Ca de obicei cînd vine vorba de o confruntare împotriva Ungariei, indiferent de sport, totul devine mai contondent, mai agresiv, mai lipsit de discernămînt. Iar dacă respectiva confruntare e la fotbal și încă într-un meci foarte important, contondența se mărește, e deja la puterea a treia, dacă nu cumva a patra. Scufundată într-o mare de indiferență națională, după ce naufragiase într-un ocean de mediocritate, ”naționala” României n-a mai stîrnit de mult atîta pasiune. Partida cu Ungaria, venită după un succes în Grecia și într-o grupă de calificare din care Parisul se vede limpede, chiar și fără să fim integrați în spațiul Schengen, partida cu Ungaria așadar reprezintă un prilej cum nu se poate mai nimerit pentru unii să-și strige patriotismul, ba să-l și arate prin manifestări infantile sau cretine, după caz.
Citeste mai mult …
Între a analiza o semifinală după care ar fi prea multe de scris și o alta după care n-ar fi mai nimic de scris, m-am gîndit să pedalez din nou pe străduța amintirilor. Amintirile nu ţi le ia nimeni. Nici visele, de acord, dar amintirile sînt ale tale, doar ale tale. Sînt acele imagini care te fac să zîmbeşti, sînt acele imagini care-ţi aduc ochii la graniţa lacrimilor, sînt acele amintiri pe care nimic nu le poate înlocui. Nici măcar visele.
Citeste mai mult …
Acum aproape 3 ani – repede mai trece vremea asta, nu-i așa?!! – am avut ocazia să stau preț de cîteva ceasuri de vorbă cu Costel Gâlcă. Eram la Barcelona, fusesem la Supercupa Spaniei, meciul retur, acela cîștigat de Barcelona lui Guardiola cu 3-2, cu golul marcat de Messi în ultimele minute ale partidei, după ce Realul lui Mourinho refăcuse un 2-0 al catalanilor. Costel a fost invitatul nostru atunci. Locuia în Spania și a venit cu mașina, chit că drumul de la Almeria, unde stătea, pînă la Barcelona nu-i deloc simplu, nici măcar pe autostrăzile lor.
Citeste mai mult …
Pe 16 mai e ziua lui Marius Niculae. A făcut 33 de ani, încă o dovadă că timpul trece mult mai repede de cît ne dorim și ne imaginam, la un moment dat. Îl cunosc pe Marius demult. Din perioada cînd era considerat unul dintre cei mai promițători atacanți din Europa. Asta era acum vreo 14 ani și-mi amintesc un meci colosal făcut de el cu Steaua, în Ghencea, într-o mocirlă înfiorătoare, mocirlă ce ne-a urmărit apoi la nivel de echipă națională.
Citeste mai mult …
Se fac, iată, 29 de ani de cînd, vorba unui promo, am fost şi noi stăpînii lumii. Vai, ce mult a trecut! Ce mult am îmbătrînit! Și ce repede! Cît am vrea cu toții să dăm timpul înapoi, să mai trăim o dată acele zile, să mai fim încă o dată tineri! Din păcate nu se poate, trebuie să trăim prezentul, dar să nu uităm niciodată să ne onorăm trecutul. 7 mai rămîne o bornă importantă în fotbalul românesc, poate cea mai importantă. Pe 7 mai 1986 o echipă din România aducea Cupa Campionilor Europeni la Bucureşti. Și conducea, vorba acelui promo, lumea.
Am mai spus-o, nu sînt și nu voi fi probabil niciodată stelist, dar asta nu înseamnă că nu știu să respect adevărul și valorile. Ceea ce alții nu fac. Mi-amintesc perfect acea zi de 7 mai. Nu eram stelist nici atunci, dar nici nu pot spune că am ținut cu Barcelona. Pe vremea aia parcă n-aveam porniri de genul ăsta. Mai ales că taică-miu a fost unul dintre românii care au avut marele noroc să fie în galeria Stelei, pe ”Sanchez Pizjuan”. A plecat în dimineața meciului și s-a întors în aceaași noapte și pînă a ajuns acasă habar n-am avut dacă totul e în regulă cu el, dacă zborurile au fost ok, dacă la Sevilla lucrurile au decurs pașnic și tot așa. Pentru cei foarte tineri, care nu se pot despărți de telefonul mobil nici în somn, așa ceva poate părea de neconceput, dar atunci așa erau vremurile, iar în România cu atât mai mult, erau anii cei mai negrii din perioada lui Ceaușescu. Știu că mi-am dorit un tricou, un fular, orice cu care să mă pot lăuda la școală, ca orice copil, dar n-am avut noroc. Valuta era strict interzisă în acele timpuri, puteai ajunge la pușcărie dacă erai prins cu un dolar în buzunar, așa că din generoasa sumă de 5 dolari pe care au primit-o, ca un soi de diurnă, cei care au plecat acolo n-am putut primit decît un pachet de biscuiți și un ziar Sport, din acea zi de 7 mai. Poate că a fost un semn, cine știe! Am păstrat ziarul ăla mulți ani, împreună cu programul meciului, cu celebra fotografie a Stelei sub are scria ”Steaua de Budapest”. Din păcate nu mai am nici ziarul, nici programul. S-au rătăcit pe la Gazetă, i le-am dat lui Andrei Vochin atunci cînd a scris cartea despre Steaua 1986, și nu mai știu ce s-a întîmplat cu ele. În fine, asta să fie paguba mea.
Steaua, clubul în sine, nu face nimic pentru a marca această dată. Nu face de ani buni, ceea ce nu e normal. Sprițul cîmpenesc organizat într-o zonă splendidă pentru agroturism nu reprezintă decît o încercare a unora de o vopsi o stare de nepăsare a celor care ar trebui să facă din momentul Sevilla 1986 un reper istoric. Astăzi e un pic mai complicat, finanțatorul tocmai ce a ieșit din pușcărie, dar altădată nu era. Spre exemplu în 2011, cînd s-au făcut 25 de ani, ori în 2006, cînd s-au împlinit 20 de ani.
Pe de altă parte, nu e nici o mirare că finanţatorul nu e parcurs de nici o emoţie cînd se vorbeşte despre 7 mai 1986. Pe vremea aia era un demn habarnist în ale fotbalului, nu că acum ar fi o enciclopedie, şi un destoinic crescător de animale. Pesemne că-şi aduce mai repede aminte cum mergea iaurtul pe 7 mai 1986 decît cum au transformat Lăcătuş şi Balint penaltyurile decisive. Cine au fost cei care au ratat deja e prea mult.
Să revenim la oile noastre! Merge în context. Şi să vorbim despre un lucru important. La care astăzi nici măcar n-am avea curaj să visăm. În 1986 am avut o echipă care a bătut Barcelona. Sînt destui care spun acum că meciul a fost prost, că Steaua doar s-a apărat şi a avut noroc. OK, şi ce dacă? O fac destui și astăzi. Ideea rămîne. Aşa prost cum a jucat, Steaua a fost egala Barcelonei timp de 120 de minute şi a bătut-o la penaltyuri. Iar acel meci nu reprezintă sub nici o formă caracteristica fotbalului Stelei din acea perioadă, absolut strălucitor pe alocuri. “Tiki-taka Barcelona” nu era o caterincă ieftină, zău că era chiar o realitate! Steaua din 1986 pasa mult mai repede decît Steaua de azi, viteza de joc de atunci era peste cea de azi. Luaţi de curiozitate orice meci de atunci, returul cu Anderlecht spre exemplu, şi o să vă convingeţi.
Ce s-ar întîmpla azi la un meci cu Barcelona nu-i greu de imaginat. Au trecut 29 de ani de cînd jucam de la egal la egal cu ei. Între timp, noi am scăzut încontinuu, iar ei au crescut constant. Ei au investit sute de milioane de euro într-o academie de fotbal devenită astăzi un reper în domeniu, în care orice copil ar vrea să ajungă, noi n-am investit în nimic, dimpotrivă, am distrus şi ce aveam. În timp ce ei finanţează calitatea, chiar derapînd uneori de la regulamente, la noi se finanţează doar mediocritatea.
Sînt lucruri pe care banii nu le pot cumpăra. Aşa cel puţin se spunea într-o reclamă tv. Se mai spunea ceva acolo: “Fericirea copilului meu e nepreţuită”. Pe 7 mai 1986, milioane de oameni au fost fericiţi. Copiii de atunci au devenit oameni mari, oamenii mari de atunci au mai îmbătrînit. Amintirile lor sînt nepreţuite. Amintirea fericirii de atunci. Şi nici un finanţator din lume nu va putea cumpăra acest sentiment!
A fost meciul unei națiuni. Chiar am crezut că putem să ne depăsim condiția, că putem și noi să întoarcem un rezultat negativ. Că putem și noi să arătăm că avem caracter, că știm și altceva în afară să ne plîngem că ne-au furat arbitrii, că n-avem bani și că, în general, soarta ne e potrivnică. Sau că putem fi altceva decît frustrați.
Chiar am crezut că ”tricolorii” vor reprezenta spiritul acelor oameni care nu vor să renunțe, spiritul acelor oameni care nu vor să se simtă mereu inferiori, spiritul acelor oameni care își cunosc valoarea, spiritul acelor oameni care au primit o educație și o dau mai departe, spiritul acelor oameni care au muncit și vor munci corect, pentru că asta știu să facă. Sînt mulți din aceștia în România, foarte mulți, dar n-au curajul să scoată capul și să ridice vocea, pentru că știu că o fac degeaba.
Din păcate, am crezut degeaba. N-am putut să ne depășim condiția, n-am putut să trecem dincolo de bariera pusă de valoarea unora, grecii mai exact, și stilul nostru de ”ciupeală”, cu care am crezut că putem sări acea barieră. N-am putut, așa că stăm acasă, iar ăn locul nostru vor merge ei, grecii, care au știut exact cum să joace un astfel de meci. Și au avut și cu ce, au avut și cu cine. De fapt, asta e şi discuţia. E ca în film, pînă la urmă. Dacă îţi propui să ajungi Alain Delon, trebuie să faci ceva în sensul ăsta. Altfel rămîi la stadiul de Alain “Deloc”. Un “deloc” nici măcar onorabil.
Cineva, prin tribuna în care am stat eu, a spus la un moment dat că singurul mod prin care puteam să-i facem pe greci să se le fie frică de noi în această dublă mansă era să-i amenințăm că nu mai mergem la ei la vară, la mare. Că-i boicotăm și că, în locul lor, îi alegem pe turci. Atunci poate că ar fi pus un pic în balanță dacă merită să meargă la un campionat mondial tocmai în Brazilia, cu mari sacrificii financiare, sau să-și crească puțin PIB-ul pe spinarea românilor care-și cheltuie economiile într-o săptămînă prin insulele lor (nu că ar avea de ales, căci o săptămînă la mare în Grecia poate fi mai avantajoasă decît un week-end la Mamaia, dar asta e cu totul altă poveste).
Nu cred că grecii au tremurat vreun pic în meciurile cu noi. Un gol din fază fixă și un autogol, cu asta am vrut noi să ne calificăm la un Mondial. Puțin, foarte puțin, vorba filmului.
Ideea e că s-a terminat. Speranța moare ultima, dar cînd e să moară, tot moare. A noastră a murit la golul lui Mitroglou, pe care lumea îl botezase pe stadion ”Milogu”. Milog, milog, dar ne-a dat de ne-a julit, asta ca să mențin limbajul tribunei. Mi-am amintit brusc cum rîdeam în 2001 de Rudonja, care nu dăduse nici un gol în echipa națională a Sloveniei. ”Turbo Rudonja” îl persiflam noi pe Ghencea, pînă ne-a dat și el o bucată, că trebuia undeva să dea primul gol din carieră, nu? Ne-a găsit pe noi mai miloși. Așa și cu Mitroglou. Noi am rîs de el, el a rîs de noi, rîsul lui e însă cel mai sănătos, al nostru sună a pagubă.
Mai multe nu vreau să spun. Părerea mea despre Pițurcă o știți. Chit că am crezut că putem să calificăm. Simt oricum că deja s-a dat drumul la cîini. E o expresie ce se vîntură printre ziariștii care se cred de succes. Să plece Pițurcă și să vină altul. Cine, nu mai contează, important e să plece Pițurcă. Așa cum a fost important s- plece și data trecută, iar apoi l-am pus la loc. Că așa sîntem noi, miloși, vă amintiți.
Normal ar fi să plece. Moral. Sincer nu-l văd însă în stare de acte morale. Așa că dacă va fi să plece, va pleca bine garnisit în buzunare. Sau, mă rog, conturi, că nu se mai poartă banii la sacoșă. În fond, el are dreptate, obiectivul lui e Euro 2016. Sau 2020, cine mai știe. Poți să-i reproșezi ceva din acest punct de vedere? E în grafic, șansele de calificare la Euro 2016 sînt intacte. Ajungem la fondul problemei. Cine ar trebui de fapt să plece? Răspunsul îl știm, dar ce folos. Cei care au guvernat haosul din fotbalul românesc, care n-au fost în stare să profite de emulația colosală creată după 1994, după 1998, chiar și după 2000. Sau dacă au făcut-o, au făcut-o în interes propriu. Poate că ar fi cazul să se retragă. În poziții onorifice, ca să fie toată lumea mulțumită.
Altfel, să fim noi sănătoși. O să vină Sărbătorile, apoi Paștele, apoi vara.Vom vedea Mondialul la televizor, ne vom alege o echipă cu care să ținem și ne vom certa pe facebook la nesfîrșit pe tema asta. Apoi va trece și vara și va începe o nouă campanie. Eventual cu un alt selecționer, eventual cu un alt șef la FRF. Foarte bine. Și ce dacă?, vă întreb eu. Într-o ţară aflată în continuă campanie electorala, noua campanie a echipei naţionale pare să nu mai intereseze pe nimeni.
Am crescut cu echipa asta naţională. Era reperul nostru, mîndria noastră. Ne interesa tot ce se întîmplă în jurul ei. Dacă pe Hagi, Gică Popescu sau Ilie Dumitrescu îi durea glezna sau genunchiul, parcă ne durea şi pe noi. Am ieşit în stradă pentru ei, ne-am bucurat împreună, am plîns şi noi atunci cînd plîngeau ei. Ultima dată am plîns în 2001, alături de Contra şi de ceilalţi, pe Ghencea succeselor noastre, după un meci blestemat cu Slovenia. Atunci a început decăderea noastră, atunci s-a întors parcă şi norocul lui Hagi, de atunci am început să coborîm. Şi să redevenim ceea ce am fost întotdeauna, fotbalistic vorbind, o naţiune de plan secund, care obţine doar accidental performanţe.
Cînd s-a retras Hagi, o ţară întreagă a plîns alături de el. Cînd s-a retras Chivu, o ţară întreagă a plîns de dorul lui Hagi. Cînd se va retrage căpitanul de azi, o țară întreagă se va chinui să-și amintească despre cine este vorba.
Caută-mă!