Ne aflăm în plină perioadă de mercato, transferurile reprezintă cuvîntul de ordine al acestor zile. Vara e momentul culminant al acestui carusel de nume ce include cluburi, fotbaliști, impresari, ziariști. Și care, ca un montagne russe, aduce după sine o sumedenie de informații ce pot bulversa pe oricine, mai ales pe cei mai creduli din fire, care sînt convinși că tot ce zboară se mănîncă și tot ce apare e adevărat. La finalul acestei perioade, la începutul lui septembrie, vom trage linie și vom observa că procentul operațiunilor finalizate e undeva spre 10 la sută din cel al operațiunilor vehiculate. Am mai spus-o, sfatul meu atunci cînd apar astfel de bombe e să stabiliți o marjă de eroare proprie și, eventual, să treceți prin filtrul rațiunii orice informație.
Manipularea prin presă e în floare în această perioadă. Prin presă înțelegînd prin intermediul jurnaliștilor. Ea a existat dintotdeauna, să nu cumva să vă imaginați că ea există doar în zona transferurilor de fotbaliști. Atunci cînd sînt interese, apare și manipularea. Un club vrea să cumpere un jucător, s-a înțeles cu clubul care vinde, dar întîmpină dificultăți din partea impresarului, care, evident, vrea ceva beneficii pentru clientul lui și pentru sine. Apare imediat informația conform căreia un alt fotbalist, de la un alt club, e pregătit să accepte condițiile și să semneze. Ținta manipulării e impresarul pretențios, căruia i se flutură ideea că pe piață nu e doar jucătorul său, ci există și alte variante. Situația poate să difere, în sensul că din partea clubului care vinde intervin probleme, o sumă mai mare solicitată ori un interval de plată mai redus, sau clubul care vrea să cumpere caută să obțină o sumă mai mică decît cea soliciată, caz în care variantele de rezervă apar din nou în presă. Sînt lucruri care se întîmplă și nu țin de reaua voință a jurnaliștilor, care primesc informații, unele greu de verificat din mai multe surse, și preferă să le publice pentru a nu rămîne descoperiți. E un fel de joc din care toată lumea are de cîștigat pînă la urmă, inclusiv cel aflat la capătul firului, cititorul ori telespectatorul ce primește informația și are motive de dezbatere, subiecte de conversație, eventual la o bere, ca să aibă de cîștigat și sectorul serviciilor.
În afara transferurilor mai există și capitolul rezervat măririlor de salariu sau prelungirilor de contracte. Sînt importante și ele, astfel că și în aceste situații apar manipulări. În general, acestea se rezolvă în liniște, cu părțile așezate la masa negocierilor, pe o perioadă mai lungă de timp. De regulă, cluburile mari încep negocieri pentru prelungirea contractelor fotbaliștilor pe care își doresc să-i păstreze cam cu doi ani și jumătate înainte de expirare. Caută astfel să se evite situația delicată în care un fotbalist intră în ultimul an de contract fără să-i fie rezolvată situația. Daca se ajunge la granița celor doi ani rămași din înțelegere și fotbalistul e ferm pe poziția de a nu accepta prelungirea, în general cea mai bună variantă e vînzarea, cît încă se poate obține un preț bun. Cu un an înainte de expirare lucrurile deja se complică mult, vezi de exemplu situația lui Sami Khedira la Real Madrid.
Un exemplu de fotbalist căruia îi expiră contractul este doi ani, dar care nu s-a înțeles pentru prelungire este Sterling. A refuzat constant toate propunerile ce i s-au făcut dinspre Liverpool și, în mod normal, va fi vîndut. Probabil că impresarul său, Aidy Ward, un tip destul de obscur pe piață, care nu are în portofoliu nume foarte mari (poate cu excepția lui Oxlade-Chamberlain de la Arsenal) are ceva variante, căci altfel nu se explică refuzul. La 20 de ani, Sterling a devenit, cu ajutorul agentului, subiect al manipulărilor din presă, care duc spre un soi de licitație. Ward n-a ezitat să ofere jurnaliștilor informații concrete despre salariile oferite pe rînd lui Sterling, ceea ce nu prea se face. Intrat în acest malaxor mediatic, Sterling nu are decît de pierdut, căci cota lui crește în mod artificial, iar orizontul de așteptare în ceea ce-l privește va fi direct proporțional cu suma ce va fi plătită pentru el. Asta dacă nu cumva, în cele din urmă, jucătorul va accepta oferta ”cormoranilor”, care nu-i de ici de colo, 150.000 de euro pe săptămînă, 600.000 pe lună, 7,2 milioane pe sezon. Totuși, să fim serioși, Sterling o fi bun fotbalist, dar la 20 de ani n-a arătat încă foarte multe. Are viitorul în față, dar viitorul e incert pentru oricine.
O situație asemănătoare, dar și un pic diferită, este a lui Sergio Ramos. Aici vorbim despre o altfel de tactică a manipulării. Cum să obții mărire de salariu la capătul unui sezon slab pentru jucător și club. Actorii acestei piese sînt Sergio Ramos, cu contract scadent în 2017, Rene Ramos, fratele fotbalistului și impresarul său, care vrea pentru fundașul madrilen un salariu între 10 și 12 milioane de euro net pe sezon plus prelungire a contractului pînă în 2020, dar și, deloc în ultimul rînd, Florentino Perez, președintele Realului, care n-a ezitat de-a lungul timpului să se despartă de figuri emblematice ale clubului fără prea mult sentimentalism.
Spre deosebire de Sterling, vorbim despre o emblemă a Realului. Astfel că lupta între părți e de multe ori la baionetă. Informația că Ramos a fost oferit unui candidat la președinția Barcelonei, Jordi Majo, e veche și confirmată chiar de acesta. Neconfirmată e persoana care a făcut oferta, căci Majo nu vrea s-o dezvăluie. Se speculează fie că e din anturajul lui Ramos, pentru a forța mîna lui Florentino, fie din anturajul lui Florentino, pentru a strica imaginea fotbalistului în ochii fanilor și a face ca o eventuală despărțire să fie mai puțin traumatică. Eu unul înclin să cred că a doua varianta e cea corectă, căci nu văd cum Ramos se putea gîndi la o primire prea cordială la Barcelona.
Războiul mediatic e în plină desfășurare. Logic ar fi ca, pînă la urmă, părțile să se înțeleagă, căci e prea mare legătura între Sergio Ramos și club, impactul plecării sale ar fi mult mai mare decît al plecării lui Sterling de la Liverpool. E însă un război care afectează imaginea ambelor părți. Ramos cîștigă 5,5 milioane de euro pe sezon, sumă obținută în 2011, cînd a sărit de la 2,5 milioane la 5,5 milioane (în 2007, la doi ani de la transferul său de la Sevilla, sărise de la un milion pe an la 2,5 milioane), dar în momentul de față e depășit la bani de alte nume, mult mai noi ca el în echipă. Bale, Kroos, James Rodriguez, plus de Benzema, care tocmai a obținut o mărire pînă la 8 milioane. Rene Ramos cere pentru fratele său 12 milioane de euro, ceea ce l-ar situa pe a doua poziție a ierarhiei după Cristiano Ronaldo. Probabil însă că ar accepta și 10 milioane, mai puțin decît Bale care are 11 milioane, dar mai mult decît o parte din cei menționați mai sus.
Se pare însă că Florentino Perez nu-i prea convins. Deocamdată așteaptă și probabil caută să înțeleagă ce impact ar avea o plecare a lui Ramos, urmată de cea mult mai probabilă a lui Casillas. Dinspre cealaltă tabără apar informații conform cărora Manchester United i-ar oferi 12 miloane de euro pe sezon și contract pînă în 2020. Ca un făcut, fix ceea ce solicită Ramos și de la Real Madrid. Dacă informația e adevărată, vezi discuția despre manipulări de mai sus, United are un as în mînecă din dorința aproape obsesivă a lui Florentino Perez de a-l lua pe De Gea. Un soi de schimb, cu ceva bani oferiți dinspre Manchester (30 de milioane vorbea ”AS” în numărul de marți) ar face ca toate părțile să fie mulțumite. Inclusiv cea de-a patra parte, apărută pe parcurs, De Gea, care ar izbuti astfel să-și mulțumească logodnica, solista Edurne, cea pe care ați văzut-o concurînd pentru Spania la recentul Eurovision. E un subiect care cu siguranță va continua în următoarele săptămîni și al cărui final e greu de descifrat.
Două vorbe despre cîteva dintre transferurile deja făcute. Destul de puține, dar există explicații și pentru asta. În primul rînd cluburile așteaptă data de 30 iunie, dată la care se închide exercițiul bugetar în fotbal, dar și o primă lovitură de mercato, care să provoace un soi de efect de domino. Juventus mi se pare că s-a mișcat din nou bine cu Mandzukic, Dybala, Khedira. Deocamdată. Se așteaptă decizia lui Tevez și probabil că vor urma și alte mutări, inclusiv în sens invers, de plecare.
Inter a arătat în sfîrșit că există pe piață luîndu-l pe Kondogbia. Un transfer bun, pe o sumă cam mare însă, dar e prețul plătit unei perioade destul de lungi de absență. Dacă va veni și Miranda (probabil va fi anunțat după Copa America) echipa lui Mancini se întărește.
Foarte bun mi se pare transferul lui Cech la Arsenal. Wenger pare să se fi decis în sfîrsit asupra liniei pe care o urmează, renunțînd la tineri de perspectivă, scumpi dar incerți, în favoarea unor nume consacrate. După Ozil și Alexis, Petr Cech e mare realizare. De văzut ce va reuși Mourinho să scoată din Falcao și ce va putea face Firmino la Liverpool. Mi se pare cam mare prețul plătit pentru el, 40 de milioane, în condițiile în care, din ce știu, ar trebui să intre în lot din această vară și belgianul Origi.
Ne aflăm în plină perioadă de mercato, transferurile reprezintă cuvîntul de ordine al acestor zile. Vara e momentul culminant al acestui carusel de nume ce include cluburi, fotbaliști, impresari, ziariști. Și care, ca un montagne russe, aduce după sine o sumedenie de informații ce pot bulversa pe oricine, mai ales pe cei mai creduli din fire, care sînt convinși că tot ce zboară se mănîncă și tot ce apare e adevărat. La finalul acestei perioade, la începutul lui septembrie, vom trage linie și vom observa că procentul operațiunilor finalizate e undeva spre 10 la sută din cel al operațiunilor vehiculate. Am mai spus-o, sfatul meu atunci cînd apar astfel de bombe e să stabiliți o marjă de eroare proprie și, eventual, să treceți prin filtrul rațiunii orice informație.
Manipularea prin presă e în floare în această perioadă. Prin presă înțelegînd prin intermediul jurnaliștilor. Ea a existat dintotdeauna, să nu cumva să vă imaginați că ea există doar în zona transferurilor de fotbaliști. Atunci cînd sînt interese, apare și manipularea. Un club vrea să cumpere un jucător, s-a înțeles cu clubul care vinde, dar întîmpină dificultăți din partea impresarului, care, evident, vrea ceva beneficii pentru clientul lui și pentru sine. Apare imediat informația conform căreia un alt fotbalist, de la un alt club, e pregătit să accepte condițiile și să semneze. Ținta manipulării e impresarul pretențios, căruia i se flutură ideea că pe piață nu e doar jucătorul său, ci există și alte variante. Situația poate să difere, în sensul că din partea clubului care vinde intervin probleme, o sumă mai mare solicitată ori un interval de plată mai redus, sau clubul care vrea să cumpere caută să obțină o sumă mai mică decît cea soliciată, caz în care variantele de rezervă apar din nou în presă. Sînt lucruri care se întîmplă și nu țin de reaua voință a jurnaliștilor, care primesc informații, unele greu de verificat din mai multe surse, și preferă să le publice pentru a nu rămîne descoperiți. E un fel de joc din care toată lumea are de cîștigat pînă la urmă, inclusiv cel aflat la capătul firului, cititorul ori telespectatorul ce primește informația și are motive de dezbatere, subiecte de conversație, eventual la o bere, ca să aibă de cîștigat și sectorul serviciilor.
În afara transferurilor mai există și capitolul rezervat măririlor de salariu sau prelungirilor de contracte. Sînt importante și ele, astfel că și în aceste situații apar manipulări. În general, acestea se rezolvă în liniște, cu părțile așezate la masa negocierilor, pe o perioadă mai lungă de timp. De regulă, cluburile mari încep negocieri pentru prelungirea contractelor fotbaliștilor pe care își doresc să-i păstreze cam cu doi ani și jumătate înainte de expirare. Caută astfel să se evite situația delicată în care un fotbalist intră în ultimul an de contract fără să-i fie rezolvată situația. Daca se ajunge la granița celor doi ani rămași din înțelegere și fotbalistul e ferm pe poziția de a nu accepta prelungirea, în general cea mai bună variantă e vînzarea, cît încă se poate obține un preț bun. Cu un an înainte de expirare lucrurile deja se complică mult, vezi de exemplu situația lui Sami Khedira la Real Madrid.
Un exemplu de fotbalist căruia îi expiră contractul este doi ani, dar care nu s-a înțeles pentru prelungire este Sterling. A refuzat constant toate propunerile ce i s-au făcut dinspre Liverpool și, în mod normal, va fi vîndut. Probabil că impresarul său, Aidy Ward, un tip destul de obscur pe piață, care nu are în portofoliu nume foarte mari (poate cu excepția lui Oxlade-Chamberlain de la Arsenal) are ceva variante, căci altfel nu se explică refuzul. La 20 de ani, Sterling a devenit, cu ajutorul agentului, subiect al manipulărilor din presă, care duc spre un soi de licitație. Ward n-a ezitat să ofere jurnaliștilor informații concrete despre salariile oferite pe rînd lui Sterling, ceea ce nu prea se face. Intrat în acest malaxor mediatic, Sterling nu are decît de pierdut, căci cota lui crește în mod artificial, iar orizontul de așteptare în ceea ce-l privește va fi direct proporțional cu suma ce va fi plătită pentru el. Asta dacă nu cumva, în cele din urmă, jucătorul va accepta oferta ”cormoranilor”, care nu-i de ici de colo, 150.000 de euro pe săptămînă, 600.000 pe lună, 7,2 milioane pe sezon. Totuși, să fim serioși, Sterling o fi bun fotbalist, dar la 20 de ani n-a arătat încă foarte multe. Are viitorul în față, dar viitorul e incert pentru oricine.
O situație asemănătoare, dar și un pic diferită, este a lui Sergio Ramos. Aici vorbim despre o altfel de tactică a manipulării. Cum să obții mărire de salariu la capătul unui sezon slab pentru jucător și club. Actorii acestei piese sînt Sergio Ramos, cu contract scadent în 2017, Rene Ramos, fratele fotbalistului și impresarul său, care vrea pentru fundașul madrilen un salariu între 10 și 12 milioane de euro net pe sezon plus prelungire a contractului pînă în 2020, dar și, deloc în ultimul rînd, Florentino Perez, președintele Realului, care n-a ezitat de-a lungul timpului să se despartă de figuri emblematice ale clubului fără prea mult sentimentalism.
Spre deosebire de Sterling, vorbim despre o emblemă a Realului. Astfel că lupta între părți e de multe ori la baionetă. Informația că Ramos a fost oferit unui candidat la președinția Barcelonei, Jordi Majo, e veche și confirmată chiar de acesta. Neconfirmată e persoana care a făcut oferta, căci Majo nu vrea s-o dezvăluie. Se speculează fie că e din anturajul lui Ramos, pentru a forța mîna lui Florentino, fie din anturajul lui Florentino, pentru a strica imaginea fotbalistului în ochii fanilor și a face ca o eventuală despărțire să fie mai puțin traumatică. Eu unul înclin să cred că a doua varianta e cea corectă, căci nu văd cum Ramos se putea gîndi la o primire prea cordială la Barcelona.
Războiul mediatic e în plină desfășurare. Logic ar fi ca, pînă la urmă, părțile să se înțeleagă, căci e prea mare legătura între Sergio Ramos și club, impactul plecării sale ar fi mult mai mare decît al plecării lui Sterling de la Liverpool. E însă un război care afectează imaginea ambelor părți. Ramos cîștigă 5,5 milioane de euro pe sezon, sumă obținută în 2011, cînd a sărit de la 2,5 milioane la 5,5 milioane (în 2007, la doi ani de la transferul său de la Sevilla, sărise de la un milion pe an la 2,5 milioane), dar în momentul de față e depășit la bani de alte nume, mult mai noi ca el în echipă. Bale, Kroos, James Rodriguez, plus de Benzema, care tocmai a obținut o mărire pînă la 8 milioane. Rene Ramos cere pentru fratele său 12 milioane de euro, ceea ce l-ar situa pe a doua poziție a ierarhiei după Cristiano Ronaldo. Probabil însă că ar accepta și 10 milioane, mai puțin decît Bale care are 11 milioane, dar mai mult decît o parte din cei menționați mai sus.
Se pare însă că Florentino Perez nu-i prea convins. Deocamdată așteaptă și probabil caută să înțeleagă ce impact ar avea o plecare a lui Ramos, urmată de cea mult mai probabilă a lui Casillas. Dinspre cealaltă tabără apar informații conform cărora Manchester United i-ar oferi 12 miloane de euro pe sezon și contract pînă în 2020. Ca un făcut, fix ceea ce solicită Ramos și de la Real Madrid. Dacă informația e adevărată, vezi discuția despre manipulări de mai sus, United are un as în mînecă din dorința aproape obsesivă a lui Florentino Perez de a-l lua pe De Gea. Un soi de schimb, cu ceva bani oferiți dinspre Manchester (30 de milioane vorbea ”AS” în numărul de marți) ar face ca toate părțile să fie mulțumite. Inclusiv cea de-a patra parte, apărută pe parcurs, De Gea, care ar izbuti astfel să-și mulțumească logodnica, solista Edurne, cea pe care ați văzut-o concurînd pentru Spania la recentul Eurovision. E un subiect care cu siguranță va continua în următoarele săptămîni și al cărui final e greu de descifrat.
Două vorbe despre cîteva dintre transferurile deja făcute. Destul de puține, dar există explicații și pentru asta. În primul rînd cluburile așteaptă data de 30 iunie, dată la care se închide exercițiul bugetar în fotbal, dar și o primă lovitură de mercato, care să provoace un soi de efect de domino. Juventus mi se pare că s-a mișcat din nou bine cu Mandzukic, Dybala, Khedira. Deocamdată. Se așteaptă decizia lui Tevez și probabil că vor urma și alte mutări, inclusiv în sens invers, de plecare.
Inter a arătat în sfîrșit că există pe piață luîndu-l pe Kondogbia. Un transfer bun, pe o sumă cam mare însă, dar e prețul plătit unei perioade destul de lungi de absență. Dacă va veni și Miranda (probabil va fi anunțat după Copa America) echipa lui Mancini se întărește.
Foarte bun mi se pare transferul lui Cech la Arsenal. Wenger pare să se fi decis în sfîrsit asupra liniei pe care o urmează, renunțînd la tineri de perspectivă, scumpi dar incerți, în favoarea unor nume consacrate. După Ozil și Alexis, Petr Cech e mare realizare. De văzut ce va reuși Mourinho să scoată din Falcao și ce va putea face Firmino la Liverpool. Mi se pare cam mare prețul plătit pentru el, 40 de milioane, în condițiile în care, din ce știu, ar trebui să intre în lot din această vară și belgianul Origi.
Și amîndoi fără Luis Suarez. Așa ar fi trebuit să sune titlul acestui text, doar că ar fi ieșit prea lung. Iar cum Suarez nu e la această Copa America, rămîn de analizat ceilalți doi componenți ai tripletei magice cu care Barcelona a cîștigat tripla în acest sezon. Și de la care se aștepta, la startul competiției din Chile, să arate același nivel pe care l-au arătat în tricoul catalanilor.
Și Argentina și Brazilia au jucat cîte două meciuri la Copa America. Un plus evident pentru Argentina, dacă e să facem comparație doar între cele două mari rivale din America de Sud. Argentina e, cum se spune, mai echipă, în ciuda unor carențe evidente, de ordin tactic, de ordin fizic, la anumiți jucători, ori al formei pe care o traversează alții. În schimb, Brazilia continuă pe linia dezamăgirii de la Mondialul de anul trecut. A schimbat selecționerul, l-a readus pe Dunga, un antrenor cu idei și decizii destul de bizare, dar n-a prea avut ce să schimbe la nivel de jucători. Îndrăgostit de fotbalul Braziliei din 1982, chit că n-am înțeles foarte bine acel Mondial din Spania pe care l-am văzut la televiziunea bulgară, și de stilul acelei echipe, mi se pare că Brazilia de azi traversează o criză la nivel de fotbaliști exponențiali. În vara trecută, imediat după finala dintre Germania și Argentina, scriam pe acest blog că ”Germania are mai mulți jucători creativi decît Brazilia și Argentina la un loc”. Iar nemților le lipsise și Reus. Nu s-au schimbat prea multe, nu-i așa?
Spun foarte mulți că e cea mai anostă echipă a Braziliei din istorie. E posibil, n-am atîtea date încît să invoc istoria. Ceea ce se vede la această Copa America e o echipă naționale ce trăiește din personalitatea lui Neymar, din reușitele ori nereușitele acestuia. Pe umerii lui sînt depozitate speranțele unei națiuni pentru care fotbalul e o stare de spirit (să ne amintim doar de lacrimile ce inundaseră stadionul după acea halucinantă semifinală de anul trecut). Doar că Neymar de la Barcelona, cel ce alimenta acestă depozitare a iluziilor, e un pic orfan în selecționata ”canarinha”. Orfan din punct de vedere fotbalistic, evident. Nu are cu cine juca, nu există alt jucător care să genereze faze periculoase. La Barcelona îl are pe Messi, cu care se înțelege perfect, îl are pe Suarez, care se bate ca un gladiator ca să-i creeze spații, îl are pe Jordi Albe în spate și, de multe ori, în fața lui. Îl are pe Iniesta, îl are pe Busquets. Și mai are ceva,extrem de important. Are sute de ore de antrenament și zeci de ore de meciuri oficiale cu cei amintiți mai sus. Neymar, trezit la 7 dimineața, presupunînd că n-a avut o noapte agitată la ”Bling Bling”, clubul pe care-l mai frecventează, și aruncat direct pe teren alături de ceilalți colegi, puși și ei într-o situație asemănătoare, tot găsește resusele cîtorva zeci de combinații cu Messi, Suarez și compania.
Discuția e lungă pe această temă. Cei care cer echipelor naționale să se comporte precum o echipă de club sînt într-o mare eroare. Asta e mai greu și cred că nu întîmplător ultimele trei campioane mondiale vin din Europa și s-au bazat, la vremea respectivă, pe relațiile de joc deja existente între jucătorii unei echipe de club, Bayern în 2014, Barcelona în 2010, Juventus în 2006, dar și pe rivalitatea existentă între echipele amintite și adversarele din campionat. Pentru Brazilia și Argentina, căci despre ele e vorba în acest text, dar într-o măsură mai mică sau mai mare și pentru celelalte selecționate din America de Sud, lucrul ăsta e un pic mai greu, căci campionatele interne sînt puțin spre deloc reprezentate.
Întorcîndu-mă la Brazilia și la stilul său, aș putea s-o numesc ”Neymaria”. Brazilia de azi înseamnă Neymar. Din păcate, nu știu cît de mult poate Neymar să susțină această responsabilitate, dublată acum și de banderola de căpitan ce i-a fost oferită. La 23 de ani, e încă tînăr pentru a fi un lider, pentru a fi cel care să coaguleze un vestiar, pentru a fi cel care dă exemplu. Revedeți minutele de dinaintea startului partidei cu Columbia, momentul fotografiilor oficiale, tragerea la sorți a terenurilor, fotografiile de la centrul terenului. Neymar e pus numai pe șotii, face cu ochiul, rîde, glumește, e o stare de spirit foarte bună, nimic de zis, dar nu a unui căpitan. Spre comparație, Messi de azi e mai serios, chit că are și el scăpările sale, vezi glumele cu Di Maria de dinaintea reprizei secunde cu Paraguay. Iar Messi îl are acolo, lîngă el, întotdeauna pe Mascherano, căruia nu degeaba i se spune ”El Jefecito” și al cărui rol trece de multe ori neobservat, dar e esențial. Neymar s-a autoexclus în meciul cu Columbia, va pierde în mod sigur duelul cu Venezuela și, în mod normal, căci a luat ”roșu” direct, și meciul din ”sferturi”. Asta în situația în care Brazilia va ajunge acolo, căci Venezuela nu e chiar un adversar comod. Xavi spunea despre Neymar, imediat după terminarea sezonului, că trebuie să mai învețe cum să se comporte, să se maturizeze. Pare o noțiune simplă, dar vă invit să revedeți fiecare cum vă purtați și cum gîndeați la 23 de ani, ca să înțelegeți că nu e chiar așa ușor.
Aminteam mai sus de Dunga și de ideile sale. Văzînd cele două meciuri jucate de Brazilia, mi se pare incredibil că nu l-a chemat pe Dani Alves decît în ultimul moment, forțat de accidentarea lui Danilo. Momentul de formă prin care trece Dani Alves, apropo de maturizare, mi se pare incredibil, cred că putea la fel de bine să joace și împreună cu Danilo, el ceva mai avansat și noul fundaș al Realului ceva mai retras. Apoi, nu înțeleg de ce nu a fost chemat Lucas Moura. E al doilea turneu final pe care-l ratează și presupun că există anumite motive ce țin de birouri, de impresari, de șefii federației. A mai fi Luiz Adriano, a cărui absență iarăși n-o înțeleg. Faptul că Brazilia se bazează, pentru linia de atac, pe un fotbalist ce joacă în China și pe altul ce vine de la Hoffenheim (chit că Firmino nu e un fotbalist rău, se spune chiar că l-ar vrea Manchester United, dar parcă de la Brazilia așteptam altceva) e doar un detaliu ce explică situația de față.
Două vorbe și despre Argentina. Din punct de vedere al lotului stă mai bine ca Brazilia, cel puțin atacanți are să dea și altora. Tata Martino și-a regîndit strategia după egalul cu Paraguay, a înțeles că echipei sale îi trebuie mai multă siguranță în zona de mijloc, astfel că l-a ales pe Biglia în locul lui Banega. Și a înțeles că are nevoie și de un fundaș dreapta care să compenseze desele plecări ale lui Messi din acea zonă. Roncaglia nu putea să facă asta, Zabaleta a făcut-o, de la el a și plecat de fapt golul victoriei. Problema Argentinei vine, de asemenea, din jocul de construcție. Dar și aici discuția e aceeași ca la Brazilia. Messi n-a fost strălucitor pînă acum, dar nici absent n-a fost. Schimbarea din stilul său de joc se observă. A-l compara cu Messi de la Barcelona e incorect. Nu-l mai are pe Neymar, Mascherano nu e Busquets la construcție, Aguero nu e Suarez, iar Di Maria nu e Neymar. Spre deosebire de Neymar, are totuși altceva în jurul lui. Pare clar că Tata Martino are o formulă de joc asumată, cea cu Di Maria pe post de extremă stîngă. Tevez nu poate juca acolo, eventual Pastore, dar el e util în linia de mijloc. Di Maria resimte însă sezonul nefast de la Manchester United, îi lipsește prospețimea, nu are explozie. După minutul 60 e sufocat, pînă în minutul 60 aleargă mult, dar și greșește mult. Argentina rămîne însă, după două etape jucate, favorită în a disputa finala cu Chile.
Acest text se adresează în principal celor sub 25 de ani. Dacă aveți peste 35 sau ați depășit granița cifrei 4, vă rog să vă opriți pentru o clipă din ceea ce faceți, să închideți ochii și să încercați să vă întoarceți în timp! He he, știu că ați vrea, dar din păcate e imposibil. Ceea ce vă solicitam eu era doar o încercare de a vă reaminti ce făceați în urmă cu 25 de ani pe vremea asta?
Citeste mai mult …
S-a terminat acest sezon de Champions League cu o finală în care surpriza n-a apărut. Favorita a cîștigat, pe merit, dar n-a fost un succes facil, căci în destule momente, în special în repriza a doua și, mai ales, după golul egalizator, incertitudinea a fost prezentă, la fel și senzația că Juventus poate face surpriza. Nu s-a întîmplat, Barcelona a cîștigat prezentînd un argument cît se poate de solid: astăzi, echipa sa e mai bună decît a lui Juventus. Valoarea jucătorilor e mai mare, iar calitatea a fost cea care a făcut diferența, într-o finală în care cu greu putem găsi exemple de jucători care să nu se fi ridicat la înălțimea evenimentului. Nici într-o tabără, nici în cealaltă. Diferența de valoare individuală a făcut ca diferența de pe tabelă să fie în favoarea catalanilor.
Deși a pierdut, Juventus a cîștigat multe. Și-a cîștigat în primul rînd dreptul de a urca un etaj în acest imobil de lux al fotbalului de azi, care e Champions League. După această finală, pierdută, e adevărat, dar pierdută cu demnitate, ”Bătrîna Doamnă” a revenit pe o poziție pe care o ocupa acum cîțiva ani. A făcut trecerea de la o echipă bună, care domina campionatul Italiei, la una foarte bună, ce se poate înscrie printre favoritele sezonului viitor de Champions League. Juventus a izbutit să readucă fotbalul italian, după 5 ani, în rîndul competițiilor care contează.
Barcelona e echipa ultimei decade. A cîștigat de 4 ori Champions League, 2006, 2009, 2011, 2015, a mai bifat alte cîteva semifinale pe care le-a pierdut la nivel de detalii, 2010 și 2012, și a fost mereu în grupul favoritelor. Cred că nu întîmplător, această decadă glorioasă se suprapune peste cei 10 ani petrecuți în lotul primei echipe de Lionel Messi. Cel care a schimbat fața acestui club a fost Ronaldinho. Transferul său în vara lui 2003 a readus zîmbetul într-o grupare aflată în plină criză de nervi. Dincolo de acest zîmbet contagios și acel fotbal generos, Ronaldinho a mai adus ceva, foarte important. A transformat Barcelona într-o echipă de interes mondial, cu fani în toate colțurile lumii, ceea ce e echivalent și cu încasări mult mai mari. Astăzi, Barcelona e capabilă să suporte un salariu imens, cum e cel al lui Messi, să facă transferuri de ordinul zecilor de milioane, Neymar ori Suarez, dar să și beneficieze de munca unei academii ce atrage talente de peste tot și e capabilă să ofere, fără sumă de transfer, fotbaliști de talia lui Xavi, Iniesta, Pique, Busquets, Pedro. Momentul de cotitură în istoria acestui club au fost alegerile din 2003, atunci cînd un tînăr, pe atunci, Joan Laporta prelua conducerea clubului și venea cu idei proaspete, generatoare de succes, în cele din urmă. Și n-ar fi exclus deloc ca din vară să-l vedem din nou președinte, căci în iulie vor fi iar alegeri la Barcelona, iar Laporta beneficiază de un capital foarte mare de simpatie și are șanse reale să cîștige în fața unui președinte în funcție, Bartomeu, care tocmai a gestionat tripla.
Întorcîndu-ne la finala de la Berlin, regăsim acest mister de care am tot vorbit în ultimele săptămîni. Misterul unei echipe ce pe 4 ianuarie părea condamnată la eșec, la un sezon convulsiv, ce-și pierdea directorul sportiv și era pe cale să-și piardă și antrenorul. Am mai spus-o, mi-aș fi dorit tare mult să fi putut participa la acele antrenamente tensionate de după eșecul cu Real Sociedad de pe ”Anoeta”, mi-aș fi dorit să fi putut asista la discuțiile din vestiar, eventual mi-aș fi dorit să fi putut primi stenograme, cuvînt foarte la modă pe la noi, ale discuțiilor dintre jucători în acele zile. Ceea ce s-a întîmplat atunci rămîne un mister al fotbalului. Poate la un moment dat vreunul dintre componenții actualei echipe se va decide să scrie o carte și să spargă recordurile de tiraj oferind povestea completă a acelei perioade. Cert e că dintr-o echipă crispată, nervoasă și stresată, Barcelona a devenit în 5 luni, din 4 ianuarie în 6 iunie, stăpîna Europei. A învins toate campioanele posibile în această perioadă. Campioana Angliei, campioana Franței, campioana Germaniei, campioana Italiei, campioana Spaniei și campioana Europei, pe unele chiar foarte clar, astfel că nu cred că poate exista cineva întreg la minte care să pună sub semnul întrebării tripla obținută.
Trecerea de la Barcelona lui Guardiola la Barcelona lui Luis Enrique e o realitate. Stilul celor două entități seamănă, dar nu mai e același. Barcelona de azi e mai electrică, mai vibrantă, mai directă. Preferă meciurile pe contre, caută să aducă partidele pe această stradă, căci puține echipe pot rezista, pe contre, tripletei Messi-Suarez-Neymar. Cifrele lor sînt absolut brutale. Messi, 58 de goluri în 57 de meciuri, Neymar, 39 de goluri în 51 de meciuri, Suarez, 25 de goluri în 43 de meciuri. Nu cred că a existat pînă acum o linie de atac care să genereze atîta panică, dar care să aibă și relații de prietenie evidente. Vorbim de trei caractere puternice, trei vedete, care au reușit să-și stăpînească inerentele orgolii și să le transforme într-o prietenie și-n afara terenului. Să nu uităm un aspect important atunci cînd privim aceste cifre. Neymar și Suarez trebuie să conviețuiască, pe teren, cu Messi, ceea ce le condiționează în mod clar prestațiile. Dar cu Messi, mai ales cu cel de azi, mai matur, mai generos, mai prietenos, nu prea ai motive să nu conviețuiești.
Rolul lui Luis Suarez în reușitele acestei linii de atac e esențial, chiar dacă, uneori, e mai puțin vizibil. În transferul său, un rol important, dacă nu decisiv, l-a avut soția sa. Ea a fost cea care l-a deturnat dinspre Madrid spre Barcelona, căci Real Madrid l-a vrut cu tărie pe uruguayan, chit că mai apoi, ca să mascheze un eșec, Florentino Perez a aruncat la înaintare varianta că nu l-a mai dorit din pricina problemelor extrasportive. Sofia e femeia vieții lui Suarez, e motivul pentru care s-a apucat de fotbal și, mai apoi, a venit în Europa, a fost pretextul drumurilor spre Barcelona, unde ea se mutase cu familia, în momentul în care banii pentru călătorie chiar reprezentau o problemă. Cînd femeia care i-a fost alături și-n momentele sale mai puțin plăcute i-a spus, la rîndu-i, că ar vrea să fie alături de părinții ei care îmbătrînesc, Suarez n-a mai stat pe gînduri și a ales oferta catalană. Iar la Barcelona, ”El Pistolero” s-a transformat dintr-un atacant agresiv și năbădăios într-un soldat credincios, fidel unei cauze comune, calm și disciplinat, de foarte multe ori în serviciul celorlalți doi, deși Neymar și Messi, aspect nu lipsit de importanță în ziua de azi, sînt mai mici ca vîrstă decît el.
Finala de la Berlin a mai propus cîteva teme interesante. În primul rînd o realitate. Barcelona de azi nu e atît de dependentă de golurile lui Messi pentru a cîștiga un astfel de meci. Messi a avut la Berlin două perioade distincte, cam ca Barcelona în acest sezon. Prima, destul de plată, dar cu mostre ale capacității sale, vezi schimbarea de direcție de la golul de 1-0. A doua, după ce Juve a egalat, în care l-am revăzut pe Messi cel de azi, capabil să ia meciul pe umerii lui. Nu e nevoie să dea goluri, precum cel cu Bilbao, la care adjectivele să se sinucidă, pentru a schimba istoria unui meci. Am auzit ideea că Messi a făcut o finală slabă. Dacă Tevez făcea jumătate din finala lui Messi, Juve era campioană. Messi a făcut o finală slabă în comparație, poate, cu Messi din alte finale, dar nici așa nu e adevărat, apropo de maturizarea lui, de participarea lui în toate fazele jocului.
Altă temă ar fi Alvaro Morata. Mi se pare o mare greșeală cea a Realului de a-l fi lăsat să plece. Fie și pentru o sumă consistentă. Morata e pe cale să devină vîrful Spaniei, căci maturizarea lui în acest an petrecut în Il Calcio mi se pare evidentă. Putea pleca în Bundesliga, la Wolfsburg, de unde avea ofertă, unde ar fi fost mult mai liniștit și, eventual, s-ar fi putut chiar întoarce la Real. El a ales însă Juve, o provocare, căci în loc de liniștea germană a intrat într-un malaxor mediatic italian. Rămînînd în tabăra lui Juve, am citit despre o lecție pe care Marcelo Bielsa, pe atunci selecționer la ”naționala” chiliană i-o ținea unui tînăr Arturo Vidal, pe atunci la Leverkusen: ”Ceea ce joci tu e un dezastru. Nu folosesc nimănui picioarele ridicate în capul adversarului, faulturile la centrul terenului ori cartonașele inutile. Trebuie să joci ceea ce e nevoie pentru echipă, ceea ce ți se cere, nu ceea ce crezi tu că e nevoie. Eu n-am nevoie de eroi, am nevoie de disciplină”. Poate că și Allegri trebuia să-i reamintească lui Vidal cuvintele lui Bielsa. Dornic să facă o finală mare, Vidal a comis cîteva faulturi inutile, a luat cartonaș galben, putea, la o adică, să-l vadă și pe cel roșu, iar asta i-a condiționat partida. A trebuit să fie schimbat, deși cred că mult mai utilă pentru Juve era scoaterea lui Pirlo, epuizat din punct de vedere fizic.
Și trei nume de la Barcelona. Unul e Sergio Busquets, a cărui finală, din nou, a fost colosală. Am spus din nou, căci la Busquets toate finalele au fost așa, indiferent că erau ale Barcelonei sau ale Spaniei. Un altul e Pique. Spunea despre el, prin toamnă, că va munci pentru a redeveni în elita fundașilor centrali. A reușit. În momentul ăsta e greu de găsit un fundaș central mai în formă ca el. Faza din final, din care a ieșit golul de 3-1, mi-a reamintit de Cannavaro în semifinala Italia-Germania de la Dortmund, din 2006. Și al treilea nume ar fi Dani Alves. În continuare nu înțeleg motivele pentru care contractul lui nu e prelungit. A fost unul dintre cei mai buni oameni din finală, iar sezonul său a fost realmente fantastic.
În 2010 s-a mai întîmplat ceva similar. Atunci, la Madrid, Inter și Bayern se întîlneau în finala Champions League după ce realizaseră eventul în țările lor. Asta înseamnă că la Berlin vom avea față în față două echipe care, în acest sezon, și-au făcut foarte bine temele pe plan intern. Juventus stăpînește Italia din punct de vedere fotbalistic, în vreme ce Barcelona a izbutit o performanță pe care puțini o anticipau în toamnă, chiar și-n primele zile ale anului 2015. De fapt, ca să ne întoarcem la finala de pe ”Olympiastadion”, puțini ar fi pariat la startul sezonului, chiar și la revenirea competiției în prim plan, în februarie, că Barcelona și Juventus vor ajunge să dispute ultimul act. Dacă Barcelona își găsea un loc printre favorite, Juventus e marea surpriză a acestui sezon.
E greu de spus cum e mai bine să joci o finală ca asta. Din postura de favorită sau din cea a echipei care nu are nimic de pierdut? Barcelona este evident favorită și trebuie să ai o doză mare de fanatism pe interior ca să nu accepți. O spune inclusiv Buffon, care cîte ceva despre fotbal cred că știe. Dar, la fel știe că nu întotdeauna favorita reușește să și confirme calculele hîrtiei. Barcelona a pățit-o pe pielea ei în două finale, cea din 1986, spre norocul nostru, și cea din 1994. Ultima tot în compania unui adversar italian. Și atunci super-trupa lui Cruyff, ”Dream Team”-ul pe care olandezul îl construise, pleca drept mare favorită în fața Milanului lui Capello, iar rezultatul se cunoaște. ”Bătrîna Doamnă” are, la rîndu-i, experiențe nefaste atunci cînd era considerată favorită. În 1997, la Munchen, cu Borussia Dortmund, chiar și în 1998, la Amsterdam, cu Real Madrid. Acel Juventus al lui Marcelo Lippi, de la finalul anilor ”90, era chemat se deseneze o epocă glorioasă în fotbal, dar n-a izbutit să cîștige decît o dată finala, la Roma, cu Ajax.
Din poziția sa de favorită a partidei, Barcelona are un uriaș avantaj. Se numește Messi. Rar am văzut un meci în care Messi să joace bine și Barcelona să nu cîștige. Iar Messi, înaintea acestei finale, nu pare a avea motive pentru care să nu joace bine. Dimpotrivă. Mai nou nici nu are nevoie să dea gol, cum se întîmpla pe vremea lui Guardiola, pentru a fi decisiv. Mi se pare că Messi de azi e mult mai matur în joc decît acea perioadă, e mult mai generos în efort, mult mai disponibil în a pasa mingea și mult mai conciliant în ceea ce privește acțiunile colegilor. Acum cîțiva ani, Messi era tot timpul cu mîna sus, cerînd balonul, chiar dacă nu tot timpul avea poziție favorabilă, azi, de cînd a îmbrăcat și haina pasatorului decisiv, parcă-și cîntărește mai bine opțiunile.
A-l opri pe Messi e tema principală a lui Massimiliano Allegri pentru această finală. Pare o misiune imposibilă, dar dacă e să ne aducem aminte un meci jucat nu de mult, Ancelotti a izbutit oarecum s-o facă. În El Clasico de pe ”Camp Nou”, Messi nu a făcut un meci strălucit și asta pentru că adversarii au știut cum să-l scoată din joc, îndepărtînd mingea de el sau îndepărtîndu-l pe el de zonele periculoase. Partea proastă pentru Allegri e că, dacă și-ar lua ca model acea partidă, Barcelona tot a cîștigat. Messi e marele avantaj al Barcelonei, dar Neymar și Suarez reprezintă complementele perfecte. A-i îndepărta pe cei trei de zona din care se dau goluri, a face ca mingea să nu ajungă la ei, iată alte teme pentru Allegri. Complicat, nu?
Accidentarea lui Chiellini nu-l ajută deloc. Fără el, Juve pierde mult din siguranța defensivă, dar și din acea ”grinta” italienească. Revenirea lui Barzagli e o veste bună, dar să intri și să joci cu Barcelona de azi după doar două antrenamente complete e un mare risc. Pe care Allegri trebuie să și-l asume, pentru că Ogbonna, cu doar 76 de minute jucate în această ediție de Champions League, și alea conjuncturale, nu pare a fi o soluție pentru formula de start. Asta doar dacă nu cumva Allegri nu se decide să surprindă pe toată lumea și să înceapă cu modulul Conte, cel cu trei fundași centrali. Dacă l-aș fi avut pe Chiellini, eu unul așa aș fi jucat. Cînd a folosit această așezare, în semifinale cu Real Madrid, Juventus a avut puține probleme. Cînd a jucat cu 4 pe linia de apărare, a trebuit să suporte o presiune constantă și a avut nevoie să apeleze și la noroc, pentru că Realul a avut destule ocazii, cel puțin în returul de pe ”Bernabeu”.
Probabil însă că Allegri vizează să cîștige bătălia la mijlocul terenului. Asta a vizat și cu Real Madrid, dar nu prea i-a ieșit. Cu Barcelona poate fi altă discuție, căci catalanii au în acea zonă 3 oameni, în vreme ce italienii pot aduce 4. Unul dintre ei e Vidal, despre care pot să pariez deja că va fi omul care va alerga cel mai mult în această finală. Fără să-l punem la socoteală și pe Tevez, care coboară extrem de mult și se deplasează pe toată suprafața terenului. Ăsta e un motiv pentru care Tevez și Messi n-au prea jucat împreună la ”naționala” Argentinei, de aici au apărut și neînțelegerile dintre ei. Acoperind o zonă mare de teren, Tevez venea de multe ori peste zona lui Messi, călcîndu-l pe ghete, cum spun fotbaliștii. Acum, de cînd cu evidenta maturizare a lui Messi, cred că Tata Martino va încerca să-i joace pe amîndoi la Copa America, iar asta face din Argentina marea favorită a competiției. Eu unul cred că dacă Tevez juca Mondialul de anul trecut, Argentina era acum campioana și nu Germania. E doar o părere.
Revenind la finală și la bătălia din zona de mijloc, va fi foarte interesant de văzut meciul lui Pirlo. Simt că Suarez va avea o mare importanță aici. Pirlo nu mai e cel de acum 10 ani, nici măcar cel din primul său sezon la Juve. Trecerea anilor se simte, chiar dacă fotbalul i-a rămas magnific în glezne. Lui Pirlo nu-i convine să fie tamponat de cum primește mingea, are nevoie de timp. Dacă-i dai timp lui Pirlo îți poate inventa oricînd o pasă, astfel că aici e o temă de lucru pentru Luis Enrique. Iar Suarez e cel mai potrivit să facă asta, poate și Rakitic. Suarez area acea intensitate în joc, acea mobilitate, acea capacitate de sacrificiu, prin care poate să facă și presingul la Pirlo, dar să-și facă și meseria, cea de marcator.
Ar fi multe de spus și analizat despre aceste meci. Pînă la urmă, veți spune, e doar un meci de fotbal. Corect, doar că-n ziua de azi, meciurile cu miză au încetat să mai fie normale. Orice detaliu contează și orice detaliu trebuie bine pregătit. Cine n-o face, poate rata obiectivul. Finalele se cîștigă, nu se joacă, locul doi e doar o consolare. A juca o finală de Champions League e o mare realizare și un vis pentru orice fotbalist, dar a cîștiga o finală de Champions League îți garantează locul în istoria acestui sport.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!