Mi-e teamă de turci. Nu de turci în general, ci, în particular, de turcii pe care-i vom vedea pe Arena Națională. Pe gazonul Arenei naționale, mai bine zis, gazonul care tinde să devină, la fel ca-n cazul kilometrilor de autostrada construiți, cel mai scump din lume. Nu peste mulți ani, cu banii cheltuiți pe schimbarea gazonului simt că s-ar mai fi putut face un stadion, unul mai mic, de genul celui de la Ploiești.
Revin la turci. De fapt, dacă stau să mă gîndesc, nu mi-e așa teamă de turci cît mi-e teamă de noi. Mi-e teamă de felul nostru de-a fi. Mi-e teamă de neștiința noastră de a gestiona momentele de euforie. Iar acum, e un asemenea moment. După victoria cu Ungaria, lumea așteaptă de la ”naționala” noastră să redevină brusc cea din anii 90, cînd un meci cu Turcia nu ne-ar fi stresat prea tare. Lumea însă uită că asta nu se mai poate. ”Naționala” e cea de azi, așa cum e ea, cu selecționerul pe care-l avem, cu cel mai important jucător încă fără echipă, cu un altul ce abia și-a găsit loc, cu un contingent stelist ce abia așteaptă să-și înceapă aventura în Champions League și cu un public care, atunci cînd nu joacă Steaua sau adversarul nu e văzut ca un inamic secular, nu se mai năpustește spre casele de bilete.
Mi-e teamă de obiceiul nostru de a merge la egalul care ne e suficient. De incapacitatea noastră de a lega două momente bune în decurs de cîteva zile. Mi-e teamă să nu pățim așa cum am pățit de atîtea ori, să ne trezim că ne ducem la fund în apropierea malului după ce am făcut eforturi să ne menținem la suprafață.
Mi-e teamă de tot ce înseamnă tradiția acestui colț de lume. Tradiția de fi mereu aproape și în același timp mereu departe. Tradiția de a atinge gloria cu un deget și a o scăpa printre celelalte. Tradiția de a sărbători o finală de Cupa Davis pierdută ca și cum ar fi cîștigată. Tradiția de a uita de o finală a Cupei Campionilor cîștigată, ca și cum ar fi una pierdută. Tradiția de a fi cu un pas și jumătate într-o semifinală de campionat mondial și a pierde poate cea mai mare oportunitate din istorie. Tradiția de nu putea reface niciodată un handicap. Tradiția de a lua totul la mișto atunci cînd nu e cazul și de a discuta serios atunci cînd e momentul zîmbetelor. Tradiția de fi împotrivă, fără să știm de ce. Tradiția de a solicita azi o eutanasiere și a cere apoi renunțarea la ea. Tradiția de a nu avea nici o răspundere.
Mi-e teamă și de Turcia. Care nu e Ungaria. Care-l are pe Fatih Terim pus selecționer în cel mai prost moment pentru noi. Terim e o instituție în Turcia, e un mit, e ceva cenoi nu vom putea avea, pentru că noi știm să rîdem de Hagi, să facem mișto de Lucescu, în general să caricaturizăm ceea ce am avut sau avem mai bun. Mi-e teamă că nu vom mai putea da gol în minutul 2. Și mi-e teamă că lumea crede că sîntem ceea ce nu sîntem în fotbal.
Dar poate că azi va fi altceva. Poate că spiritul acelor oameni care nu vor să renunțe, spiritul acelor oameni care nu vor să se simtă mereu inferiori, spiritul acelor oameni care își cunosc valoarea, spiritul acelor oameni care au primit o educație și o dau mai departe, spiritul acelor oameni care au muncit și vor munci corect, pentru că asta știu să facă se va regăsi în cei 11 sau 14 ”tricolori”. Care vor fi ei, asta chiar n-are importanță. Sînt mulți din aceștia în România, foarte mulți, dar n-au curajul să scoată capul și să ridice vocea, pentru că știu că o fac degeaba.
Părerea mea despre Pițurcă o știți deja. Sper să fie inspirat și la jocul din seara asta. Dacă-l vede ca un joc de cărți și-i iese, cu atît mai bine. România e țara tuturor posibilităților.
N-am apucat să văd cu prea multă atenție meciul Stelei la Varșovia. Am avut altceva de făcut, căci în viața unei televiziuni de sport care deține atîtea competiții și transmite atîtea meciuri mai există și altceva în afară de Steaua.
Am primit insă multe solicitări de a comenta cele întîmplate în Polonia. Cred că nu e deplasat să redau cîteva paragrafe dintr-un text scris pe acest blog în iarnă, atunci cînd era abia la început, imediat după returul cu Ajax.
N-am fost, nu sînt și nu voi fi prea curînd stelist. Oricum legăturile mele cu fotbalul românesc sînt destul de vagi și se duc undeva la anii copilăriei și adolescenței, cei de dinainte să devin jurnalist. Dar ceea ce am spus e o realitate. Au fost momente cînd îmi doream ca Steaua să piardă și avionul cu care urma să se deplaseze, momente care au trecut, căci țin de o tinerețe pe undeva lipsită de maturitate. De data asta, am vrut ca Steaua să se califice în grupele Ligii și nu mă interesează ce părere au unii sau alții.
E mai puțin important asta. Sînt oricum destui fani ai Stelei, nu mai e nevoie de încă unul. Ceea ce voi scrie, așadar, nu vine dintr-o pornire de suporter în extaz, ci dintr-o realitate.
În mod normal, textul acesta ar trebui să conțină doar două cuvinte: JOS PĂLĂRIA. Va conține un pic mai multe. Nu foarte multe, sînt alții care abia așteaptă să verse o găleată de adjective peste niște oameni cărora le oferiseră înainte o găleată de invective. Cine se întreabă de ce are Steaua atît de mulți suporteri în toată țara, acum are răspunsul. Pentru că merită. De-a lungul timpului, în atîtea și atîtea situații, în atîtea și atîtea conjuncturi imposibile, Steaua și-a justificat numele și și-a motivat renumele de cea mai iubită echipă din România oferind tuturor celor nehotărîți exact asta: UN MOTIV. Un motiv să se bucure, un motiv să simtă că trăiesc, un motiv să creadă că reprezintă ceva pe planetă, un motiv să constate că și nația asta poate întoarce o soartă potrivnică. Sînt milioane de motive pe care Steaua le-a dăruit, din 1986 încoace, cîte un motiv pentru fiecare suporter, mai vechi sau mai nou.
N-am fost, nu sînt și nu voi fi prea curînd stelist. Dar pretind că am fost, sînt și voi fi mereu un om obiectiv. Așa că mă văd nevoit să repet: STEAUA, JOS PĂLĂRIA!
P.S. Am inclus acest text și la categoria ”Fotbal Adevărat”, și la categoria ”Fotbalul nostru”. Ceea ce a jucat Steaua a fost fotbal adevărat. Abia aștept grupele Champions League, abia aștept adversarii de calibru pe care Steaua îi va aduce la București, abia aștept să văd atmosfera de pe Arena Națională. Chit că, probabil, n-o voi putea vedea pe viu, căci cu siguranță vor exista și alte meciuri care vor trebui comentate. Mă bucur însă pentru toți fanii Stelei și pentru ceea ce urmează.
Nu prea auzisem în ultima vreme mai nimic despre Jose Mourinho. Chiar scriam în textul dedicat lui Guardiola că-mi lipsește într-un fel portughezul. După atîția ani în care, cu ajutorul presei spaniole, știam aproape totul despre el, această perioadă ”discretă” e oarecum stranie. Cam aceasta e diferența dintre o țară cu 4 ziare mari de sport, plus altele regionale, așa cum e Spania, și o țară ca Anglia care nu are așa ziar de profil. Oricît de bine populate ar fi suplimentele de sport ale tabloidelor, tot nu se pot compara, ca nivel de informare, cu un cotidian de sport, fie și pentru că paginile sînt mai puține.
L-am redescoperit de curînd pe Jose. Așa cum îl știam. Nu s-a schimbat, nici nu cred că ar avea cum. Acea declarație, ”eu l-am antrenat la 30 de ani pe adevăratul Ronaldo”, nu sună, oricum am încerca să-i găsim scuze portughezului, deloc bine. Deloc elegant. Elegant, Mourinho n-a fost niciodată, e o chestie care se opune flagrant carierei sale de antrenor de succes. Nici aici nu există prea multe dubii, e un antrenor genial, dacă ar fi fost și elegant era cel mai iubit dintre pămînteni. Există însă teoria că dacă ar fi fost elegant, drăguț, fin, n-ar fi avut rezultate, pe principiul că performanța se face doar în condiții de adversitate.
Undeva prin ianuarie, scriam aici că între Jose Mourinho și Cristiano Ronaldo relațiile s-au răcit considerabil, fiind aproape înghețate. Am explicat atunci și de ce, din informațiile la care aveam și eu acces la vremea respectivă. Mulți s-au repezit să mă contrazică atunci, bazîndu-se pe presupuneri și pe idei preconcepute. Chiar dacă sînt de aceeași naționalitate și împart același impresar, doi oameni din sport se pot certa la cuțite atunci cînd interesele lor diferă. Așa s-a întîmplat între Mou și Cristiano. Iar faptul că n-am avut o reacție mai devreme ține de un pact pe care, zice-se, Florentino Perez l-ar fi convenit cu Mourinho, prin care să nu se atace reciproc.
Am citit un comentariu haios în Spania pe această temă. Ceva de genul ”cum să te încrezi într-un piroman dovedit că nu va da foc din nou?”. Cam așa e. Tot aici, pe blog, scriam că Mourinho nu vorbește niciodată ca să se afle în treabă, mereu are cîte un mesaj de transmis. Nu știu ce mesaj a vrut el să transmită cu acele cuvinte, poate ne vom lămuri mai tîrziu. Cert e un lucru. Mourinho n-a plecat de la Madrid din cauza presei, așa cum a vrut el să lase impresia, ci din două motive extrem de strînse unul de altul: în primul rînd n-a avut rezultate, căci adevărul ăsta e, și în al doilea rînd devenise insuportabil în interiorul clubului. Înțelegînd prin asta vestiar și conducere, chit că unii suporteri l-au regretat și-l regretă încă.
Pe undeva, Mourinho n-a vrut să-i rămînă dator lui Cristiano. Care spusese, referitor la Ancelotti, că e”bueno, sencillo y cariñoso”. Am lăsat special cele trei cuvinte în spaniolă, pentru că ele ar suna un pic altfel traduse în română. În orice caz, înțelegeți ideea. Iar Cristiano a continuat, într-o insinuare suficient de limpede: ”E ceva diferit pentru noi”. Poate că Mourinho s-ar fi putut abține să-l înțepe, fiindcă eu nu aș numi atac ceea ce a făcut tehnicianul, căci Cristiano a fost principalul motiv al titlurilor, puține, cîștigate de Mou la Real. Fără Cristiano nu știu ce s-ar fi putut întîmpla. Dar Mourinho nu obișnuiește să se abțină atunci cînd are ceva de zis.
În același interviu, Mourinho l-a înțepat ușor și pe Florentino Perez. Asumîndu-și paternitatea transferului lui Gareth Bale, obsesia de azi a lui Florentino Perez. Pe care Mourinho l-ar fi vrut în vara trecută, dar nu a reușit să-l convingă pe președinte de utilitate. ”Nu era momentul unei investiții atît de mari, iar în vara trecută s-au cheltuit mai puțini bani decît s-au cheltuit în vara asta chiar fără cumpărarea lui Bale. În orice caz, mă bucur pentru Real dacă îl va putea achiziționa, e un jucător fantastic”. Cît demult se bucură Mou, sincer, am ceva dubii, pe de altă parte e destul de limpede frustrarea sa față de investițiile din vara trecută. Cînd, deși echipa era campioană, Mourinho ar fi vrut să completeze lotul cu mai mulți jucători. Nu l-a obținut decît pe Modrici, iar pe acesta l-a obținut destul de tîrziu, cu consecințe nefaste asupra prestațiilor sale ulterioare.
Răspunsul lui Cristiano Ronaldo a fost excepțional. ”Eu nu scuip în farfuria din care am mîncat” mi se pare un răspuns plin de bun simț. E foarte posibil ca prin acele cuvinte, Mourinho să ajute, fără să vrea, la dezideratul madrilenilor, acela de a prelungi contractul lui Cristiano pînă în 2018.
Un Cristiano care pare mai motivat ca oricînd. Tot în ianuarie, după decernarea Balonului de Aur lui Messi, scriam că fotbalul îi mai datorează un Balon de Aur și lui Cristiano. Pentru felul în care a dus în toți acești ani o luptă, de multe ori inegală, cu Messi. Și din răspunsul dat lui Mourinho, dar și din felul în care se comportă și se pregătește, se poate trage concluzia că, în sfîrșit, Cristiano Ronaldo a ajuns la deplina maturitate. Dacă sezonul de toamnă va fi unul pe măsură, iar aici Ancelotti e foarte important, atunci Cristiano mi se pare un candidat demn de luat în seamă la Balonul de Aur.
UPDATE 3 IUNIE
Aici puteti vedea, in direct, de pe „Camp Nou”, prezentarea lui Neymar. Analiza transferului sau mai jos
Era un transfer anunțat de multă vreme. Se știa de mai bine de un an că Neymar va face, în vara lui 2013, pasul spre Europa. Circumstanțele care indicau acest pas erau clare: contractul lui expira în 2014, asta în primul rînd, apoi faptul că în vara viitoare Brazilia găzduiește Mondialul, în al doilea rînd. Neymar e om de bază în naționala Braziliei, pe undeva chiar cel mai important nume la această oră într-o selecționată ce nu mai dispune de branduri ”titanice”, de genul Ronaldinho, Ronaldo, Romario etc. Pentru Neymar, un sezon în Europa era obligatoriu înaintea Mondialului, căci oricît ar fi de frumos campionatul Braziliei, oricît de mulți bani s-ar învîrti acolo, și sînt foarte mulți, nivelul e limpede mult sub ligile puternice ale Europei. Ca să nu mai vorbim de Liga Campionilor.
Unica necunoscuta era destinația lui Neymar. Necunoscută și nu prea totuși. Pe Neymar l-au vrut toți. Și Real Madrid, și Bayern, și City, și Chelsea, și PSG. L-a luat Barcelona, în această goană pentru putere, din care au avut de cîștigat cel mai mult jucătorul și anturajul lui, prin anturaj înțelegînd impresarii și familia, căci tatăl său a avut și el un rol extrem de important. Sandro Rosell, președintele Barcelonei, și-a jucat cartea inteligent. Avea intrare și la jucător și la tatăl său. Înainte să fie președinte la Barcelona, Rosell a fost șeful Nike pe Brazilia și America de Sud. Poziție cu care și-a făcut suficiente relații în zona jucătorilor și a impresarilor. A plătit un avans, a lăsat jucătorul să joace încă un sezon și jumătate la Santos, dar a și pus clauze prin care a făcut ca transferul spre altă echipă, chit că această echipă ar fi dat mai mulți bani, să devină imposibil. Santos trebuia să plătească Barcelonei compensații foarte mari, iar prețul unui potențial transfer în altă parte ar fi trecut deci peste suta de milioane de euro. Iar Neymar nu face acești bani.
Pe undeva, la fel s-a întîmplat cu Cristiano Ronaldo în 2009. El a ajuns la Real Madrid oarecum forțat, căci Florentino Perez s-a văzut pus în fața unui precontract al fostului președinte, unul de tristă amintire după părerea mea, Ramon Calderon, prin care dacă nu făcea transferul pe suma stabilită, 96 de milioane de euro, urma să plătească daune de 30 de milioane. Perez a ales să facă un efort, să dea banii și să ia jucătorul, nu să dea bani degeaba. Dar Cristiano la vremea respectivă era o certitudine, cîștigase un Balon de Aur și avea un potențial în continuă creștere. Neymar, la acest moment, e încă la nivel de promisiune, iar a plăti 100 de milioane pe el era o nebunie curată.
Barcelona a pus mîna pe un mare talent. dar și pe un mare generator de bani. Neymar are în momentul ăsta 12 firme mari cu care are contract și care vor continua să plătească. Probabil valoarea contractelor va crește, e posibil să vină și alții, căci brandul Barcelona în ziua de azi atrage ca un magnet. Jumătate din bani ar trebui să meargă la Barcelona, cel puțin așa se negoziază în aceste zile, e un aspect încă nefinalizat, ceea ce ar fi o premieră, căci Barcelona lăsa mereu drepturile de imagine în întregime jucătorului.
La nivel fotbalistic, Neymar e abia la început. Nu vă luați după cei care, brusc, nu-l văd un mare fotbalist. Din frustrări se nasc cele mai mari bazaconii. Neymar e un mare talent. Ambidextru, cu viteză de reacție, cu tehnică sclipitoare, cu un unu contra unu devastator pe spații mici, Neymar poate fi tratamentul perfect împotriva dependenței de Messi a Barcelonei. Sînt însă destule semne de întrebare ce roiesc în jurul său. Cum va fi adaptarea la fotbalul european și la viața europeană, în general. Iar apoi, cum se va adapta la stilul Barcelonei. Și, mai ales, întrebarea de o mie de puncte, întrebarea care-i preocupă pe toți: CUM SE VA ÎNȚELEGE CU MESSI?
Avem în față o pereche, Messi-Neymar, ce poate distruge orice apărare. Dar care poate distruge și propria echipă. Aici e problema lui Tito Vilanova. Sau a celui ce va fi antrenor al Barcelonei în sezonul viitor, căci mie încă nu mi-e prea clară continuitatea lui Tito. La Santos, Neymar beneficia de libertate totală de mișcare, era absolvit aproape total de sarcinile defensive. La Barcelona, aceste detalii sînt însă rezervate lui Messi. O echipă cu doi fotbaliști beneficiind de libertate de mișcare și degrevați de sarcini defensive poate deveni haotică la început, victimă sigură apoi.
Barcelona are, de pe vremea lui Cruyff, un joc pozițional extrem de clar. Se învață de la primele clase de vîrstă. Un joc pozițional în care nimeni nu face ce-i trece prin cap. Excepțiile s-au numit Laudrup, Romario, Ronaldinho și acum Messi. Ceilalți, și au fost un Stoicikov, un Figo, un Xavi, un Eto`o, un Iniesta, s-au integrat în această disciplină. Riquelme, de exemplu, n-a putut, de aceea s-a și autoexclus. La nivel de antrenori, Louis van Gaal a încercat să schimbe un pic modulul, dar și el s-a autoexclus cu această mișcare.
Poziția naturală a lui Neymar e centru-stînga. Dar, fiind ambidextru, poate foarte bine să joace centru-dreapta. E oare posibil ca ei să se întersecteze, să schimbe pozițiile unul cu altul? În principiu, da. Una din marile calități ale lui Neymar e simțul asociativ, felul în care se asociază cu coechipierul care are mingea. Messi, la fel. S-ar putea ca și unul și celălalt să-și gasească cel mai bun coechipier posibil. Căci Messi a avut, în ultimul timp, tendința de a coborî mult spre centru pentru a pasa decisiv, dar nu de puține ori n-a avut cui să paseze. Acum are o variantă în plus.
Tito Vilanova are așadar această misiune. Nu imposibilă, dar nici prea lesne de obținut. Să-i facă să joace pe cei doi în același timp. Mai are însă de lucrat la ceva Tito. Neymar e o mașină de creat fotbal, dar și o mașină de pierdut mingi. Ceea ce la Barcelona e total interzis. În Brazilia își permitea să piardă baloane, la Barcelona nu prea, mai ales în Champions League, cu rivale extrem de puternice și bine așezate în teren.
În mod normal, Iniesta e factorul-cheie în adaptarea lui Neymar. Ritmul pe care-l propune Iniesta se potrivește perfect cu cel al lui Neymar. E posibil ca Xavi să fie un pic în dificultate, dar experiența sa îl va ajuta. În aceste condiții, nu cred că Barcelona ar face o afacere foarte bună pierzîndu-l pe Thiago, căci Thiago are, la rîndu-i, capacitatea de a juca la viteza impusă de perechea Messi-Neymar.
Acum, astăzi, nu se poate spune cu certitudine nimic. Numai proștii au certitudini, oamenii inteligenți trebuie sa aibă și dubii. A spune cu convingere că Neymar nu se va adapta la Barcelona e o mare greșeală. La ce talent are, la felul aproape umil în care vine la Barcelona și la ce dorință a avut de a juca alături de Messi, Neymar are deschise toate ușile viitorului. Dar nici nu se poate spune, cu aceeași siguranță, că va reuși, că va fi un mare succes. Pentru asta trebuie să așteptăm. Și să ne bucurăm că avem prilejul să vad în fiecare săptămînă de ce este capabil acest băiat.
P.S. 1
Aștept reacția Madridului. Și a lui Florentino Perez. Deocamdată Barcelona i l-a luat pe Neymar, iar Bayern, se pare, pe Lewandovski. Perez visează la Bale, dar e un transfer foarte greu de realizat, chit că în mass-media se scrie și se vorbește mult pe această temă.
P.S. 2
Se naște o nouă forță în Franța și Europa: AS Monaco. Îl va semna pe Radamel Falcao, ceea ce o mare victorie, dar și un semn de întrebare pentru mine și pentru toți cei care mai cred că fotbaliștii nu sînt guvernați de principiul ”show me the money”. Atenție la alte manevre în zonă, căci Jorge Mendes, impresarul lui Falcao și al multor altora, pare să-și fi găsit un nou client.
Ceea ce trebuia să se întîmple s-a întîmplat. Jose Mourinho s-a despărțit, în mod oficial, de Real Madrid. E ceea ce am presupus încă din primele zile de existență ale acestui blog, atunci cînd am încercat să explic care e originea crizei ce a apărut pe neașteptate la Real, de ce Marca a scris despre un ”divorț anunțat” și care au fost culisele conflictului cu Iker Casillas.
Plecarea portughezului de la Real Madrid a fost primită, cum era și firesc, cu satisfacție în presa catalană. Care consideră că această despărțire prematură, căci Mourinho prelungise contractul pînă în 2016, e un eșec al clubului rival Barcelonei, un eșec, evident, la care a contribuit noua campioană a Spaniei.
Dezbaterea cred că e mai extinsă și trebuie analizată bine ștampila pusă pe fruntea lui Jose Mourinho. Înainte de a vorbi despre un eșec, trebuie să ne reamintim motivele pentru care a fost adus Jose Mourinho, în 2010. El n-a primit un contract generos de la Florentino Perez pentru că ar avea un caracter ales. Știam cu toții care a fost comportamentul portughezului la Porto, la Chelsea și la Inter, gesturile teribiliste pe care le-a făcut, certurile cu presa și ironiile trimise către adversari. Mourinho n-a fost adus pentru că ar fi un antrenor dedicat fotbalului spectacol. Dimpotrivă, spectacolul e ultimul lucru la care se gîndește. Și nici n-a fost adus pentru vreo posibilă aplecare spre tineri fotbaliști, cărora să le faciliteze ascensiunea în fotbalul mare. Nici vorbă, căci Mourinho e dintre cei care cumpără fotbaliști și nu din categoria celor ieftini, numărul celor promovați de el de la academiile cluburilor la care a activat fiind extrem de mic în raport cu sumele cheltuite pentru achiziționarea altora.
Jose Mourinho putea fi antrenorul Barcelonei în vara lui 2008. La fel cum și Cristiano Ronaldo putea fi jucătorul Barcelonei în 2003. Nu e o presupunere, e o informație certă. Txiki Beguiristain a negociat cu el în mai multe rînduri, a mers după portughez inclusiv la Cupa Africii, unde era comentator. Lucrurile n-au evoluat și pentru că Joan Laporta, cel care are președinte al Barcelonei atunci, n-a fost prea convins că Mourinho era antrenorul care le trebuie catalanilor, influențat fiind și de Johan Cruyff, care l-a sfătuit să meargă pe mîna începătorului, pe atunci, Pep Guardiola. Motivele lui Laporta au fost, dincolo de banii pe care ar fi fost nevoit să-i plătească lui Mourinho, echipei sale de asistenți, Vilas Boas era unul dintre ei, sau transferurilor pe care le-ar fi solicitat portughezul, tocmai cele amintite mai sus.
Florentino Perez l-a luat pe Mourinho cu un singur scop. Să bată Barcelona și să cîștige Liga Campionilor. Perez e om de afaceri înainte de a fi om de fotbal. Așa cum a adus, la vremea respectivă, cei mai buni jucători din lume, tot așa l-a adus, în vara lui 2010, pe antrenorul momentului. Cîștigase Liga Campionilor cu Inter, cu care mai făcuse și eventul în Italia. La Inter, așadar, club ce părea logodit cu eșecul și intrat într-o perpetuă criză de nervi. ”Dacă la Inter a putut, de ce n-ar putea la Real”, pesemne că și-a spus Perez în momentul în care a negociat cu Mourinho, undeva în aprilie 2010, căci nu cred că e cineva care își poate imagina că negocierea s-a purtat după cîștigarea Ligii Campionilor.
Acum, după 3 sezoane, a spune că a fost un eșec mi se pare cam mult. În fond, omul și-a respectat jumătate de promisiune. A bătut Barcelona, luîndu-i un titlu, o cupă și o supercupă. Cînd citiți FC Barcelona trebuie să aveți în vedere că a fost cea mai bună echipă a Barcelonei din toate timpurile, după mulți cea mai bună echipă din istoria fotbalului. A pus capăt supremației acestei echipe și a contribuit decisiv la plecarea lui Guardiola. În fața acestei echipe, Real a luat campionatul cu un punctaj record și un număr record de goluri marcate. Cupa Spaniei a revenit în vitrina de trofee a Realului după mulți ani, ba aș îndrăzni să spun că Mourinho a avut rolul său în revitalizarea acestei competiții pe care granzii Spaniei n-o prea luau în serios.
Mai rămîne Champions League. Aici, da, nu și-a îndeplinit obiectivul. De fapt, cred că că ăsta era obiectivul principal al lui Florentino Pereze. Real n-a mai luat Liga din 2002 și e o perioadă foarte mare pentru un club care are 9 trofee C 1 în palmares. Mourinho a subordonat totul acestui obiectiv și a greșit.
Nu mi-e foarte clar de unde a început deteriorarea relațiilor dintre Mourinho și vestiar. De unde s-a născut acel ultimatum al lui Casillas și Ramos. Există unele speculații pe care se poate pedala. Căci e limpede că această deteriorare s-a petrecut în vară, chiar înainte de cîștigarea campionatului.
În cercurile apropiate vestiarului se cam știa că Mourinho negocia destul de intens cu Marina Granovskaia, cea care-l reprezintă practic pe Roman Abramovici la Chelsea, ba chiar se spunea că s-ar fi înțeles să preia echipa londoneză imediat după finala Ligii. S-a întîmplat însă atunci că Di Matteo a cîștigat acea finală, iar penalty-ul transformat de Drogba la Munchen a reprezentat practic semnătura pe un nou contract al italianului.
Pe 24 mai 2012 anunța Marca faptul că Mourinho a semnat prelungirea cu Real pînă în 2016. Vestiarul a văzut un joc la două capete al portughezului, care mai întîi căuta soluție de plecare prin acele reproșuri aduse unui lot care tocmai luase un titlul Barcelonei, ajutîndu-l pe Mou să-și întărească mitul celui de-al doilea sezon miraculos la echipele pe care le pregătește, și apoi obținea prelungirea contractului, bazîndu-se tocmai pe această performanță.
Cît despre cine va veni în locul lui Mourinho, e timp suficient să discută, să comentăm, să analizăm. Cert e că nu-i va fi ușor. După Mourinho e întotdeauna greu să lucrezi.
7 mai rămîne o bornă importantă în fotbalul românesc, poate cea mai importantă. Pe 7 mai 1986 o echipă din România aducea Cupa Campionilor Europeni la Bucureşti. Ziua cînd, vorba unui promo, am fost şi noi stăpînii lumii. Am mai spus-o, nu sînt și nu voi fi probabil niciodată stelist, dar asta nu înseamnă că nu știu să respect adevărul și valorile. Ceea ce alții nu fac.
Măcar un şpriţ, ceva, putea şi finanţatorul să dea, eventual sacrifica o oaie-două, un miel că tot e perioada Paștelui, şi punea şi de un grătar. Pe de altă parte, nu e nici o mirare. Pe vremea aia era un demn habarnist în ale fotbalului, nu că acum ar fi o enciclopedie, şi un destoinic crescător de animale. Pesemne că-şi aduce mai repede aminte cum mergea iaurtul pe 7 mai 1986 decît că Lăcătuş şi Balint au transformat penaltyurile decisive. Cine au fost cei care au ratat deja e prea mult.
Să revenim la oile noastre! Merge în context. Şi să vorbim despre un lucru important. La care astăzi nici măcar n-am avea curaj să visăm. În 1986 am avut o echipă care a bătut Barcelona. Într-o finală europeana, în cea mai importantă finală europeană posibilă. Sînt destui care spun acum că meciul a fost prost, că Steaua doar s-a apărat şi a avut noroc. OK, şi ce dacă? Ideea rămîne. Aşa prost cum a jucat, Steaua a fost egala Barcelonei timp de 120 de minute şi a bătut-o la penaltyuri.
Iar acel meci nu reprezintă sub nici o formă caracteristica fotbalului Stelei din acea perioadă, absolut strălucitor pe alocuri. “Tiki-taka Barcelona” nu era o caterincă ieftină, zău că era chiar o realitate! Steaua din 1986 pasa mult mai repede decît Steaua de azi, viteza de joc de atunci era peste cea de azi. Luaţi de curiozitate orice meci de atunci, returul cu Anderlecht spre exemplu, şi o să vă convingeţi.
Sînt lucruri pe care banii nu le pot cumpăra. Aşa cel puţin se spune într-o reclamă tv. Se mai spune ceva acolo: “Fericirea copilului meu e nepreţuită”. Pe 7 mai 1986, milioane de copii au fost fericiţi. Copiii de atunci au devenit oameni mari, oamenii mari de atunci au mai îmbătrînit. Amintirile lor sînt nepreţuite. Amintirea fericirii de atunci. Şi nici un finanţator din lume nu va putea cumpăra acest sentiment.
Caută-mă!