Ne-am luat cu una, cu alta, cu El Clasico, cu Balotelli la Milan, cu Rooney, cu surprizele sfîrșitului de săptămînă, și am uitat să comentăm aici o mutare la prima vedere surprinzătoare: David Beckham la PSG.
De ce spun surprinzătoare? Pentru că, la 37 de ani, va împlini 38 în mai, David Beckham e mult mai aproape de vîrsta retragerii decît de vîrsta unui transfer la o echipă de Liga Campionilor și implicată în lupta pentru titlu într-unul din campionatele de top ale Europei. Ligue 1 e cam după Primera, Premier League, Bundesliga și Serie A într-un soi de clasament, cu o certă doză de subiectivism, al campionatelor din Europa, dar tot e în Top 5 și e foarte puternic.
Mie mi-a plăcut întotdeauna Beckham. Și l-am considerat un exemplu de cum poți să reușești în fotbal fără să ai talentul lui Messi, Cristiano sau alți jucători exponențiali. Beckham e un fotbalist mai degrabă limitat din punct de vedere tehnic. Rar l-am văzut driblînd. Are un mare atu, felul în care lovește mingea cu piciorul drept, un atu însă pe care l-a folosit din plin. E foarte disciplinat din punct de vedere tehnic, un ajutor mare pentru orice antrenor. Mi-amintesc de perioada sa la Real Madrid cînd, cu Capello, juca inclusiv în centrul liniei de mijloc și o făcea foarte bine. Și e un profesionist adevărat. Poate nu la nivelul lui Cristiano Ronaldo, care se masacrează pur și simplu din punct de vedere al pregătirii fizice, dar nici foarte departe. Altfel n-ar fi rezistat pînă la vîrsta asta.
Asta îmi arată că e un tip dotat. Intelectual mă refer, capitolul celălalt pe mine nu mă interesează. Mobilat intelectual să zicem. Se vede asta și din felul în care și-a construit imaginea. Ar trebui să fie un exemplu pe care l-ar putea luat toți figuranții din fotbalul românesc, de care trebuie să te rogi pentru a scoate două vorbe de la ei, vorbe care și-așa mustesc de banalitate. Beckham n-a refuzat niciodată un ziarist, iar presa a fost marele său aliat. Cînd ați citit sau auzit ultimul comentariu negativ la adresa lui? Vă amintiți să fi fost vreodată făcut pilaf în ziare? Nu prea cred, pentru că David a fost suficient de deștept să-și aleagă aliații acolo unde trebuie. Și i-a folosit asta la imagine, o imagine de pe urma căruia a scos zeci de milioane de euro. Sigur, e important și felul în care arată, dar am mai văzut destui fotbaliști prezentabili și poate mai talentați decît el care n-au beneficiat de același tratament din partea jurnaliștilor.
Priviți imaginea de mai jos!
PSG a făcut o mutare excelentă. L-a alăturat pe David Beckham, cu a sa imagine decupată parcă din pauzele de publicitate de la filme, brandului pe care încearcă să-l creeze. Ce vreți alăturare mai bună decît cea a lui Beckham lîngă orașul Paris? Glamour în stare pură, ca să folosesc un termen decupat din industria soției lui David Beckham. Ca brand, PSG-ului îi lipsea această ștampilă. Era mai degrabă o jucărie a unui șeic plictisit de banii pe care-i are, vorba expresiei ”are la bani de-l enervează”, un teritoriu cam arid peste care s-a abătut o binefăcătoare ploaie de petro-dolari.
E lesne de observat cît de mare e scris Paris Saint-Germain. Asta ca nu cumva zîmbetul comercial al lui David Beckham să preia prim-planul. Și-au îndeplinit obiectivul francezii. În 5 luni, cît e contractul englezului, dacă nu cumva, cine știe?, decide să-l prelungească, alăturarea Beckham-PSG va face ca imaginea clubului să primească un plus cît se poate de limpede. David Beckham posedă capacitatea de a pătrunde cu imaginea sa pe zone interzise PSG-ului ca și club de fotbal.
Priviți și filmulețul de mai jos! Reacția ziariștilor, a fanilor, îmbrînceala fotografilor, eleganța ce a caracterizat toate momentele. Nimic din toate astea nu s-a văzut la prezentarea lui Ibrahimovici. Fiecare însă cu treaba lui. Zlatan a fost adus să de goluri, și le dă, Beckham a fost adus pentru imagine. Și a început deja să o creeze.
Din punct de vedere sportiv, o să ne lămurim repede. Cît mai poate Beckham? Asta e o întrebare pe care și-o pun toți, căci campionatul din SUA e puțin popularizat în Europa și nici nu pare prea vioi. După Manchester United, Real Madrid și AC Milan, PSG se alătură pe CV-ul lui Beckham pentru un plus de lumină. Iar lumina din ”Orașul Luminilor” parcă e și mai puternică acum cu David Beckham integrat în ea.
Am văzut cu toții primul Clasico al anului, cel de săptămîna trecută, din Cupa Spaniei. L-am comentat, l-am analizat, l-am discutat în acele zile. A fost unul dintre cele mai frumoase din lunga serie de meciuri directe între cei doi coloși ai fotbalului spaniol. Dar, pe cît de frumos a fost meciul, pe atît de greu le-a venit ambelor combatante să se refacă, să se mobilizeze și să să concentreze la următorul adversar din campionat.
Atunci cînd Barcelona s-a împiedicat la San Sebastian, scriam că reducerea distanței față de lider e benefică pentru Real Madrid. M-am referit atunci doar la echipa madrilenă, dar cred că e valabil și în ceea ce privește Barcelona. Tensiunea competitivă e extrem de importantă, a avea jucătorii mobilizați la maximum e un deziderat al oricărui antrenor, mai ales că pentru Real Madrid, dar și pentru FC Barcelona, urmează meciurile cu adevărat importante, cele din Champions League.
Gică Craioveanu spunea sîmbătă, la Fotbal European, că se vor observa, în ceea ce a mai rămas din sezon, diferențe între felul în care Madridul va aborda meciurile cu adversari grei și felul în care va juca în meciurile cu parteneri normali, să le spunem meciuri ”de serviviu”, care trebuie jucate și ele, chiar dacă fără chef. Confirmarea a venit imediat, la cîteva ore practic, la Granada, unde Madridul a fost din nou patetic și, uneori, penibil.
Autogolul lui Cristiano Ronaldo e doar un detaliu, o anecdotă. Chiar dacă e primul autogol din cariera sa și a fost un bun prilej de glume pe rețelele de socializare, e un lucru care se poate întîmpla oricui. A fost o fază fixă, Cristiano s-a apărat la prima bară, doar că a lovit prost mingea. Ce s-a petrecut în continuare cu el și cu echipa iese din sfera normalului. O echipă care nu trage la poartă nu poate cîștiga un meci. Sau poate, cazul Granadei, dar numai cu mult noroc. IarRealul a tras o singură dată pe poartă, și atunci nu prea periculos, iar în condițiile astea, în fața unui adversar care a alergat de parcă de acest meci depindea viitorul omenirii, drumul spre eșec a fost cel normal.
Și dacă am amintit de Granada, să nu-l uităm pe Torje. Extrem de generos în efort, Torje a meritat aplauzele spectatorilor la schimbare. Poate că de la el lumea de la noi aștepta goluri, pentru că noi îl știm ca jucător ofensiv, însă noul antrenor de la Granada a gîndit alt rol pentru el în acest meci. Pe partea sa, a lui și a fundașuli dreapta, Nyom, Realul nu prea a mișcat, Cristiano Ronaldo mutîndu-se, poate tocmai din această cauză, spre centru sau în banda cealaltă.
Cristiano nu trebuia să joace acest meci. A avut probleme fizice, a jucat cu infiltrații contra Barcelonei și s-a văzut și atunci că nu-i în apele sale. Problema e că el vrea să joace mereu, ambiția sa e ieșită din comun, doar că în aceste condiții, cînd nu e la capacitate maximă, mai mult strică decît ajută. Iar autogolul, la nivel mental, nu l-a ajutat, ba l-a aruncat într-o ciudată stare de anxietate, care pînă la final l-a sufocat.
Și încă un lucru. S-a văzut ce important e Mesut Ozil. Absența sa a privat Realul de organizare, dar în special de ultimă pasă. Modrici n-are nici o legătură cu Ozil, iar pe parcursul meciului de la Granada s-a văzut cum de multe ori Khedira era cel care încerca să-i ia locul colegului de la ”naționala” Germaniei. Modrici înseamnă pasă și asociere, plus progresie cu mingea la picior, Ozil e cel care primește, se întoarce, se uită, face acea pauză insesizabilă aproape în care gîndește, și apoi dă pasa decisivă.
Revin la ceea ce a spus Gică Craioveanu. Și mă întreb dacă nu cumva această lipsă de motivație în ANUMITE meciuri nu va afecta prestația echipei în ACELE meciuri de care vorbeam, cele importante. Pînă la prima manșă cu Manchester United mai e foarte puțin, iar calendarul e infernal, cel puțin în faza partidelor retur: Barcelona în cupă, Barcelona în campionat, United în Ligă, 3 meciuri într-un interval miercuri-marți ce vor pune mari probleme.
Și la Barcelona se poate vorbi, pe alocuri, de lipsa tensiunii competitive. Presupun că dacă Real cîștiga la Granada, ar fi jucat altfel și catalanii la Valencia. Un oraș în general ostil Barcelonei, un teren pe care Barcelona nu se simte deloc bine, dar și un stil gîndit de Ernesto Valverde care nu convine Barcelonei. Cît timp a putut să alerge, Valencia a terorizat Barcelona cu pressingul, zonal și personal, în cazul lui Xavi, care n-a prea apărut. Iar cînd Xavi nu dă ora exactă în jocul catalanilor se vede cu ochiul liber.
În plus, Messi a făcut un meci foarte slab. La fel ca anul trecut în această perioadă, traversează o zonă de turbulențe din punct de vedere fizic, ceea ce-i afectează calitatea. Sigur că la valoarea pe care o are găsește cîte o pasă decisivă, dar pe ”Mestalla” a fost evident că nu e în apele sale. Și la el se poate vorbi de o oboseală post Clasico, la fel ca și la ceilalți jucători. Spre deosebire de Real însă, Barcelona a scos un punct, astfel că bilanțul contabil al acestei etape e cît de cît pe plus.
E totuși ceva care preocupă și la Barcelona. Starea de sănătate a lui Tito Vilanova. Absența sa de pe bancă se vede mai ales în momentele complicate. Marea calitate a lui Vilanova, chiar și cînd era secundul lui Guardiola, era felul în care intepreta o partidă în timp real, felul în care corija anumite aspecte care nu funcționau. Cu Valencia, echipa a fost lentă, de-a latul terenului, iar schimbările au părut a fi dictate din teren, nu de pe bancă. E o problemă tare delicată, sănătatea unui om e mai importantă ca orice, dar e un detaliu care începe să se observe, mai ales că, se spune, Tito va reveni abia spre sfîrșitul lui martie.
A fost primul Clasico al anului, prilej de discuții, analize, polemici, certuri și alte elemente ce compun o astfel de rivalitate. FC Barcelona și Real Madrid nu pot exista una fără cealaltă, fiecare e un reper pentru tabăra adeversă, iar această rivalitate colosală a dus la progresul fotbalului în Spania. Real Madrid și FC Barcelona sînt astăzi primele două branduri fotbalistice din lume, din orice punct am privi acest lucru. Din punctul de vedere al bugetelor, al banilor pe care-i vehiculează, al profiturilor pe care le generează, al lui Messi sau Cristiano Ronaldo, al fotbaliștilor ce compun loturile, al audiențelor televiziunilor din toată lumea, chiar și al datoriilor, asta ca să-i împac și pe cei care caută nod în papura acestei realități. Datorii care, dacă tot am ajuns la acest capitol, sînt, în marea lor majoritate, către bănci private, astfel că viitoarea lege a fair play-ului financiar propusă de UEFA le va afecta foarte puțin.
Real Madrid datorează această clasare performanțelor din secolul trecut, care au ajutat la formarea brandului, dar mai ales unui om: Florentino Perez. A cărui viziune s-a dovedit excepțională, la fel ca și capacitatea de a readuce strălucirea acestui club, de a-i reface imaginea și de a-l propulsa în fruntea topurilor. Acel Real Madrid ”galactic”, acea comuniune de Baloane de Aur adunate într-o singură echipă, acel ”glamour” oferit de Zidane, Ronaldo, Beckham, Figo, Raul, Roberto Carlos, Redondo sau Guti s-au transformat în prima mare echipă a secolului 21.
Barcelona nu putea sta degeaba privind la strălucirea rivalilor. Și astfel s-a creat ”Barcelona Bonita”, un concept tras din ”jogo bonito”, un slogan publicitar de acum un deceniu. Dacă la Real Madrid a fost Florentino Perez, la Barcelona a fost Ronaldinho. În jurul lui s-a creat acea echipă frumoasă, din care s-a născut cea de azi, cea mai bună, în mod evident, din istoria clubului și una dintre cele mai bune, nu-s puțini cei care cred că e cea mai bună, din istoria fotbalului.
Filmul pe care vi-l propun astăzi despre asta vorbește. Despre renașterea Barcelonei. ”FC Barcelona Confindential” e primul documentar realizat, oarecum pe principiul reality show-urilor, cu un club mare de fotbal. Cu imagini inedite, din birourile conducătorilor, cu discuții inedite, cu instantanee de culise nevăzute pînă atunci din tratativele pentru transferuri, cu sume de bani niciodată dezvăluite.
E un film mai vechi, dar merită să-l vedeți. Vă sfătuiesc să o faceți chiar dacă nu sînteți fan sau admirator al Barcelonei. Veți vedea cum o echipă managerială tînără și entuziastă reușește să aducă zîmbetul și bucuria de trăi peste un stadion și un club în plină depresie. Joan Laporta-Sandro Rosell-Ferran Soriano-Txiki Beguiristain-Frank Rijkaard-Ronaldinho. Aceasta e echipa. În afara lui Rosell nimeni nu mai e acum în club. Dar ei au fost cei care, pe vremea cînd erau uniți și nu aveau orgolii, au început totul.
”FC Barcelona Confidential” e un film numai bun pentru un week-end.Vizionare plăcută!
„Sînt destui cei care cred că nu poate juca la Real Madrid. Eu unul pot să-ți spun foarte sigur că Raphael nu s-a dus la Real ca să sprijine pereții vestiarului”. Aceasta a fost declarația lui Gervais Martel, fost președinte al clubului francez RC Lens. A fost dată celor de la Marca în septembrie, la puține zile după ce fostul jucător al lui Lens jucase în Liga Campionilor contra celor de la City. Și n-o făcuse rău, ba dimpotrivă, foarte bine, în fața unui atac, al lui City, cu multe valori.
Martel a mers atunci mai departe, spunînd că este cel mai promițător fotbalist care i-a trecut prin fața ochilor. Lumea a interpretat atunci asta ca o exagerare, fie a lui, fie a ziaristului care i-a luat acel interviu și care a căutat să scoată ceva mai mult. Dar aceeași lume cred că l-a descoperit pe Varane cu adevărat abia în acest prim Clasico al anului.
Recomandat de Zidane, francezul cu un fizic privilegiat și-a făcut pînă la meciul de miercuri un loc în vestiarul Madridului. Fără să sprijine pereții, ci contribuind cu destul succes la titlul cucerit în sezonul trecut. A jucat aproape 700 de minute și, mare atenție, căci vorbim totuși de un fundaș central, n-a luat nici măcar un cartonaș galben. Într-un compartiment unde Ramos și Pepe nu ezită să pună piciorul contondent, Varane a impresionat, ca și miercuri, prin precizie aproape chirurgicală a intervenților, nenaturale parcă la un tînăr de nici 20 de ani. Căci, da, așa cum l-ați văzut, de multe ori intervenind aproape imperial în fața lui Messi, Raphael Varane va împlini 20 de ani în aprilie anul acesta. Mai e nevoie să readucem în discuție felul în care tinerii fotbaliști de pe la noi sînt lăsați să „se coacă” pînă pe la 23 de ani? Mai bine nu, să nu mutăm totuși discuția în derizoriul românesc.
Varane a fost, nu e doar părerea mea, cel mai bun jucător al acestui prim Clasico din 2013. O să mă refer imediat și la meciul în sine. Deocamdată am vrut doar să salut apariția unui nume în fotbalul mare, nume de care, sînt convins, vom mai auzi. Acesta e genul de afacere profitabilă în fotbal. Să iei cu 10 milioane de euro un fotbalist de care n-a auzit prea multă lume și să-l faci să joace așa cum a făcut-o el împotriva Barcelonei. La aproape 10 ani de la magnificul gol din finala Ligii, Zinedine Zidane a mai făcut un mare serviciu Realului.
Despre meci acum.
S-a terminat remiză. Acest Clasico tinde să devină, cei mai bătrîni poate își amintesc, un duel Karpov-Kasparov de acum vreo 20 și ceva de ani. Rămînînd la șah, de multe ori cei doi combatanți păreau mulțumiți cu remiza în multitudinea lor de partide. Erau factori care-i făceau să considere remiza drept profitabilă și să amîne deznodămîntul pentru altădată. În cazul Barcelonei, poate că n-ar trebui să fie așa de mare satisfacția. Barcelona și-avut în mînă rivalul pe „Bernabeu”, dar s-a întîmplat că Messi n-a mai fost același, chiar dacă a dat acea pasă de gol lui Fabregas. Cineva mi-a scris pe Facebook că pe undeva e normal ca Messi să nu fi dat gol, de vreme ce el era obișnuit ca-n poarta Madridului să fie Casillas. În altă ordine de idei, nici Cristiano n-a mai fost acel fotbalist exponențial de altă dată. Parca ambii erau obosiți de cît s-a scris despre duelul lor particular și s-au vorbit pentru o remiză la care nici unul să nu iasă în evidență. Ceva de genul „hai să-i mai lăsăm și pe alții, că de noi s-a cam săturat lumea și nu e bine pentru publicitate.
La fluierul de final, „Bernabeu” a sărbătorit egalul ca pe o victorie. În condițiile în care se prezenta Realul chiar cred că a fost. Atît de multe absențe și atît de importante nu-s ușor de acoperit nici măcar la Real Madrid. Lui Mourinho i-a ieșit formula de start, inclusiv Essien pe banda dreaptă, dar mai ales perechea Varane-Carvalho, pe care eu am anticipat-o în avancronica partidei și-n care, vezi aici, nici măcar Marca nu credea.
Vreau să vă propun un amănunt. Anul trecut, cam pe vremea asta, Real Madrid juca, în returul de pe Camp Nou al semifinalei din sezonul 2011-2012, un meci admirabil. A fost momentul de declic al acestei echipei, marea victorie a lui Mourinho într-o dublă partidă pierdută. Atunci Barcelona a cîștigat, practic, trofeul, dar a pierdut ceva mult mai important: starea de superioritate psihică pe care o avea față de Real. De atunci, Real a jucat toate meciurile cu Barcelona, un rival mult mai dotat la nivel de jucători, de la egal la egal. A prins încredere, n-a mai îmbrăcat haina rolului secundar și, iată cum se face că de atunci, din 6 Clasico, Barcelona n-a mai cîștigat decît unul, o unică victorie ce nu i-a folosit, pînă la urmă, la nimic. În plus, de atunci Madridul a marcat la fiecare deplasare în Catalunya cîte 2 goluri. E marele merit al lui Mourinho. Așa cum e el, cu derapajele sale evidente, a transformat Realul dintr-o echipă blazată în duelurile cu cea mai bună Barcelona din istorie într-una arogantă, indiferent de circumstanțe. Cam ca el, așa.
Din punctul meu de vedere, remiza e bună. Vom avea un supermeci la DigiSport în februarie, în retur. Dacă Pedro făcea 2-0 la acea fază „mano a mano” cu Diego Lopez, poate că avantajul se mărea ulterior și aveam un Clasico neobișnuit. Așa, vom avea unul cel puțin la fel de frumos precum cel de pe „Bernabeu”.
Pentru că a fost un meci foarte frumos. Cu ritm, cu ocazii, cu greșeli, cu greșeli de arbitraj, și pentru unii și pentru ceilalți, cu o atmosferă foarte frumoasă. Un meci de fotbal adevărat, de Fotbal European.
Încă un capitol din El Clasico, încă o pagină din acest roman de mare succes al fotbalului mondial. Romanul unei dușmănii ce a depășit granițele Spaniei, a unei rivalități ce împarte planeta în două, dar și romanul unei legături stranii între două amante cu același țel: fotbalul. Una fără cealaltă nu putea exista, mărirea unora înseamnă decadența celorlalți, un principiu al vaselor comunicante trecut din fizică în fotbal.
Prima impresie ne oferă o favorită certă: Barcelona. Deținătoarea trofeului vine pe ”Bernabeu” cu intenția clară de a rezolva semifinala însă din tur și de a profita de neajunsurile Madridului. Care sînt și multe și mari. Contabil, absențele sînt în număr de 5, însă nu toate au aceeași importanță. Casillas, Ramos, Pepe, Di Maria și Coentrao, aceștia sînt absenții lui Mourinho, într-o ordine a statutului lor în echipă. Iar Mourinho trebuie acum să inventeze ceva. N-aș fi însă așa de sigur că Barcelona e mare favorită, de aceea m-am și asigurat și am spus doar că ”pare”. Și mă gîndesc doar la meciul tur din campionat, din octombrie, cînd Barcelona era în aceeași situație, avea aproape toată apărarea prin spitale și s-a descurcat, ba încă mai mult decît onorabil. Cu Adriano jucînd prima dată pe poziția de fundaș central, cu Montoya, pe final, aproape să dea lovitura de grație, cu Mascherano imperial. Un astfel de meci multiplică energiile și oferă puteri nebănuite, un soi de doping moral ce transformă jucătorii în mașini.
Ca și pentru Barcelona în octombrie, soluțiile lui Mourinho sînt foarte puține. ”Marca” oferă în avancronica partidei această posibilă formulă de start. Pare logică. Cu cîteva amendamente totuși. Cuplul Albiol-Varane pare extrem de vulnerabil, acolo unde Pepe și Ramos formau o pereche extrem de omogenă. Pe Varane l-am văzut cu Dortmund și City. Contondent, cu putere de decizie la momentul alegerilor, cu personalitate, dar și cu destule gafe. N-a jucat niciodată un Clasico și ăsta e un amănunt extrem de important. Raul Albiol are o istorie nefastă în meciurile cu Barcelona. Nu e Pepe în ceea ce privește intensitatea, nu e Ramos în ceea ce privește viteza și nu e Carvalho în ceea ce privește plasamentul.
Și așa apare în schemă Ricardo Carvalho. Lîngă unul dintre cei doi sau, o posibilitate exprimată de Gică Craioveanu la Fotbal European, lîngă amîndoi, cu Albiol pe poziție de fundaș lateral dreapta, pe care a jucat la Getafe. Revin la zona fundașilor laterali imediat. Rămîn deocamdată la Carvalho, care mi se pare titular indiscutabil, repet, în condițiile date. Carvalho a fost un fundaș central uriaș, iar acum supraviețuiește grație imensei clase pe care a avut-o. Față de cei doi de mai sus are un mare atu: experiența. Poate nu mai are viteza de altădată, dar experiența îl va ajuta să se poziționeze acolo unde, de exemplu, va pătrunde Messi, chiar dacă asta îl va costa un cartonaș galben, mai devreme sau mai tîrziu. Perechea cu Varane mi se pare cea corectă pentru această partidă.
Iar varianta Albiol fundaș dreapta nu e lipsită de sens. Partea dreaptă a Madridului înseamnă stînga a Barcelonei. Dacă ați observat, de multă vreme banda periculoasă a Barcelonei nu mai e cea dreaptă. De cînd Messi nu prea mai dă pe acolo, mai exact. Pericolul catalan s-a mutat în stînga, acolo unde Jordi Alba, Fabregas și Iniesta formează o asociere explozivă. Zona dreaptă a apărării madrilene e, așadar, extrem de importantă. Ar fi Arbeloa pregătit, așa cum a mai fost, un jucător poate limitat tehnic, dar foarte disciplinat tactic. Dar Arbeloa în dreapta înseamnă o bandă stîngă pentru Marcelo, ce încă nu și-a regăsit ritmul, sau și mai rău pentru Essien, care a fost un dezastru cu Dortmund pe acea poziție, făcîndu-l atunci inutil pe Xabi Alonso, ce trebuia să-i acopere erorile. A expune un Marcelo sau un Essien formei foarte bune în care se află Pedro iată o idee tare riscantă. Astfel că varianta de apărare Albiol-Varane-Carvalho-Arbeloa nu e chiar de neluat în seamă.
De aici încolo, e mai simplu. Absența lui Di Maria, tocmai cînd era în revenire de formă, complică un pic situația, căci Di Maria reprezenta săgeata de pe banda dreaptă, punctul de stres pentru acel trio Alba-Fabregas-Iniesta de care vorbeam mai sus. Va fi acolo probabil Callejon, deși nu-s puțini cei care cred că Mourinho ar putea apela din nou la varianta cu 3 închizători, ca să înghețe un rezultat onorabil în perspectiva returului.
Să mă explic. Sînt totuși două manșe, iar Real Madrid poate scoate multe beneficii pe Camp Nou, unde va fi în formulă completă. Pentru asta trebuie să lase loc de întors, să lase șanse cu alte cuvinte. Asta înseamnă inclusiv un egal sau o înfrîngere minimă. Problema lui Mou este că joacă pe un ”Bernabeu” care orice ar vrea să vadă mai puțin cum Real se betonează în fața Barcelonei. Soluția Callejon pare a fi cea mai la îndemînă, dar nu cred că trebuie să-l scoatem așa repede din calcule pe Modrici. În atac, Benzema e fix, soluția Higuain urmînd a fi păstrată pentru final.
Ați observat desigur că m-a referit pînă acum doar la Real Madrid, iar pe Barcelona am discutat-o doar în context. La meciul din octombrie trecut am făcut, în altă parte, o avancronică în care am vorbit mai mult de Barcelona. Atunci, Madridul venea cu un ”11” clar, la fel cum vine și Barcelona acum. După cum a jucat pînă acum în partidele importante, e de presupus că Barcelona va miza pe același modul Xavi-Iniesta-Cesc-Messi. În octombrie a fost prima dată cînd Tito Vilanova i-a așezat pe toți 4 în formula de start. Nu era atunci un mecanism bine uns, dar tot și-a arătat valoarea. Acum e un mecanism adevărat, generează pericol la fiecare asociere, locurile se schimbă în teren, mingea se plimbă de la unul la celălalt. David Villa va rămîne iar pe bancă și va fi prima opțiune de schimbare dacă jocul nu funcționează bine. Dacă dimpotrivă, rezultatul e mulțumitor, mai există pe lista de rezerve și un Thiago, dar și un Song sau Alexis.
Sint posibile surprize la Barcelona? Greu de crezut. Una din ele ar putea fi Puyol pe dreapta, în zona lui Cristiano, pentru scoaterea lui din funcțiune. Asta ar fi însă o mutare de tip Guardiola, nu de tip Vilanova.
Observați că n-am pomenit nici numele lui Messi, nici numele lui Cristiano Ronaldo. Deja ce joacă ei știe toată lumea. Problema e că nimeni nu-i poate opri.
Doamnelor, domnilor, poftiți la spectacol!
UPDATE
Mario Balotelli a început să-și justifice transferul. Două goluri la prima sa apariție în tricoul Milanului, iată debutul așteptat de Berlusconi, Galliani și fanii Milanului. Pare a fi doar începutul, căci Mario Balotelli, așa cum am spus și în articolul de mai jos, e capabil de orice. Bune și rele.
Cine n-a văzut reprezentația noului star al Milanului o poate face aici.
„Balotelli în Italia? Nimeni nu-și poate permite în Italia să-l ia, costă cît Gioconda”. Așa de plastic se exprima Mino Raiola, celebrul impresar al la fel de celebrului Mario Balotelli. Parafrazînd un proverb celebru, în fotbal se poate spune foarte lesne ”spune-mi pe cine ai impresar ca să-ți spun cine ești ca fotbalist”.
Nu mai știu cît a trecut de cînd Raiola a spus aceste cuvinte. Încă o dovadă că în fotbal declarațiile trebuie luate doar cu preț informativ și mereu trebuie citit printre rînduri. Se fac aproape 10 ani de cînd Florentino Perez răspundea unei întrebări care viza transferul lui David Beckham cu deja celebrul ”Beckham? Never, never, never”. Pentru ca după cîteva zile să oficializeze transferul și să justifice, nevinovat evident, acea negație cu ”cosas del negocio”. Nici nu mai contează cînd l-a asemuit Raiola pe Balotelli cu Gioconda, important e că, iată, Super Mario e deja la Milan. În paranteză fie spus, se zice că Gioconda la care se uită tot turistul la Luvru, atunci cînd are loc de japonezii ce-o fotografiază, e de fapt o copie, originalul fiind bine păstrat, ca nu cumva să se producă vreun jaf al mileniului și s-o găsim pe la noi, în preajma unui designer cu certe înclinații spre frumos.
Balotelli va fi deci noua Giocondă a Milanului. Era de așteptat să se producă divorțul de Manchester City și de Mancini, principalul său protector acolo. Primul indiciu a fost mediatizarea acelui incident dintre cei doi italieni, antrenor și jucător, care s-au luat la ceartă la antrenament, conflictul degenerînd apoi într-unul fizic, aproape de cele pe care le mai vedem prin trafic pe la noi.
De ce e un indiciu? Pentru că acel antrenament a fost unul închis presei, la Carrington, locul de pregătire al campioanei Angliei. Asistau fotograful, pe teren, și cameramanul clubului, al televiziunii clubului mai bine zis, dar într-o clădire de lîngă, la etajul doi. Toate antrenamentele lui City se filmează, de fapt, de acolo.Pînă la locul în care puteau sta diverși curioși, fie ei ziariști, fie suporteri, erau cam 200-250 de metri. Felul în care au fost realizate instantaneele și multitudinea de cadre care au apărut după aceea indică un aparat profesionist. Iar faptul că au transpirat foarte repede pe toate mediile de comunicare indică faptul că oficialii clubului n-au fost străini de această revărsare de informații.
Se căuta poate un motiv. Veți spune că repetatele acte de indisciplină ale lui Mario nu mai justificau o asemenea manevră. Doar că, pînă atunci, clubul n-a reacționat, ba chiar a infirmat ceea ce apărea în presă și nu viza viața personală a jucătorului. Ce vreau să spun cu asta? Că în Anglia nu prea interesează clubul dacă jucătorul își dă foc la casă atît timp cît se antrenează profesionist, iar pe teren e numărul unu. Doar că, începe să se afle acum totul, Balotelli a avut, cu cîteva zile înainte de conflictul cu Mancini, un alt conflict, cu un preparator fizic, de la care a refuzat să primească acea centură ce monitorizează parametrii fizici ai fiecărui jucător. Pe motiv că pe el, Mario Balotelli, nu-l controlează nimeni. S-a mai aflat că, în sezonul trecut de data asta, schimbat la un meci de Mancini a plecat direct la aeroport și s-a dus la Milano, fără ca antrenorul să aibă habar. Iar cînd Mancini a fost întrebat, la conferința de presă, pe cînd Super Mario era deja în zbor, l-a acoperit, spunînd că a avut permisiunea sa.
”Bad Boy” sau ”Gioconda”, Balotelli e al Milanului acum pînă în 2017. Pe el personal îl încîntă prima titulatură, pe Mino Raiola sigur cea de-a doua. Îl salvează două lucruri pe Balotelli. Faptul că e un foarte bun fotbalist, cu calitați indiscutabile, și faptul că e un foarte bun băiat. Vestiarul l-a iubit peste tot, pentru că e tonic, glumeț și mereu cu zîmbetul pe buze. Ceilalți băieți îl știu că i se mai ard circuitele și are nevoie de un restart, așa că-l iau ca atare.
Cum se va adapta el la Milan? Ei bine, asta o să vedem. Cred că nici Allegri nu știe acum. Un atac Balotelli-El Shaarawy sună bine de tot, cu Niang pentru completare. Exploziv, plin de imaginație, puternic, vertical. Tînăr și neliniștit. 4 milioane de euro pe sezon va primi salariu, a mai renunțat la bani pentru a juca la echipa pe care o iubește. Se știa asta de cînd era la Inter, că marea sa dragoste e Milan. Ceea ce poate reprezenta un punct de plecare. Poate faptul că e în locul dorit să-l facă mai responsabil, mai calculat. Deși dacă ar deveni așa n-ar mai fi el, ”Super-Mario”. Un singur lucru e cert: Balotelli vine să ajute pe Milan să intre în Liga Campionilor în sezonul viitor, căci în acest sezon nu mai poate juca în această competiție.
Manchester City, la rîndul său, a făcut o afacere. L-a luat cu 22 de milioane, l-a dat cu 20. Cele 2 milioane se regăsesc în pasa decisivă dată lui Aguero, în ultima secundă a ultimului minut al ultimului meci din ultimul campionat luat de City.
Caută-mă!