruri noi. Lipsește probabil iar Hummels, dar Jurgen Klopp l-a recuperat pe Kuba Blaszczykowski și cred că-l va trimite în teren din primul minut, în banda dreaptă, pentru reconfigurarea excelentei societăți de limbă poloneză pe care o face cu Piszczek, pe cît de greu de pronunțat, pe atît de ușor re recunoscut în joc. În ultimul meci de campionat, Jurgen Klopp a folosit mai degrabă jucători din linia a doua, menajîndu-și potențiali titulari pentru azi. Au apărut Bender și Sahin în rol de dublu pivot, ceea ce ar putea să însemne că Bender va începe azi pe bancă. Dar Klopp e un antrenor care mizează mereu pe surprize și nu-i exclus să-l vedem totuși pe Bender în locul lui Kehl. Sahin nu intră în această discuție, ceea ce i s-a întîmplat turcului de la plecarea de la Dortmund de acum aproape două sezoane e mai mult decît bizar și arată cît de mult contează un transfer bine sau prost făcut pentru cariera unui fotbalist.
Capitală culturală europeană în 2010, Dortmund visează să fie capitala fotbalului în 2013. Are echipă pentru asta, plus un oraș care-și iubește la nebunie poate cel mai important brand, la mare concurență cu cel al berii DAB. Borussia are un public magnific. Acea peluză galbenă, ”Sudtribune”, începe să devină legendară, începe să concureze un pic fenomenala ”The Kop” de pe ”Anfield”. Imaginile de mai jos vă vor convinge: Și mai are ceva Dortmund. Mai are un antrenor studios, dedicat și pasionat, al cărui viitor e văzut de mulți fie la ”naționala” Germaniei, dacă Low alege să plece, fie la o mare echipă din Anglia. Klopp s-a remarcat la Mondialul din 2006, dar ca analist tv, pentru ZDF și ARD. L-am văzut de multe ori atunci, vorbea coerent și explica frumos. Recent a dat un interviu în El Pais, unul din acele interviuri care dezvăluie personalitatea unui om. ”Eu nu vreau doar să cîștig, eu vreau să simt. O partidă se cîștigă cu ordine și disciplină tactică, dar ceea ce te face diferit sînt emoțiile pe care le transmiți”. Pare un visător într-un fotbal în care cel mai important e să cîștigi, nu contează cum. Întrebați-l pe Mourinho și așa va răspunde, căci pentru el și al său Real Madrid estetica nu prea contează. Iată de ce mulți își doresc pentru semifinale un nou duel între cei doi. E foarte posibil și ar fi un show magnific.
Caută-mă!