Da, Victor Pițurcă a pregătit foarte bine meciul! Meciul Turcia-Ungaria. E o glumă care a circulat pe rețelele de socializare imediat după partida noastră de la Amsterdam. Glumă, glumă, dar e foarte adevărată. Acest egal dintre turci și unguri e rezultatul perfect pentru noi. Așadar, să-l felicităm pe Victor Pițurcă pentru el” :))
V-am avertizat înainte de meci să nu vă faceți iluzii! Cine și-a făcut s-a lămurit repede. Chiar prea repede ne-au dat gol olandezii, mă așteptam să ținem și noi de 0-0 pînă la pauză măcar, cum a făcut Estonia. Care Estonia, apropo, și-a luat 3 bucăți, nu 4 ca noi.
Eu unul nu mi-am făcut nici o iluzie. Sau dacă mi-am făcut, s-a spulberat în momentul cînd am aflat echipa. Mi s-a părut că Pițurcă a jucat la alibi. A aruncat mai mult contingent Steaua în teren ca să aibă o scuză și să nu mai poată ”finanțatorul” să-i reproșeze acest aspect. Pe Chipciu nu l-a băgat de-al naibii, ca să dea cu tifla ziariștilor. Tot d-aia cred că l-a ținut în teren și pe Bogdan Stancu, care iată bifează 180 de minute în această ”dublă”, cea mai mare realizare a sa după ce, se spune, și-a făcut transplant de păr, căci părul era tot ce-i lipsea, prilej cu care n-a mai dat cu capul în minge vreo două luni. Atacant fiind. Pe Mutu cred că l-a băgat special la 0-3 ca să-l enerveze, poate de nervi ia un ”roșu” și scapă de grija lui la următoarele meciuri. Nu mă mai întreb de ce mama dracu l-a adus pe Keșeru dacă nu i-a acordat nici măcar un minut, că n-are nici un rost. Știu răspunsul.
Să nu credeți că ceea ce am spus mai sus e o glumă. Cea cu cu tifla dată ziariștilor. Poate nu știați, dar asta e o metodă de nădejde a selecționerului. Într-o vreme avea o dispută cu un fost coleg de-al meu, care-i tot afla echipa de start și o dădea în ziar, așa că o schimba în ziua meciului. Între timp a scăpat de grija asta. Colegul nu mai e la ziar, faptul că afla tot ce mișcă la ”națională” s-a dovedit un aspect minor, altele sînt calitățile de bază acolo. Chestie de deontologie.
Lumea vrea acum demisia selecționerului. Păi de ce acum? Că șansele de a prinde barajul sînt la fel de mari, dacă nu cumva mai mari după egalul dintre Turcia și Ungaria. Ca de obicei, după meciuri de genul celui de la Amsterdam, ”naționala” României devine ”naționala” de calcule. La calcule ne pricepem de vreo 10 ani încoace. Iar calculele astea spun așa: am bătut în Turcia, iar Ungaria nu. Am făcut egal pe terenul ungurilor și am scăpat de deplasarea în Estonia, care e posibil să mai dea bătăi de cap unora. Sîntem, deci, pe plus. Ne-a bătut Olanda în două meciuri, și ce dacă? Erau înfrîngeri ”bugetate”, olandezii o să-i bată și pe ceilalți. Avem șansele în mîinile noastre, depindem numai de noi. Avem Ungaria și Turcia pe teren propriu, în interval de 4 zile. Aici ne jucăm viitorul. Batem Ungaria, facem egal cu Turcia și gata, se vede barajul. Să mă gîndesc că le batem pe amîndouă, parcă n-am curaj. Înainte de Ungaria, scriam că am încredere în Pițurcă. Îmi mențin părerea. După meciul cu Ungaria, scriam că am încredere în norocul lui. M-am obișnuit cu ifosele lui, cu superstițiile lui, cu maniera lui de a judeca totul ca o partidă de poker. Iată ce scriam vinerea trecută: ”Norocul e aliatul lui în aceste preliminarii. Am bătut Turcia cum am bătut, am scos un punct în Ungaria cum l-am scos, mai rămîne să facă turcii egal cu ungurii marți ca să fie totul bine”.
Deci, cum ar veni, totul e bine. De ce ne facem atîtea griji?
Să nu ne facem iluzii. Ca să n-avem deziluzii, vorba lui Jenei. Cînd joci cu Olanda, pe terenul ei, și nu ești Spania, Germania, Anglia, Franța, Italia, poate Portugalia, nu e bine să te minți singur. Șansele de cîștiga sînt infime, iar cele de a scoate un rezultat bun sînt destul de mici.
România nu e nici una dintre țările de mai sus. Din păcate, și nu o spun doar la nivel fotbalistic. Ne aflăm în al doilea nivel, dacă nu cumva în al treilea, astfel că orice meci cu una din superputerile fotbalistice actuale, fie el disputat acasă sau în deplasare, e bugetat din start cu înfrîngeri. Adică nu trebuie să ne facem calcule în ”dubla” respectivă, pe considerentul că nici alții nu-și fac. Orice punct smuls în aceste confruntări e un soi de bonus, un joker pe care să-l folosim atunci cînd avem nevoie.
Poate că sună straniu. Poate că sună a lipsă de ambiție. Nu, nu e lipsă de ambiție, e realitatea în care trăim. O realitate care ne oferă discrepanțe flagrante între lotul nostru și lotul lor, între fotbalul nostru și fotbalul lor, între educația noastră și educația lor. Cum ar trebui totuși abordată o astfel de partidă? Asta e o întrebare grea, iar răspunsurile vin din nivelul de percepție al fiecăruia.
Eu unul cred că ar trebui să abordăm meciul relaxat. Și să încercăm. N-avem nimic de pierdut, așa cum am spus mai sus, înfrîngerea e oricum bugetată. Să încercăm nu înseamnă că trebuie să ne repezim peste ei, să-i atacăm. Nu te bați cu unul mai puternic dacă armele tale nu-s la nivelul lui. Am tot citit păreri ce pedalau pe ideea unui fotbal ofensiv. Părerile astea vin de la oameni care nu-și dau seama ce reprezentăm noi în fotbalul de azi. Nu poți pretinde să joci ofensiv la Amsterdam plecînd de la ideea că Steaua a bătut pe Ajax. Da, a bătut pe Ajax, dar aici la București, și în nici un caz jucînd ofensiv, ci inteligent. Așadar, cum nu-i putem ataca, nu ne rămîne decît să ne apărăm. Nu-i o rușine să te aperi, nu-i o rușine să folosești armele pe care le ai.
Problema e dacă putem să ne apărăm. Asta deja nu mai știu. De asta am spus că trebuie să fim relaxați. La Budapesta am jucat cu stresul unui rezultat pozitiv ce trebuia, cum-necum, obținut. Acum nu mai avem acest stres. Trebuie să evităm fazele fixe la poarta noastră, că aici avem o mare problemă, tradițional vorbind, la nivel național. Nu ma refer în nici un fel la selecționer.
Părerea mea despre Victor Pițurcă o știți deja. Abia aștept să văd pe ce carte mizează azi. Zice-se că pe cea a steliștilor. Să vedem, e și cacealmaua o tactică în jocul de cărți. Și poate că-i iese din nou, cine știe? Ca la Istanbul, ca la Budapesta.
În fotbal e posibil orice, nu-i așa? Putem chiar bate pe ”ArenA”, putem să facem un egal. Speranța moare ultima. Cu toate astea, eu zic să nu ne facem iluzii. E mai sănătos.
Nu-mi aduc aminte cînd a fost ultimul meci al echipei naționale a României pe care lumea să-l aștepte cu atît interes. Scufundată într-o mare de indiferență națională, după ce naufragiase într-un ocean de mediocritate, ”naționala” Romîniei n-a mai stîrnit de mult atîta pasiune. Partida cu Ungaria reprezintă un prilej cum nu se poate mai nimerit pentru unii să-și strige patriotismul, ba să-l și arate prin manifestări infantile sau cretine, după caz.
E totuși un meci de fotbal. N-am început și nici nu sînt șanse să începem prea curînd un război cu Ungaria. Într-o Europă unde granițele nu mai există, într-un spațiu Schengen în care jinduim să fim admiși, acest gen de conflicte, ce par războaie, sînt alimentate doar de oamenii politici în căutarea gloriei prin asta și nu prin ceea ce fac pentru a-și onora promisiunile.
Se joacă România-Ungaria totuși, nu ne luptăm românii cu maghiarii. Știu, mi se va servi pe o tavă colorată cu însemne naționale, eventual alături de o bentiță tricoloră, ideea că de la București lucrurile se văd mai greu. Posibil, dar, oricum, a transforma un simplu joc între 22 de băieți într-o dispută cu conotații etnice mi se pare o abordare total eronată.
Să ne întoarcem deci la fotbal. Într-o țară cu atîtea milioane de selecționeri, să mai vin și eu cu echipa mea ar fi pierdere de vreme. Oricum, toți cei care au altă părere vor rămîne cu ea în minte, indiferent ce argumente aș aduce eu, pe principiul atît de utilizat la noi ”cutărescu e un bou și nu se pricepe pentru că nu are aceeași părere cu mine, care normal că mă pricep la toate”. Nu-l agreez prea tare pe Pițurcă, mi se pare un antrenor cam ”urechist”, nu-l văd preocupat de ultimele tendințe din fotbal, nu mi-l imaginez un tip studios, care să urmărească meciuri peste meciuri ca să-și facă o idee. Poate mă înșel, sper să mă înșel, dar așa îl văd eu. Cred că habar n-avea cum îl chema pe antrenorul lui Mutu din sezonul trecut, acum poate că știe, că-i totuși un nume foarte mare, și are mari dificultăți să spună 4 coechiperi de-ai lui Radu Ștefan la Lazio. Încă o dată spun, sper să ma înșel. Nu-i înțeleg nici metodele de selecție. Am promis că nu abordez acest subiect, dar nu pot să mă abțin. Ce să mai înțeleagă și Keșeru din selecția asta? Că unii sînt chemați oricît ar fi de nepregătiți, iar el nu, deși a jucat foarte bine. Nu-i corect.
În ciuda celor de mai sus, am încredere în Pițurcă. Ăsta e avantajul unui blogger, chestia asta la un ziar de sport n-ar fi dat bine în articole. Am încredere, deși nu știu de ce. Sau poate tocmai d-aia. În ”jucătorul” Pițurcă. Nu știu de ce, nici acum nu știu. Nu am încredere în antrenorul Victor Pițurcă, am încredere în jucătorul de cazino Victor Pițurcă. Selecționerul nostru se comportă ca un împătimit al jocurilor de noroc, ceea ce de fapt și este. Niciodată nu face ceea ce ar face un jucător normal. Dacă are un as și un popă la prima mînă, îi dă jos și rămîne cu un doi, un 4 și un 6, așteptînd ca destinul să-l ajute și să-i ofere o quintă. Dacă nu-i iese blufează, scoate asul din mînecă, găsește el o soluție. Cer scuze, spre deosebire de selecționer nu sînt un împătimit al jocurilor de noroc, prefer să cîștig banii altfel și să-i cheltui pe altceva, așa că e posibil ca exprimarea mea la acest capitol să fie greoaie. M-am obișnuit cu obsesiile sale. Am scăpat de Cociș, am dat de Bogdan Stancu. Munca de selecționer e grea pe undeva, cine-i cere unui selecționer să-și facă echipa să joace ca una de club are puțin habar de fotbal. Un selecționer are jucătorii la dispoziție foarte puține zile și nu poate crea nici automatisme, nici relații de grup, nici un studiu temeinic al adversarului. De-a lungul mandatelor sale, Pițurcă a arătat o intuiție remarcabilă cînd a venit vorba de alegerea primului 11. I-au ieșit multe și tare bine ar fi să-i iasă și de data asta.
Și asta nu pentru că ne războim cu ungurii, ci pentru că jucăm cu Ungaria, contracandidata României la un loc de baraj.
Iar pentru final, vă ofer, prin intermediul studioulului special realizat de prietenii mei Marius Mitran și Marian Olaianoș, posibilitatea de a revedea imagini de la ultimele confruntări dintre România și Ungaria.
http://www.tvrplus.ro/editie-romania-ungaria-special-92543
Nu cred în teoria pe care o tot vehiculează unii, cum că Chelsea a lăsat-o mai moale la București. Cei care flutură această variantă sînt aceiași care băteau cîmpii cu grație înainte de joc căutînd să ne convingă că Chelsea va folosi echipa a doua. Care o fi echipa a doua a lui Chelsea? N-am reușit să aflu.
Dacă tot am ajuns la această idee, hai s-o lămurim! În fotbalul mare nu mai există conceptul de titulari și rezerve. Există conceptul de lot cu 16-18 fotbaliști ce pot fi oricînd titulari, dar care, în același timp, se pot așeza pe banca de rezerve. Există, evident, situații și situații, de exemplu fotbaliști care au fost accidentați și care se supun unui plan de recuperare, fotbaliști ce nu pot duce două meciuri în interval foarte scurt și se supun principiului rotației, din ce în ce mai utilizat în fotbalul mare. Ideea e să ai la dispoziție 18 jucători cu valoare apropiată, din care să poți alege oricînd, în funcție de situație și care să asigure și o stare de concurență. Căci nimic nu e mai rău pentru un fotbalist decît să se știe titular indiscutabil, indiferent de ce face pe teren. Ar cam fi cazul lui Tănase, dar despre el puțin mai tîrziu.
Așadar, ca să revin, nu cred că Chelsea a lăsat-o mai moale. Pur și simplu n-a putut mai mult. Așa a fost Chelsea în acest sezon. Capabilă de meciuri bune, dar și de meciuri proaste. Contextul în care se află Rafa Benitez nu-i deloc fericit, iar asta n-are cum să nu influențeze evoluția echipei. Ceva se întîmplă la Chelsea, e limpede. Dacă era în formă, juca. Cum a făcut, de exemplu, Tottenham, care e în formă și a spulberat pe Inter, care Inter nu e în formă și, conform teoriei, ar fi last-o mai moale. Realitatea românească de care vorbeam în titlu ne-a izbit imediat după meci. Pe care l-am sărbătorit ca pe o victorie istorică. ERONAT. Este o victorie, o victorie mare, frumoasă, de prestigiu poate, dar atît. Doar o calificare poate fi istorică. Stă în firea acestui popor să se bucure înainte de vreme, să fie superficial. Și să se ia după toate bazaconiile pe care le spun, la televizoarele ce-i găzduiesc cu generozitate, tot soiul de finanțatori și așa ziși oameni de fotbal. Ieșirea în stradă pentru a sărbători se justifică atunci cînd obiectivul e atins. Iar obiectivul trebuie să fie calificarea, căci dacă Chelsea se califică victoria rămîne doar una de palmares. Iar Chelsea, chiar rău cum a arătat joi, poate bate pe oricine dacă prinde o zi bună.
Rămînînd la realitățile românești, este absolut incredibil ce se întîmplă cu gazonul de pe Arena Națională. Să construiești un asemenea stadion și să-ți bați joc în asemenea hal de teren e o dovadă, imi cer scuze pentru ton, de tîmpenie absolută. Eu nu înțeleg ce e așa de complicat să găsești o iarbă bună, s-o montezi așa cum trebuie și apoi să iei toate măsurile astfel încît să reziste un sezon. Un sezon, atenție!, nu vreo 5 ani. Un simplu sezon.
Tot la capitolul stadion intră și organizarea partidelor. Aici intervine exaltarea forțelor de ordine, fie ele jandarmi sau alte firme de paze, unde cred că principala condiție de angajare e un număr mic de neuroni. N-am fost la Steaua-Chelsea, dar am auzit. Intrarea în arenă se face greu, controlul e riguros, e prima dată cînd aud că ți se iau banii din buzunar. Monezile adică. Am fost la sute de meciuri pe zeci de stadioane din străinătate. Nicăieri, indiferent de cît de încins era respectivul meci, nu am întîlnit încruntarea de la noi, excesul de zel tipic românesc.
Am promis ceva despre Tănase. Scriam mai sus că lucrul cel mai rău pentru un fotbalist e să se simtă titular indiscutabil. Lui Tănase i se transmite asta în fiecare zi. I se spune că e cel mai bun din România, i se iartă toate greșelile, e mîngîiat părintește pe ceafă, nu cumva să se supere. Cu Chelsea a jucat prost, indiferent cît ar mai căuta unii să-i găsească scuze. A juca prost nu-i o dramă, toți fotbaliștii mai prind astfel de momente. Dramă e să nu pricepi că ai jucat prost, să nu înțelegi unde ai greșit, să arăți în continuare aceeași indolență. Dramă e să încerci să-ți aduci aminte cînd ai făcut ultimul meci bun, nu mare, doar bun, și să nu reușești să-l descoperi.
N-am fost, nu sînt și nu voi fi prea curînd stelist. Oricum legăturile mele cu fotbalul românesc sînt destul de vagi și se duc undeva la anii copilăriei și adolescenței, cei de dinainte să devin jurnalist. Dar ceea ce am spus e o realitate. E mai puțin important asta. Sînt oricum destui fani ai Stelei, nu mai e nevoie de încă unul. Ceea ce voi scrie, așadar, nu vine dintr-o pornire de suporter în extaz, ci dintr-o realitate.
Cineva m-a întrebat pe facebook de ce nu scriu nimic pe acest blog despre Steaua. I-am spus că nu scriu pentru că nu cred în calificare. Ba chiar mi se părea că Steaua ar fi avut mai multe șanse dacă ar fi picat cu Inter. Așa am crezut eu şi înainte de Ajax,care mi se părea nu o echipă inabordabilă ci un stil de joc inabordabil, mai ales într-o perioadă în care la noi nu se joacă și la ei se joacă, lucru care contează. După 2-0 în tur mi se părea inutil să mai scriu, perspectivele nu erau prea roz. Dar uite că cineva, acolo sus, a vrut ca eu să scriu de spre Steaua. De aceea o și fac. E ora 1 noaptea și meciul s-a terminat de jumătate de ceas. Și, în mod normal, textul acesta ar trebui să conțină doar două cuvinte: JOS PĂLĂRIA!
Va conține un pic mai multe. Nu foarte multe, sînt alții care abia așteaptă să verse o găleată de adjective peste niște oameni cărora le oferiseră înainte o găleată de invective. Cine se întreabă de ce are Steaua atît de mulți suporteri în toată țara, acum are răspunsul. Pentru că merită. De-a lungul timpului, în atîtea și atîtea situații, în atîtea și atîtea conjuncturi imposibile, Steaua și-a justificat numele și și-a motivat renumele de cea mai iubită echipă din România oferind tuturor celor nehotărîți exact asta: UN MOTIV. Un motiv să se bucure, un motiv să simtă că trăiesc, un motiv să creadă că reprezintă ceva pe planetă, un motiv să constate că și nația asta poate întoarce o soartă potrivnică. Sînt milioane de motive pe care Steaua le-a dăruit, din 1986 încoace, cîte un motiv pentru fiecare suporter, mai vechi sau mai nou.
N-am fost, nu sînt și nu voi fi niciodată stelist. Dar m-am bucurat sincer pentru că Steaua a doborît aroganța acestor oaspeţi ce păreau veniți la București într-un soi de obligație de serviciu. S-a văzut asta la ei, nu știu să ascundă. Dar au fost aroganți și mă bucur că le-am dat peste nas.
Și atît. Am promis două cuvinte. Mai am două fraze. Mă bucur sincer pentru un om. Nu, nu pentru MM Stoica, din pricina căruia primesc destule mesaje cu cuvinte inferioare, asta ca să fiu elegant. MM e bărbat, își asumă tot ceea ce spune, tot ceea ce a făcut și face și răspunde pentru asta. Mă bucur în schimb pentru mama lui MM Stoica. Știu de la el prin ce trece, știu și cum sînt mamele de băieți singuri la părinți, oricît de mare ar fi, copilul tot copil rămîne, și știu că nu îi e ușor în această perioadă. Pe MM îl cunosc de mult, nu sîntem prieteni buni, colaborăm ok la emisiuni, plus că lumea nu se împarte nicicum în steliști și ceilalți. Pe mama lui n-o cunosc, dar sînt convins că acum e fericită. Și de-aia mă bucur pentru dînsa.
N-am fost, nu sînt și nu voi fi prea curînd stelist. Dar pretind că am fost, sînt și voi fi mereu un om obiectiv. Așa că mă văd nevoit să repet: STEAUA, JOS PĂLĂRIA!
P.S. Am inclus acest text și la categoria ”Fotbal Adevărat”, și la categoria ”Fotbalul nostru”. Ceea ce a jucat Steaua a fost fotbal adevărat.
N-o să mă refer în cele ce urmează la meciul dintre Real Madrid și FC Sevilla. N-am la ce să mă refer. A fost o demonstrație de forță a campioanei Spaniei în fața unui adversar dispărut în misiune. Văzusem echipa de start a Madridului, fără Xabi Alonso, Khedira, Ozil, cu Kaka, Essien și Higuain, văzusem pe FC Sevilla pe viu, tot la Madrid, cu Atletico, în Cupă jucînd bine și m-am așteptat la un meci greu pentru Real. N-a fost așa, iar victoria obținută în condițiile de mai sus e un avertisment cît se poate de serios pentru Manchester United în perspectiva ”dublei” din Champions League. Sînt mulți cei care văd pe Real în postura de victimă sigură, dar i-aș invita să nu se grăbească. Gică Craioveanu a spus la un Fotbal European de acum cîteva zile că vom observa un Real complet diferit în meciurile tari față de partidele obișnuite. Pînă acum a avut dreptate, Madridul are o capacitate fantastică de regenerare, trăiește practic pentru aceste meciuri mari, la fel cum o face și Mourinho.
Dar pînă la super-duelul Real-Manchester mai avem timp. Eu unul abia îl aștept și sînt convins că toți cei care intră pe acest blog îl așteaptă cu aceeași nerăbdare. Vă ofer un promo scurt, așa ca să sporesc orizontul de așteptare, apoi vă invit să reveniți alături de mine ca să vorbim despre Cristiano Ronaldo.
Așadar despre Cristiano Ronaldo. A dat 3 goluri cu Sevilla, nu-i neapărat o știre în sine, că n-ar fi prima dată cînd dă trei goluri. Două dintre cele trei goluri au fost cu stîngul. Plus pasa pentru Benzema, la golul de 1-0, tot cu stîngul. Cristiano e un dreptaci prin excelență. Cu toții ne naștem așa, avem un picior ”bun” sau o mînă ”bună”, dacă e să vorbim și de alte sporturi. La fotbal, ca dreptaci mai folosești și stîngul. N-ai ce să faci. Unii o fac mai bine, alții mai puțin bine. Cîte cazuri de fotbaliști dreptaci ați văzut care atunci cînd au mingea pe stîngul pierd secunde bune sau momente favorabile tocmai pentru că, din instinct, și-o așează pe piciorul bun, ca să nu dea vreun rateu? Destule, nu-i așa?
Vreau să mă refer la șutul lui Cristiano, cel cu care a făcut 2-0. Un asemenea șut mai vezi la un stîngaci, dar foarte foarte rar la un dreptaci. Ce vreau să spun cu asta? Ceva ce am mai zis. Cristiano Ronaldo este un fotbalist care se antrenează enorm. Așa cum îl vedem, poate arogant, poate obsedat de felul în care arată sau în care-i stă părul (la acest ultim aspect sînt ferm alături de el :)) ), poate un pic egoist sau egocentrist, însă nimeni nu-i poate reproșa ceva, din punct de vedere profesional. Și asta am mai scris, Cristiano se automasacrează la antrenamente, la sala de forță, iar asta se vede.
Cînd toată cariera ești obișnuit să folosești cu predilecție dreptul, să faci diagonale plecînd din stînga, spre centru, tocmai ca să poți trage cu dreptul, nu te mai obosești cu celălalt picior. Vezi tu cum faci cînd ai mingea pe stîngul. Dar a face diagonală inversă, a trage cu stîngul la fel de bine cum o faci cu dreptul, la fel de puternic, pentru asta îți trebuie antrenament. Și nu unul obișnuit, ci extra. Adică să stai după ce se termină antrenamentele obișnuite și să lucrezi la celălalt picior. Sînt fotbaliști care abia așteaptă să se termine ședințele de pregătire ca să plece, rup ușile cum se mai zice pe la noi, și alții care rămîn peste program ca să progreseze, să acumuleze ceva în plus. Aceștia sînt cei care ating excelența, sînt fotbaliștii exponențiali.
Tot ca rezultat al antrenamentelor intră și cursa fenomenală de la cel de-al treilea gol al lui Cristiano. Că are viteză știm cu toții. Mulți au, dar nu o antrenează, o consideră un dar de la natură. Cristiano își antrenează viteza ca un alergător pe suta de metri. Are preparator personal pentru asta, un alt aspect ce denotă atitudine. Nu-i totuna să alergi cu a știi cum să alergi.
Mulți îl invidiază pe Cristiano Ronaldo. Pentru toate beneficiile pe care i le aduce fotbalul. De regulă asta invidiem la o celebritate, puțini se gîndesc însă ce face pentru a ajunge la acel stadiu. Majoritatea dintre noi am ceda la primul antrenament similar celor pe care le face Cristiano Ronaldo. El e un exemplu. Iubește fotbalul și nu-l trădează, nu-l păcălește. Scriam atunci cînd Messi a cîștigat iar Balonul de Aur că Ronaldo nu se va lăsa prea ușor și va răspunde, în felul său, pe teren. Iată că răspunde, prin tot ceea ce face, vizibil, în transmisiuni directe, dar mai ales puțin vizibil, la antrenamente.
Acum cîteva zile, Sandro Rosell, președintele Barcelonei spunea într-un interviu că există un jucător la Real Madrid pe care l-a dorit întotdeauna. Deși mulți au crezut că se referea la Casillas sau la Ozil, ei bine, nu, la Cristiano se referea. Sandro Rosell a fost cel care a negociat, în 2003, transferul lui la Barcelona și tot el a fost cel care i-a intermediat primul contract cu Nike. Găsiți doate detaliile aici. Nu se gîndea sigur că va ajunge să-i fie cel mai mare adversar.Viitorul lui Cristiano e la Real Madrid, e din ce în ce mai limpede.
La fel cum nu s-au gîndit nici cei de la Liverpool. De curînd am citit un interviu cu Gerrard Houllier, care-și amintea cum în vara lui 2003 a fost la Toulon, la deja celebrul turneu rezervat ”naționalelor” de tineret și l-a remarcat. ”Am negociat și cu el și cu Sporting, dar n-am ajuns la un acord. Recunosc, nici n-am insistat prea mult. Noi îl aveam pe Kewell pe acea poziție, dar poate că trebuia să facem un efort. N-am fost insipirați”.
Sir Alex Ferguson n-a gîndit la fel în vara aceea. Și, iată, iar am ajuns la Real Madrid-Manchester United. Deja nu mai am răbdare.
Caută-mă!