Luis Enique și Guardiola sînt doi antrenori destul de diferiți, cu toate că, la un moment dat, se vorbea de asemănările existente între ei. Primul duel între cei doi foști coechipieri, care au început meseria de antrenor practic în aceeași zi, la categorii diferite de vîrsta în La Masia, academia Barcelonei, primul duel așadar s-a terminat cu victoria celui mai mai puțin experimentat. Cel puțin așa spune CV-ul celor doi, căci dacă ne uităm pe vîrstă constatăm că Luis Enrique e ceva mai bătrîn, cu 6 luni, decît Pep. Oricum, ambii sînt încă tineri pentru meseria asta, ar trebui să aibă în față măcar 20, dacă nu 25 de ani de antrenorat. Luis Enrique l-a eliminat pe Guardiola beneficiind din plin de creația actualului bavarez.
Despre returul de la Munchen nu se poate vorbi prea mult. Calificarea a fost pierdută de Bayern, în special din punct de vedere psihologic, la golul de 3-0 marcat de Neymar pe ”Camp Nou”. Un 2-0 suna mai blînd, mai accesibil, 3-0 arăta rău, chit că nemții făceau apel la tradiția lor, la filozofia lor, la tot ce-i înconjoară pentru a scoate în evidență ideea că un 4-0 e destul de posibil. În realitate, n-a fost, Nici la 1-0, după golul lui Benatia, nici la 3-2, Barcelona n-a dat senzația că a pierdut din mînă meciul, că poate intra într-un vîrtej care s-o ducă spre dezastru. Mai degrabă, parcă repriza a doua a fost un serviciu pe care Barcelona i l-a făcut lui Pep. A cărui situație la Bayern era și este destul de confuză. Paradoxal, deși a cîștigat, nici situația lui Luis Enrique nu e mai clară. Ba, super-paradoxal, extrem de paradoxal sau cum vreți să-i spuneți, în momentul ăsta se spune că mai mult șanse de a-și părăsi postul actual le are Luis Enrique și nu Guardiola.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Trecutul celor doi antrenori e deja cunoscut. Legăturile dintre ei, prietenia ce-i leagă. La Barcelona, Guardiola a primit o echipă intrată într-un soi de entropie fotbalistică pe care el a știut s-o gestioneze. Cît a funcționat relația cu starurile din vestiar, a funcționat și Barcelona lui Pep. Cu succesele știute, care plasează această echipă în rîndul reperelor fotbalistice, alături de Ajax-ul lui Rinus Michels și Milanul lui Sacchi. Apropo, nici Michels și nici Sacchi n-au reușit să mai cîștige Cupa Campionilor Europeni, cum se chema atunci, după ce și-au părăsit creațiile. O fi și ăsta un semn, cine știe! Luis Enrique a primit la Barcelona o echipă ce trăia foarte mult din amintirile epocii Pep. În special în ceea ce-i privește pe fani. La Bayern, Guardiola trăiește aceeași senzație, comparația cu Jupp Heynckes e inevitabilă, deși nedreaptă, căci Pep nu are nici o vină în plecarea lui Jupp.
Luis Enrique a schimbat destule la Barcelona. Pe vremea lui Pep, se vorbea de Barcelona mijlocașilor, era echipa lui Messi, Xavi și Iniesta, nu puțini erau cei care la vremea respectivă băteau cîmpii cu grație considerînd că Messi nu ar exista fără Iniesta și Xavi. Sînt curios ce mai spun acum, cînd Messi există și încă într-o formă parcă mai bună, căci acum e mai matur și se implică mai mult în jocul colectiv. Astăzi, și aici cred că vine schimbarea adusă de Luis Enrique, Barcelna e echipa celor trei atacanți, a celor trei tenori, a celor trei mușchetari din atac. Mingea zăbovește la mijlocași mai puțin decît pe vremea lui Pep, în schimb dacă ajunge la unul dintre cei trei panica pune stăpînire pe adversar. În momentul ăsta nu-mi dau seama ce intimidează mai mult. Știința celor trei de a crea faze sau capacitatea lor de a le rezolva. N-aș vrea să pătrund foarte mult în istorie, dar nu cred că am văzut prea des un argentinian, un brazilian și un uruguayan înțelegîndu-se atît de bine. Iar aici, meritul lui Suarez e colosal. Arhiva acestui blog stă mărturie, am scris despre rolul lui Suarez încă din toamnă, atunci cînd destui strîmbau din nas și se grăbeau să spună că Suarez nu se va acomoda. Suarez nu-i Messi, Suarez nu are tehnica lui Neymar, dar Suarez este complementul perfect pentru cei doi. Iar faptul că s-a introdus relativ repede în societatea pe care o formau argentinianul și brazilianul arată, dincolo de valoare, și un caracter aparte, pe care mulți îl aruncau în derizoriu după episoadele cu mușcături din trecut. Apropo, de ce oare Suarez de cînd a venit la Barcelona nu a generat nici cea mai mică problemă? E o întrebare pe care ar trebui să și-o pună mulți.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Guardiola a schimbat și el destule la Bayern. Nici n-avea cum să facă altceva. Avea în spate o serie de performanțe care-l recomandau. Fac parte dintre cei care-l simpatizează pe Guardiola. Mi-a plăcut încă de pe vremea cînd era jucător, i-am urmărit apoi cu destulă atenție traiectoria la FC Barcelona, am citit tot ce au scris despre el, despre metodele lui, despre ideile lui, oameni care au fost aproape de tot ceea ce a reușit el la FC Barcelona. Există o categorie, cu care sincer n-aș vrea să interacționez pentru că simt că mi-ar insulta inteligența și mi-ar pune la grea încercare neuronii, care consideră că Guardiola e de-a dreptul un antrenor prost, că jocul pe care l-a propus el la Barcelona e plictisitor și că toate performanțele au fost realizate cu ajutorul șansei, arbitrilor și din cînd în cînd al lui Messi. Guardiola a fost adus cu un scop la Bayern. Un scop pe care l-a atins. De a se menține în fruntea Bundesligii pentru al doilea sezon consecutiv, ceea ce Bayern a reușit. Acum a reușit pentru a treia oară consecutiv. Faptul că Guardiola a reușit să cîștige campionatul în Bundesliga așa cum a făcut-o e o realizare foarte mare, pe care mulți o văd, eronat însă, banală. Paradoxal, tocmai cei care pretind că Bundesliga e un campionat foarte puternic spun că nu e mare brînză ce-a făcut Pep, să cîștige de două ori la rînd titlul. Știți de cîte ori a repetat Bayern cîștigarea campionatului din 2000 încoace? O singură dată, în 2005 și 2006, cu Magath antrenor. În paranteză fie spus, din 2000 încoace, Bayern a avut, pînă la Guardiola, 9 ocupanți ai postului de antrenor.
Comparația cu Jupp Heynckes mi se pare ușor deplasată. În primul rînd pentru că Heynckes n-a fost dat afară pentru a i se face loc lui Guardiola. Inițial și eu am crezut asta, dar s-a dovedit a nu fi așa. Bayern a discutat prima dată cu Guardiola în mai 2012, imediat după finala Champions League. Atunci, se pare, într-un moment de frustrare, de dezamăgire după un sezon complet ratat, Heynckes ar fi vrut să renunțe. Iar Bayern, ca orice club mare, trebuia să-și ia măsuri. Uli Hoeness, bun prieten cu Heynckes, a reușit să-l convingă să mai stea măcar un sezon. Pe undeva, poate că Hoeness spera să-l convingă și pe mai departe. Cînd a înțeles că lucrul ăsta nu se va întîmpla și că, de-a dreptul obosit după atîția ani și dornic de a petrece mai mult timp alături de soția sa (zice-se cu ceva probleme de sănătate și care în toți acești ani a rămas să locuiască la Monchengladbach), Heynckes va pleca, a reactivat opțiunea Guardiola. Și la sugestia lui Jupp, care stătuse o zi întreagă de vorbă cu Guardiola la Munchen, în vara lui 2011, la Audi Cup și rămăsese captivat de felul în care înțelege fotbalul. Li s-a părut ambilor ce-a mai bună soluție.
Un lucru extrem de important: la ora cînd Guardiola a semnat cu Bayern, iar conducătorii lui Bayern și-au asumat o schimbare de stil fotbalistic, Bayern nu cîștigase absolut nimic și nimic nu garanta că tripla va fi și obținută. Să faci o echipă să cîștige trofee e un demers complicat și necesită timp. Să faci o echipă să repete performanțele e infinit mai greu, iar faptul că în Champions League nimeni n-a izbutit e cea mai bună dovadă.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Felul în care Guardiola se manifesta marți seară nu-mi arată un antrenor care se gîndește la plecare. Mereu implicat, mereu aproape de jucătorii lui. În fotbal e posibil orice, dar cred că Pep e mai degrabă tentat să rămînă decît să plece. Are și el orgoliul lui, iar acest obiectiv numit Champions League încă rămîne pentru el foarte tentant. Depinde foarte mult de discuțiile ce vor urma la club. N-ar trebui să ne mire dacă vom auzi că i-a fost prelungit contractul. N-ar trebui să ne mire însă nici dacă va pleca. În fotbal, ceea ce azi e roșu, mîine poate fi negru.
Aceeași situație și pentru Luis Enrique. Spre diferență de Guardiola, e foarte distant cu jucătorii. În special cu cei trei atacanți, cu care interacționează foarte puțin. În Spania, lumea vorbește despre un pact existent între el și președintele Bartomeu și despre o iminentă plecare. Numai că, la momentul presupusului pact, la începutul lui ianuarie, cînd cu eșecul de pe ”Anoeta”, puțini se gîndeau că Barcelona se va transforma într-o asemenea măsură. E aproape campioană, e favorită la cîștigarea Cupei Spaniei, e în finala Champions League. Are și antrenorul meritele lui totuși. Se spune, mai nou, că Manchester City ar fi destinația lui Luis Enrique, după refuzul lui Guardiola. Nimic nu e clar însă, așa cum am spus mai sus, ceea ce azi e alb, mîine poate fi negru.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Despre plecarea lui Guardiola de la Barcelona s-a vorbit destul de mult. E așternută peste acest gest, mai mult decît surprinzător apărut la vremea respectivă, o mantie a misterului demnă de serialele americane. Din cînd în cînd mai apar informații, dezvăluiri, surse, dar lucrurile continuă să rămînă greu de probat. Ele pot fi comentate însă. Și interpretate, căutînd adevărul în spatele unor gesturi ori a unor prestații.
S-a spus, de exemplu, că motivul definitivei rupturi între Guardiola și Sandro Rosell, președintele de atunci al catalanilor, cu care Pep oricum nu avea o relație prea grozavă, a fost dorința de a restructura, la finalul sezonului 2011-2012, lotul de jucători. În opinia lui Guardiola, erau cîțiva jucători care ar fi trebuit să plece. Unul ar fi fost Pique, ale cărui derapaje extrasportive umbreau prestațiile cîteodată excelente din teren. Altul ar fi fost Dani Alves, oarecum pe același considerent. Un altul ar fi fost Fabregas, pe care chiar Guardiola îl solicitase, dar pe care îl bănuia că ar fi omul ziariștilor din vestiar. Bănuială bazată în mod sigur pe presa extrem de favorabilă pe care Fabregas o avea, dar și pe anumite informații care ajunseseră la urechile lui Pep, din partea altor jurnaliști ”binevoitori”, căci lumea asta a presei e mult mai dezbinată și se canibalizează mult mai tare decît cea a fotbalului. Și nu în ultimul rînd, foarte surprinzător și cam greu de crezut totuși, unul dintre cei vizați de restructurare era Iniesta, pentru care exista ofertă certă de la Chelsea de 70 de milioane de euro. Un Iniesta care, în opinia lui Pep, nu putea oferi mai mult, nu avea marjă de creștere. Această din urmă idee mie mi se pare, repet, cam greu de crezut, dar ea circulă și trebuie consemnată ca atare. Exista, evident, și o listă de jucători ce urmau să fie aduși în schimb, pe care se regăseau, zice-se, Isco, pe atunci la Malaga, Eden Hazard, pe atunci la Lille (ajuns la Chelsea, posibil ca variantă pentru Iniesta) ori Thiago Silva, pe atunci mai tînăr, mai puțin predispus accidentărilor și ceva mai ieftin.
Sandro Rosell n-a fost prea convins de oportunitatea acestei minirevoluții. Cum chimia între el și Guardiola nu prea exista, l-a abordat pe Tito Vilanova, pentru a sonda posibilitatea de a-l instala principal, în caz că Guardiola va decide să plece. Ceea ce, ulterior, a provocat supărarea lui Pep față de regretatul Tito Vilanova.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Se spune însă că ceea ce l-a convins pe Guardiola să plece a fost un incident cu Leo Messi, petrecut după El Clasico cu Real Madrid din aprilie 2012. Cel disputat între cele două manșe cu Chelsea. Atunci, Guardiola l-ar fi înfuriat pe Messi peste măsură cu decizia, extrem de surprinzătoare, de a-l titulariza pe Tello în detrimentul lui Fabregas, ba chir se zice că după meci, în vestiar, ar fi avut loc și o ceartă violentă. Poate că dacă Barcelona s-ar fi calificat în finala Ligi, lucrurile s-ar fi calmat, înfrîngerea cu Chelsea, petrecută la 3 zile după acel Clasico, turnînd și mai mult gaz peste foc. Oricum relația lui Guardiola cu Messi nu mai era cea din anii precedenți, se spune că abia își vorbeau, iar alte surse pretind că îmbrățișarea călduroasă a celor doi la finala Cupei Spaniei, ultimul meci al lui Pep la Barcelona, s-a produs doar la îndemnul lui Mascherano.
Sînt lucruri greu de probat. Poate dacă Messi se va hotără vreodată să-și scrie autobiografia și va decide că e bine să spună și anumite secrete din vestiar vom afla și noi. Pînă atunci, nu putem decît să ne uităm la amănunte. La coincidențe. De genul furiei cu care Messi a sărbătorit marcarea celor două goluri. Acolo nu era doar bucurie, era o eliberare, pe care rar am văzut-o la argentinian. Sau de genul meciului extrem de sobru făcut de Dani Alves, mai serios ca niciodată, ori al lui Pique, mai sigur ca niciodată, de parcă ambii ar fi avut ceva polițe de plătit cuiva. Sînt doar supoziții.
Certitudinea e una singură. Anume că întoarcerea lui Guardiola pe terenul unde a cunoscut cele mai mari bucurii, ca jucător și antrenor, a fost extrem de amară. Pep a fost masacrat chiar de creația sa, de echipa pe care el a dus-o pe Everestul fotbalului și de omul alături de care a obținut toate performanțele. Așa e viața, nimic nu e întîmplător, se pare. Iar dacă Everestul a scăzut cu 3 centimetri în urma cutremurului din Nepal, cine știe cu cît vor crește regretele lui Pep după cutremurul de pe Camp Nou.
Despre traiectoria lui Guardiola la Bayern avem timp să vorbim în zilele care urmează. A fost privit de la început cu un soi de răceală amestecată cu un soi de ură, greu de înțeles totuși pentru mine, căci nu Pep l-a înlăturat pe Heynckes de la Bayern, ci chiar Jupp l-a propus pe catalan în momentul în care a decis că e timpul să iasă din fotbal. La momentul acela, Guardiola era cea mai bună soluție, mai ales că era liber. Dacă mariajul dintre catalan și bavarezi a fost unul rodnic, n-aș vrea să răspund acum. E prea la cald și mulți se vor repezi să spună că e un dezastru. Aceiași care, în minutul 74 al meciului de pe ”Camp Nou” erau mulțumiți de cum gestiona Bayern un meci jucat în condiții speciale.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Nu mi-am ascuns niciodată simpatia pentru Pep. La fel cum nu mi-am ascuns nici simpatia pentru Mourinho. Ori pentru Rafa Benitez. Îmi plac antrenorii cu personalitate, iar la Guardiola se adaugă și stilul pe care-l propune, care mie îmi place. Nu-mi place, de exemplu, Mancini, dar acest text nu e despre ce-mi place sau ce nu-mi place mie. E despre un meci pe care, oricît de mult l-aș simpatiza pe Guardiola, n-am cum să nu spun că l-a gestionat destul de prost. Cel puțin formula de început, cea cu 3 oameni pe fund, e mai mult decît ciudată. Cu Rafinha în stînga, dreptaci fiind, încercînd să blocheze intrările lui Messi în diagonală. Aici m-a surprins neplăcut Pep. Știam din cărțile despre el că pregătește meciurile ca un student eminent examenele. În mod normal trebuia să știe că Simeone a încercat lucrul ăsta acum cîteva luni, tot pe Camp Nou, cu Jesus Gamez și a ieșit prost pentru el și pentru Atletico. Și trebuia să-și amintească un Clasico în care Sergio Ramos a jucat acolo, în formulă de 4 oameni însă, exact pe aceași idee. Și a ieșit prost pentru Ramos și pentru Real. Pep era antrenorul Barcelonei atunci, nu avea cum să uite.
O calitate a lui Guardiola, între multe altele, e că intervine în meciuri atunci cînd situația o cere. Alți antrenori nu o fac imediat, așteaptă pauză sau n-o fac deloc. El a schimbat după un sfert de ceas în care doar norocul și Neuer au făcut ca Barcelona să nu dea gol. Bayern s-a repliat, a trecut la apărare în 4 cu un modul mult mai apropiat de jocul obișnuit și a gestionat bine partida între minutele 15 și 75. Ba chiar în repriza a doua, cu foarte puține excepții, dădea senzația de control.
Așa cum spuneam pe acest blog după victoria lui Juve în fața Realului, în Champions League orice detaliu contează, orice absență e importantă și orice greșeală te condamnă. Bayern a jucat fără cei mai buni oameni ai săi, în primul rînd Robben și Ribery, dar și Alaba și Badstuber. Cu ei pe teren alta ar fi fost situația. La fel cum alta ar fi fost situația acum doi ani, la acel 4-0 de la Munchen, dacă Messi nu era accidentat, dacă nu lipsea Mascherano, dacă Iniesta nu intra cu infiltrații, iar Xavi terminat din punct de vedere fizic. Și dacă, atunci, regretatul Tito Vilanova nu ar fi avut o altă bătălie mai importantă de dus, despre ale cărei dimensiuni ne-am dat seama abia ulterior.
Detaliile despre care vorbeam s-au produs la primul gol. A fost acea fază la care Neymar a cerut penalty. Dacă a fost sau nu, nu contează acum. Cei de la Bayern ar fi trebuit să protesteze vehement și să încerce să-l determine pe arbitru să-i dea al doilea galben brazilianului. Mai ales că Rizzoli părea că are această intenție. În loc de asta, ei au încercat să repună repede mingea în joc și să surprindă, să încerce să dea gol. Obsesia lui Guardiola de a da gol pe ”Camp Nou” s-a întors împotriva lui, fix la fel cum s-a întîmplat cu obsesia Realului de a cîștiga la Torino și de a duce, la faza golului de 2-1, 9 jucători în careul torinezilor la o fază fixă. Totuși 0-0 nu era un rezultat rău în prespectiva returului de pe ”Allianz Arena”. Despre posibilitatea ca Neymar să vadă roșu nu mai vorbesc. Apoi, la 1-0 pentru Barcelona, cei de la Bayern s-au repezit din nou, deși zău dacă 1-0 era un rezultat rău.
Și mai e ceva. Are un nume de data asta: Messi. N-a jucat perfect, cu City a fost mult mai bun, a fost ținut departe de poarta lui Neuer și nu-i convenea asta, ba chiar în repriza a doua îl revedeam pe Messi din sezonul trecut sau de la Mondial, căruia nu-i ieșea jocul și mergea pe teren. Geniile n-au însă nevoie de invitație. Au nevoie doar de oportunități. Dacă a avut ceva de împărțit Messi cu Guardiola la vremea respectivă nici nu mai contează.
La un moment dat, Guardiola spunea: ”Am vrut să-l fac pe Messi cel mai bun din lume. În cele din urmă, m-a făcut pe mine Messi cel mai bun antrenor din lume”. Messi era același cînd Guardiola a venit la Barcelona, cînd Guardiola a plecat de la Barcelona și e același acum, cînd Guardiola a fost învins de Barcelona. Guardiola fără Messi e cu totul altceva.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Cred că ar fi inutil și redundant să pedalez pe idea că Real Madrid are o echipă mai bună decît Juventus. Nu cred că această afirmație ar trebui să-i supere în vreun fel pe simpatizanții ”Bătrînei Doamne”. E o realitate, dar în Champions League realitatea e una și ceea ce se întîmplă pe teren e cu totul alta. Și-n 2003, Real Madrid avea echipă mai bună ca Juventus. Căutați în arhive și puneți în balanță numele ”galacticilor” madrileni de atunci și cele ale jucătorilor lui Juve. Dar faptul că era echipă mai bună nu i-a folosit deloc Madridului atunci. Și am mai întîlnit situații de genul ăsta. Barcelona în 2012 era mai bună decît Chelsea, Bayern în 2012 era mai bună decît Chelsea, cu toate astea englezii s-au calificat în finală, pe care au și cîștigat-o. În Champions League, a avea echipă mai bună nu garantează întotdeauna calificarea, mai ales în această fază a competiției. Căci, să ne înțelegem, Real Madrid are o echipă mai bună ca Juve, dar nu cu mult mai bună, ceea ce deschide alte perspective. În această situație, orice detaliu contează. Iar cînd spun detaliu, mă refer și la accidentări, dar și la prestații lamentabile ale unor jucători, chiar și antrenori.
Ideea că Real Madrid are o echipă mai bună ca Juve se susține și privind rezultatul final. La capătul unui meci slab, chiar foarte slab pe unele tronsoane, în care mulți jucători au jucat de la prost, cazul lui Varane, la foarte prost, cazul lui Ramos, existînd și o prestație apropiată de oribil, cazul lui Bale, ei bine, cu toate astea Real Madrid a plecat de la Torino cu un rezultat ce-i acordă destule șanse de calificare pentru returul de pe ”Bernabeu”.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
N-aș vrea să pedalez nici pe ideea că meciul a fost pierdut de Real Madrid. Mi s-ar părea din nou inutil. Juve a cîștigat pentru că a meritat s-o facă, pentru că a jucat bine, asumîndu-și condiția de ușoară inferioritate față de adversar, speculînd greșelile acestuia. Sub privirile unui Conte ce a visat întotdeauna la o asemenea seară, Allegri a reușit să le transmită alor săi o pasiune ce de multe ori a prins accente de eroism. Un soi de motto al acestei competiții ar putea foarte bine să fie ”cine greșește, e pierdut”, astfel că Allegri a încercat mai întîi să evite greșelile jucătorilor săi, iar apoi să profite de inevitabilele erori ale celor de la Real. De ce inevitabile? Pentru că Ancelotti avea absențe importante în lot, dar și pentru că, din nou, a îmbrăcat haina prost croită a antrenorului lipsit de inspirație.
S-a vorbit mult de absența lui Modric și de prestația slabă a lui Sergio Ramos. Eu nu l-aș acuza pe Ancelotti pentru asta. În fond, Ramos jucase bine pe această poziție în două meciuri complicate, cu Atletico și FC Sevilla. Problema lui a fost că excesul de personalitate de care dispune l-a făcut să încerce lucruri care nu-i erau la îndemînă. Motiv pentru care a și pierdut o grămadă de mingi, iar dacă n-a pierdut mingi n-a dat nici un fel de ajutor fazei de construcție. O altă problemă a lui Ramos a fost și prestația excepțională, îmi asum acest calificativ, al tripletei Vidal-Tevez-Morata. Încolțit de cei trei, Ramos se vedea în situația unui Rambo pe frontul de luptă, mereu în inferioritate. În filme, eroul pozitiv cîștigă de cele mai multe ori, doar că pe ”Juventus Stadium” a fost un altfel de film.
Am descoperit o statistică a lui Vidal și Tevez. De fapt, nu e o statistică, e acea celebră ”hartă a căldurii”, cu zonele pe care le au atins cei doi. Priviți imaginile! În stînga e Tevez, în dreapta e Vidal. Eu am crezut, privind mai ales la harta lui Vidal, că e o greșeală și că, de fapt, acolo e vorba de mai mulți jucători, nu doar de unul. Dacă faceți un efort de imaginație și amestecați punctele de căldură din ambele imagini găsiți o explicație a victoriei lui Juventus.
Unde cred eu că a greșit Ancelotti este la absența din primul ”11” a lui Chicharito. Gabi Balint a spus la Euro Fotbal, imediat după meci, că Ronaldo simte din plin lipsa lui Benzema. Cristiano are o relație specială cu francezul, fotbalistic vorbind, se simte mult mai bine cu el în teren, de aceea cred că introducerea lui Chicharito din primul minut era obligatorie. Fără să fie Benzema, mexicanul are acea capacitate de asociere, probată în ultimele meciuri în care a fost folosit, care l-ar fi ajutat pe Cristiano, l-ar fi ajutat și pe James, l-ar fi ajutat poate și pe Bale. Pe care, dacă tot sîntem la erorile lui Ancelotti, n-am înțeles de ce italianul nu l-a înlocuit mai repede și a preferat să-l scoată pe Isco. Cele 5 minute acordate lui Jese pe final nu-s bune nici de glumă. În absența lui Chicharito, Cristiano a trebuit să preia și numărul 9, cu tot ce implică asta, însă lui Cristiano ca număr 9 îi lipsea Cristiano ca număr 7.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Returul nu-i simplu. Nici pentru Real, dar nici pentru Juve. După prima manșă dintre Atletico și Real scriam pe acest blog că 90 de minute pe ”Santiago Bernabeu” sînt foarte lungi. Și s-a văzut. Ancelotti spunea, înainte de meciul de la Torino, că echipa sa trebuie să evite greșelile pe fază defensivă. Nu prea i-a reușit. Priviți din nou golul lui Morata. Este absolut incredibil ce distanță este între Varane și Marcelo, dar și între Kroos și cei doi. E un triunghi acolo în mijlocul căruia s-a plasat Tevez cînd a primit mingea (bravo și lui Marchisio pentru pasă!). Iar la golul de 2-1, e din nou incredibil ca Real să aibă 8 oameni oameni în careul torinezilor (era o fază fixă) și să nu poată stopa decît în propriul careu un contraatac dus mai întîi în doi oameni, iar apoi doar într-unul, Tevez. La acea fază, reflex al echipei mai bune, care caută victoria, deși 1-1 nu era deloc un rezultat rău, Ramos a uitat că poziția lui e cea de ”închizător”, iar colegii lui au uitat că Ramos poate să uite și nu i-a luat nimeni locul.
Nu cred că pe ”Bernabeu” îl vom vedea pe Ramos din nou la mijloc. E un mare stres pentru Ancelotti, căci încrederea în Illaramendi, Lucas Silva sau Khedira e limitată spre zero, cazul germanului. Există varianta Coentrao, o mutare surpriză pe care Mourinho a făcut-o la vremea respectivă. Iar la Juve va reveni Pogba, ceea ce schimbă mult datele problemei. Cu BBC-ul său, cel de pe linia de fund, căci sigur Allegri va folosi modulul cu 3 fundași centrali încă de la început, cu Pogba alături de Vidal la mijloc, cu Morata dornic să-i demonstreze lui Florentino ce poate, Juve abordează pentru a treia oară în acest sezon un meci retur după victorie la limită acasă, care s-au dus cu 2-1 și la Dortmund și păreau condamnați. ”Non c`e due senza tre”, spun optimiști italienii. ”90 minutos en el Bernabeu son muy largos”, spunea demult Juanito, omul la care fac mereu apel fanii Realului cînd vine vorba de o posibilă ”remontada”. În semifinale, Real Madrid n-a mers niciodată mai departe după ce a pierdut prima manșă în deplasare. Cu atît mai interesant devine acum returul. Și chiar că orice e posibil.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
De cele mai multe ori nu conștientizăm cît de repede trece timpul. Luați cu treburile zilnice, cu probleme, cu temeri, cu angoase, nu mai avem timp să observăm că zilele trec în viteză, că săptămînile și lunile se duc, că adunăm în spatele nostru anii, ca un balast plin cu amintiri. Ne mai dăm seama de asta uneori, dar în general din întîmplare, prin cine știe ce coincidențe.
De exemplu, din întîmplare, am descoperit, căutînd ceva, că David Beckham împlinește, pe 2 mai, 40 de ani. E una din acele coincidențe cînd realizezi tot ceea ce am spus mai sus. Dacă și Beckham a ajuns la 40 de ani, vă dați seama ce am îmbătrînit și noi! Parcă ieri era Mondialul din Franța, cel din 1998, cînd Beckham lua acel cartonaș roșu în meciul cu Argentina, parcă ieri a fost acea uluitoare finală de Champions League din 1999, parcă ieri am jucat cu Anglia la Euro 2000, parcă ieri se transfera Beckham la Real Madrid, parcă ieri pleca spre America și apoi revenea în Europa, la Milan, în fine, parcă ieri ajungea să semneze cu PSG. Parcă ieri s-au petrecut toate astea. N-a fost ieri, au fost ani, ani mulți, în care David Beckham a fost un reper al fotbalului adevărat și al succesului în fotbal.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
David Beckham a fost primul mare fotbalist universal. De fapt, el a inventat acest concept. Dimensiunea globală a numelui său, brandul pe care l-a creat, sînt reflectate în cîștigurile pe care le-a avut din publicitate, de multe ori duble sau chiar triple față de cele din fotbal. David Beckham a fost primul mare brand personal din lumea fotbalului, care, pînă la el, nu avea decît branduri colective, de cluburi. Beckham a fost cel care a dus publicitatea din jurul său la rang de artă, de industrie. El a fost primul, după el au venit alții. Ronaldinho îl întrecuse la un moment dat, dar dispariția sa prematură, de nimeni înțeleasă, l-a scos din acest circuit. Cristiano Ronaldo și Messi merg pe drumul deschis de Beckham, Neymar la fel, poate și alții.
Mie mi-a plăcut întotdeauna fotbalistul David Beckham. Și l-am considerat un exemplu de cum poți să reușești în fotbal fără să ai talentul lui Maradona, Ronaldinho, Messi ori alți jucători exponențiali. Beckham a fost un fotbalist mai degrabă limitat din punct de vedere tehnic. Rar l-am văzut driblînd. Avea un mare atu, felul în care lovea mingea cu piciorul drept, un atu însă pe care l-a folosit din plin. Era și foarte disciplinat din punct de vedere tactic, un ajutor mare pentru orice antrenor. Mi-amintesc de perioada sa la Real Madrid cînd, cu Capello, juca inclusiv în centrul liniei de mijloc și o făcea foarte bine. Și era și-un profesionist adevărat. Poate nu la nivelul lui Cristiano Ronaldo, care se masacrează pur și simplu din punct de vedere al pregătirii fizice, dar nici foarte departe. Altfel n-ar fi rezistat pînă la 38 de ani.
Asta îmi arată că e un tip dotat. Intelectual mă refer, capitolul celălalt pe mine nu mă interesează. Mobilat intelectual să zicem. Se vede asta și din felul în care și-a construit imaginea. Ar trebui să fie un exemplu pe care l-ar putea lua și alții, mai ales pe la noi, de care trebuie să te rogi pentru a scoate două vorbe, care și-așa mustesc de banalitate. Beckham n-a refuzat niciodată un ziarist, iar presa a fost marele său aliat. Cînd ați citit sau auzit ultimul comentariu negativ la adresa lui? Vă amintiți să fi fost vreodată făcut pilaf în ziare? Nu prea cred, pentru că David a fost suficient de deștept să-și aleagă aliații acolo unde trebuie. Și i-a folosit asta la imagine, o imagine de pe urma căreia a scos zeci de milioane de euro. Sigur, e important și felul în care arată, dar am mai văzut destui fotbaliști prezentabili și poate mai talentați decît el care n-au beneficiat de același tratament din partea jurnaliștilor.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
L-am văzut pentru prima dată de aproape pe Beckham în 2004, la Campionatul European din Portugalia. A fost o conferință de presă în cantonamentul Angliei și el a fost cel care a apărut, în acea zi, în fața ziariștilor. E inutil să mai spun că sala în care s-a ținut conferința a fost neîncăpătoare. N-am prins loc, așa că m-am poziționat undeva în lateral. Spre norocul meu, chiar pe acolo a trecut David. A cărui apariție, cu 4 bodyguarzi, dintre care unul a rămas în permanență în preajma lui, a fost spectaculoasă, pe măsura imaginii sale în plină ascensiune. Venise cu o mașină, care avea un antemergător, ca un adevărat star.
Nu-mi dau eu cu părerea asupra calităților sale fizice. Habar n-am dacă e bărbat bine și nu mă preocupă. M-au surprins două lucruri. Nu e deloc de scund, deși mie așa îmi părea la televizor. Și, mai ales, are o voce subțire, ciudat de subțire pentru imaginea sa de bărbat fatal.
Pe mine m-a surprins. În schimb, pe ziaristele ce au venit în număr mare la acea conferință de presă nu părea să le deranjeze aspectul. Fix pe direcția mea era o domișoară, demnă reprezentantă a femeilor engleze, iar cu asta am zis tot, care nu și-a dezlipit ochii de la el nici o clipă. Ocupase un loc în primul rînd, cred că venise de dimineața, cam cum fac fanii înrăiți la concertele de pe stadioane. Avea laptopul deschis, dar nu l-a folosit absolut deloc. Îi sorbea cuvintele, cred că s-ar fi făcut și preș dacă situația o impunea, chit că David nu i-a aruncat nici măcar o privire. Pe undeva mai bine, altfel am fi asistat la cine știe ce orgasm asortat cu leșin! Chiar mă întrebam cum o putea să vorbească în condițiile în care cineva se holba la el! Cînd s-a terminat conferința și am fost invitați cu toții într-o sală alăturată, la un breakfast tipic englezesc, și din nou cred că am spus totul și cu asta, am apucat să văd ce avea pe laptop. Cred ca e simplu de ghicit. Pe desktop trona frumoasa poză cu Beckahm în chiloți, făcînd reclamă la lenjeria Armani.
L-am văzut și la București, cînd a venit cu Real Madrid să joace în Champions League cu Steaua. Madrilenii au fost primiți în sala de protocol de la Otopeni. Au stat acolo cîteva minute, timp în care s-au făcut formalitățile. N-a vorbit nici unul, deși totul era transmis în direct la vreo 3-4 televiziuni. Beckham a avut aceeași poziție timp de minute bune. Nu știai dacă e de ceară sau viu. Într-un costum bej care-i venea, ce-i drept, foarte bine, s-a sprijinit de troler, a cărui marcă era destul de vizibilă, astfel încît să i se vadă ceasul și ochelarii de soare, puși, într-o studiată neglijență, în buzunarul de la piept, dar cu marca vizibilă.
Și l-am mai văzut la Madrid, la un meci al Realului. A ieșit ultimul de pe teren, după ce a aplaudat tribunele de parcă atunci se retrăgea. Era un meci obișnuit, de campionat, cu Deportivo parcă. La final, la zona mixtă, a vorbit cu toți ziariștii care l-au oprit, n-a refuzat pe nimeni, n-a refuzat nici o poză sau autograf. Deși pentru acestea din urmă a trebuit să întîrzie minute bune.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
E greu de spus dacă, peste ani, despre Beckham se va vorbi ca despre fostul mare fotbalist sau despre fostul mare brand publicitar. Parcursul său pe terenurile de fotbal e mai mult decît notabil. 5 titluri în Anglia, unul în Spania, unul în Franța, o Ligă a Campionior, o Cupă Intercontinentală. Plus două campionate în periplul său prin soccerul american. Plus mai bine de 100 de meciuri în echipa națională a Angliei. Cred însă că imaginea publicitară a lui David Beckham a depășit-o pe cea a fotbalistului. Mariajul cu Victoria Adams, pe atunci în mare glorie, l-a transformat în idol comercial. Ceea ce i-a adus contracte de milioane și i-a deschis piețe neexplorate pînă atunci, în țări unde destui oameni nu știau alte cuvinte în limba engleză în afara numelui său. Pe undeva e bine, pe altundeva e rău. Așa ne dăm seama de industrializarea la care a ajuns acest sport. E mult mai importantă imaginea de la televizor decît cea lăsată tribunelor.
P.S.
Cu sprijinul unui bun prieten, stabilit de foarte mulți ani la Londra și bun prieten, la rîndul lui cu Ted Beckham am intrat în posesia cărții pe care Ted Beckham a scris-o despre fiul său. Se numește “David Beckham, my son” și conține extrem de multe detalii și fotografii inedite din viața și cariera lui David Beckham. Iată cîteva dintre ele:
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Cele 7 partide pe care Real Madrid și Atletico le jucaseră, între Lisabona și returul de miercuri de pe ”Bernabeu”, oferiseră o realitate ușor alterată. Fuseseră 7 partide consecutive, în toate competițiile posibile, în care Real Madrid nu mai izbutise să-și învingă eternul rival din oraș. Spun ușor alterată, pentru că nu prea e normal ca diferențele existente între cele două grupări, din punct de vedere al calității jucătorilor din lot, aproape toate în favoarea Realului, să ducă la o asemenea serie de rezultate pozitive în direcția echipei mai slab cotate. Real Madrid e o echipă superioară lui Atletico, o recunosc inclusiv cei de pe ”Calderon” (ultimul exemplu, acționarul majoritar Miguel Angel Gil, fiul lui Jesus Gil, care a fost prezent în studioul Digi Sport), astfel că tot ce s-a întîmplat de la Lisabona încoace e mai mult decît surprinzător. Erau totuși 7 meciuri, nu 3 sau 4.
Cam de fiecare dată, poate cu excepția acelui 4-0 din campionat, Atletico a jucat în stilul său. Stilul Simeone, pe care mulți îl critică, dar care, cred eu, trebuie luat ca atare. Am mai vorbit pe acest blog despre teoria meritului în fotbal. Ideea conform căreia o anumită echipă a cîștigat nemeritat un meci sau o competiție mi se pare eronată. Dacă a cîștigat, înseamnă că a meritat s-o facă, fie și pentru că a făcut mai puține greșeli decît adversarul și s-a apărat mai bine. Fotbalul are două faze, atacul și apărarea. Apărarea și atacul, cred că ar spune Diego Simeone. Echipa care face perfect ambele faze devine o echipă perfectă. Dar, sincer, cîte echipe perfecte ați văzut în istoria fotbalului?
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
De data asta nu i-a ieșit lui Simeone. Poate și pentru că a fost prea obsedat să elimine Realul din Champions League, să dea lovitura de grație a răzbunării scoțîndu-și rivalul din competiția cea mai importantă pentru el, pe stadionul lui. Am mai spus-o și scris-o, circula o vorbă prin Madrid cum că, la Lisabona, după festivitatea de premiere, Simeone ar fi intrat în vestiarul alor săi și a făcut o promisiune: ”cît sînt eu antrenor la Atletico, Real Madrid nu o să ne mai bată niciodată”. Nu avem de unde să știm dacă așa a fost, dar parcă această obsesie i-a întunecat un pic gîndirea lui Simeone. Cred că-și imagina, poate și visa la momentul ăsta ca la o dulce răzbunare, că va elimina pe Real și va arunca un pic de haos instituțional peste ”Santiago Bernabeu”. Scenariul nu era chiar unul SF, căci cred că e lesne de imaginat care ar fi fost atmosfera pe stadion în cazul unui gol marcat de Atletico, ce ar fi dus la scoaterea Realului din joc.
Problema lui Simeone de aici a venit. Ca să elimine Realul din competiție, trebuia să dea gol. Așa era situația de față, 0-0 nu era bun pentru calificare. Atletico nu a făcut însă nimic pentru a căuta acest gol, doar a așteptat momentul prielnic. În alte meciuri i-a ieșit lui Simeone, acum însă conjunctura făcea ca Realului să-i lipsească 4 oameni extrem de importanți. La 4-0 pe ”Calderon”, a fost o conjunctură asemănătoare. Atunci însă Atletico a căutat golul, a căutat victoria, ba la un moment dat, simțind oportunitatea, a căutat să-și umilească rivalul. De data asta cred că Simeone a greșit. Cred că planul său a fost să ducă meciul cu 0-0 spre minutul 75 și apoi să profite de căderea fizică a celor de la Real, probată și în tur, dar și pe ”Camp Nou”, în ”Clasico”.
De foarte multe ori am folosit, aici pe blog sau în emisiuni, expresia: fotbalul e o sumă de detalii. Detalii care fac diferența uneori. Detaliul de miercuri seară a fost eliminarea lui Arda Turan. Văzîndu-și echipa în inferioritate numerică, Simeone a făcut un atac de panică și a mai introdus un fundaș. A fost limpede atunci că tot ceea ce-și dorește e să ajungă la penaltyuri, bazîndu-se probabil pe forma bună a lui Oblak și pe presiunea ce s-ar fi mutat spre adversari, care ar fi avut numai de pierdut. Acea schimbare a distrus complet mecanismul unei echipe care nu a jucat niciodată cu 3 fundași centrali în cîmp. Iar golul Realului, analizat perfect la Euro Fotbal de Ilie Dumitrescu, demonstrează cum o astfel de dereglare poate avea consecințe imediate.
De multe ori l-am lăudat pe Diego Simeone. Cred că pe merit. Am spus despre el, la un moment dat, că e cel mai bun antrenor din Spania. Așa era atunci. Acum, cred că e responsabil de eșecul echipei sale. Nu doar pentru schimbarea de care am pomenit mai sus, în general pentru tot ceea ce a făcut. Introducerea lui Saul a fost neinspirată. Dar inspirația n-a fost nici o clipă alături de Cholo în seara zilei de miercuri. La 0-0, îl scoate pe Griezmann și-l introduce pe Raul Garcia. Schimbarea logică, dacă-ți dorești să dai golul calificării, era ieșirea lui Mandzukic și introducerea lui Torres. Cu Torres alături de francez, cel mai în formă om al lui Atletico totuși, creștea viteza pe contre, iar mesajul către jucători era limpede: ”Vamos! A por ellos!”. Așa, cu Raul Garcia, mesajul a fost exact invers. Plus că, dacă era inspirat, ceea ce n-a fost cazul miercuri, Simeone sesiza nervozitatea lui Arda Turan, care avea deja cartonaș galben și nu-i ieșea jocul. Raul Garcia în locul lui Arda și Tores în locul lui Mandzukic erau schimbări prin care, poate, Atletico pleca din nou victorioasă. Spun ”poate” pentru că nu se știe niciodată, e doar o opinie.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
Ancelotti cred că s-a temut de acest meci. Avea și motive, zic eu. Cred că principalul consemn dat jucătorilor săi a fost să nu riște și să nu paseze niciodată dacă simt că au mai puțin de 50 la sută șanse ca pasa să fie reușită. Introducerea lui Ramos în zona de mijloc, pe postul lui Modric, așa se explică. La Euro Fotbal, înainte de meci, nu știam ce să credem. Ne gîndeam că va juca Pepe acolo, ne gîndeam chiar la varianta cu 3 fundași centrali, neobișnuită, căci Real, ca și Atletico apropo de ce vorbeam mai sus, n-a folosit niciodată acest sistem. Plecam de la declarația lui Ancelotti de după ”Clasico” de anul trecut, pierdut pe ”Camp Nou” cu Ramos la închidere. Atunci, recunoscîndu-și eroarea, Ancelotti spunea că niciodată nu-l va mai juca pe Ramos în acea poziția. Never say never, nu-i așa?
Sergio Ramos la mijloc n-a fost mutarea care a cîștigat meciul. Dar a fost mutarea ce a adus siguranță, cel puțin pe fază defensivă. Ramos nu-i Modric, dar atunci cînd Realul nu avea mingea și trecea automat din modulul 4-3-3 în modulul 4-4-2, poziționarea sa era perfectă pentru o apărare sigură. Atletico n-a surprins Realul niciodată pe contraatac miercuri seară. În plus, prezența lui Ramos alături de Pepe și Varane a neutralizat un mare atu al lui Atletico, fazele fixe. Iar agresivitatea sa proverbială, care de multe ori i-a jucat feste, de data asta l-a ajutat să domine zona terenului unde, se spune, se cîștigă de fapt meciurile.
Despre Ancelotti n-aș vrea să vorbesc prea mult. După ”Clasico” era cel mai slab antrenor posibil pentru Real Madrid, iar acum e cel mai bun antrenor posibil. Ca și Guardiola la Bayern, de altfel. Adevărul e că nu e nici mai bun nici mai rău ca acum o lună. E același, fidel principiilor sale. Ca și Simeone, doar că un pic diferite. Ca și Guardiola. Ca și Mourinho. Într-o zi poate să-ți iasă, în altă zi se poate să nu ai inspirație. De data asta, Ancelotti a avut. Și inspirație și un pic de șansă, căci un gol marcat așa tîrziu are în dreptul său și un pic de noroc.
Mi s-a părut admirabil Chicharito. Un exemplu de ceea ce înseamnă seriozitate și așteptarea momentului prielnic. Mexicanul a fost un pic marginalizat pe parcursul sezonului. Parcă putea primi mai multe oportunități. A primit una miercuri și a luat-o ca atare. A alergat nebunește și a crezut în șansa lui. Sigur, golul îi aparține în mare măsură lui Cristiano, la fel cum îi aparține în mare măsură lui James Rodriguez. Dar Chicharito a fost acolo. Iar el pentru asta a fost adus, să fie acolo, în caz de nevoie.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Cele 7 partide pe care Real Madrid și Atletico le jucaseră, între Lisabona și returul de miercuri de pe ”Bernabeu”, oferiseră o realitate ușor alterată. Fuseseră 7 partide consecutive, în toate competițiile posibile, în care Real Madrid nu mai izbutise să-și învingă eternul rival din oraș. Spun ușor alterată, pentru că nu prea e normal ca diferențele existente între cele două grupări, din punct de vedere al calității jucătorilor din lot, aproape toate în favoarea Realului, să ducă la o asemenea serie de rezultate pozitive în direcția echipei mai slab cotate. Real Madrid e o echipă superioară lui Atletico, o recunosc inclusiv cei de pe ”Calderon” (ultimul exemplu, acționarul majoritar Miguel Angel Gil, fiul lui Jesus Gil, care a fost prezent în studioul Digi Sport), astfel că tot ce s-a întîmplat de la Lisabona încoace e mai mult decît surprinzător. Erau totuși 7 meciuri, nu 3 sau 4.
Cam de fiecare dată, poate cu excepția acelui 4-0 din campionat, Atletico a jucat în stilul său. Stilul Simeone, pe care mulți îl critică, dar care, cred eu, trebuie luat ca atare. Am mai vorbit pe acest blog despre teoria meritului în fotbal. Ideea conform căreia o anumită echipă a cîștigat nemeritat un meci sau o competiție mi se pare eronată. Dacă a cîștigat, înseamnă că a meritat s-o facă, fie și pentru că a făcut mai puține greșeli decît adversarul și s-a apărat mai bine. Fotbalul are două faze, atacul și apărarea. Apărarea și atacul, cred că ar spune Diego Simeone. Echipa care face perfect ambele faze devine o echipă perfectă. Dar, sincer, cîte echipe perfecte ați văzut în istoria fotbalului?
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
De data asta nu i-a ieșit lui Simeone. Poate și pentru că a fost prea obsedat să elimine Realul din Champions League, să dea lovitura de grație a răzbunării scoțîndu-și rivalul din competiția cea mai importantă pentru el, pe stadionul lui. Am mai spus-o și scris-o, circula o vorbă prin Madrid cum că, la Lisabona, după festivitatea de premiere, Simeone ar fi intrat în vestiarul alor săi și a făcut o promisiune: ”cît sînt eu antrenor la Atletico, Real Madrid nu o să ne mai bată niciodată”. Nu avem de unde să știm dacă așa a fost, dar parcă această obsesie i-a întunecat un pic gîndirea lui Simeone. Cred că-și imagina, poate și visa la momentul ăsta ca la o dulce răzbunare, că va elimina pe Real și va arunca un pic de haos instituțional peste ”Santiago Bernabeu”. Scenariul nu era chiar unul SF, căci cred că e lesne de imaginat care ar fi fost atmosfera pe stadion în cazul unui gol marcat de Atletico, ce ar fi dus la scoaterea Realului din joc.
Problema lui Simeone de aici a venit. Ca să elimine Realul din competiție, trebuia să dea gol. Așa era situația de față, 0-0 nu era bun pentru calificare. Atletico nu a făcut însă nimic pentru a căuta acest gol, doar a așteptat momentul prielnic. În alte meciuri i-a ieșit lui Simeone, acum însă conjunctura făcea ca Realului să-i lipsească 4 oameni extrem de importanți. La 4-0 pe ”Calderon”, a fost o conjunctură asemănătoare. Atunci însă Atletico a căutat golul, a căutat victoria, ba la un moment dat, simțind oportunitatea, a căutat să-și umilească rivalul. De data asta cred că Simeone a greșit. Cred că planul său a fost să ducă meciul cu 0-0 spre minutul 75 și apoi să profite de căderea fizică a celor de la Real, probată și în tur, dar și pe ”Camp Nou”, în ”Clasico”.
De foarte multe ori am folosit, aici pe blog sau în emisiuni, expresia: fotbalul e o sumă de detalii. Detalii care fac diferența uneori. Detaliul de miercuri seară a fost eliminarea lui Arda Turan. Văzîndu-și echipa în inferioritate numerică, Simeone a făcut un atac de panică și a mai introdus un fundaș. A fost limpede atunci că tot ceea ce-și dorește e să ajungă la penaltyuri, bazîndu-se probabil pe forma bună a lui Oblak și pe presiunea ce s-ar fi mutat spre adversari, care ar fi avut numai de pierdut. Acea schimbare a distrus complet mecanismul unei echipe care nu a jucat niciodată cu 3 fundași centrali în cîmp. Iar golul Realului, analizat perfect la Euro Fotbal de Ilie Dumitrescu, demonstrează cum o astfel de dereglare poate avea consecințe imediate.
De multe ori l-am lăudat pe Diego Simeone. Cred că pe merit. Am spus despre el, la un moment dat, că e cel mai bun antrenor din Spania. Așa era atunci. Acum, cred că e responsabil de eșecul echipei sale. Nu doar pentru schimbarea de care am pomenit mai sus, în general pentru tot ceea ce a făcut. Introducerea lui Saul a fost neinspirată. Dar inspirația n-a fost nici o clipă alături de Cholo în seara zilei de miercuri. La 0-0, îl scoate pe Griezmann și-l introduce pe Raul Garcia. Schimbarea logică, dacă-ți dorești să dai golul calificării, era ieșirea lui Mandzukic și introducerea lui Torres. Cu Torres alături de francez, cel mai în formă om al lui Atletico totuși, creștea viteza pe contre, iar mesajul către jucători era limpede: ”Vamos! A por ellos!”. Așa, cu Raul Garcia, mesajul a fost exact invers. Plus că, dacă era inspirat, ceea ce n-a fost cazul miercuri, Simeone sesiza nervozitatea lui Arda Turan, care avea deja cartonaș galben și nu-i ieșea jocul. Raul Garcia în locul lui Arda și Tores în locul lui Mandzukic erau schimbări prin care, poate, Atletico pleca din nou victorioasă. Spun ”poate” pentru că nu se știe niciodată, e doar o opinie.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
Ancelotti cred că s-a temut de acest meci. Avea și motive, zic eu. Cred că principalul consemn dat jucătorilor săi a fost să nu riște și să nu paseze niciodată dacă simt că au mai puțin de 50 la sută șanse ca pasa să fie reușită. Introducerea lui Ramos în zona de mijloc, pe postul lui Modric, așa se explică. La Euro Fotbal, înainte de meci, nu știam ce să credem. Ne gîndeam că va juca Pepe acolo, ne gîndeam chiar la varianta cu 3 fundași centrali, neobișnuită, căci Real, ca și Atletico apropo de ce vorbeam mai sus, n-a folosit niciodată acest sistem. Plecam de la declarația lui Ancelotti de după ”Clasico” de anul trecut, pierdut pe ”Camp Nou” cu Ramos la închidere. Atunci, recunoscîndu-și eroarea, Ancelotti spunea că niciodată nu-l va mai juca pe Ramos în acea poziția. Never say never, nu-i așa?
Sergio Ramos la mijloc n-a fost mutarea care a cîștigat meciul. Dar a fost mutarea ce a adus siguranță, cel puțin pe fază defensivă. Ramos nu-i Modric, dar atunci cînd Realul nu avea mingea și trecea automat din modulul 4-3-3 în modulul 4-4-2, poziționarea sa era perfectă pentru o apărare sigură. Atletico n-a surprins Realul niciodată pe contraatac miercuri seară. În plus, prezența lui Ramos alături de Pepe și Varane a neutralizat un mare atu al lui Atletico, fazele fixe. Iar agresivitatea sa proverbială, care de multe ori i-a jucat feste, de data asta l-a ajutat să domine zona terenului unde, se spune, se cîștigă de fapt meciurile.
Despre Ancelotti n-aș vrea să vorbesc prea mult. După ”Clasico” era cel mai slab antrenor posibil pentru Real Madrid, iar acum e cel mai bun antrenor posibil. Ca și Guardiola la Bayern, de altfel. Adevărul e că nu e nici mai bun nici mai rău ca acum o lună. E același, fidel principiilor sale. Ca și Simeone, doar că un pic diferite. Ca și Guardiola. Ca și Mourinho. Într-o zi poate să-ți iasă, în altă zi se poate să nu ai inspirație. De data asta, Ancelotti a avut. Și inspirație și un pic de șansă, căci un gol marcat așa tîrziu are în dreptul său și un pic de noroc.
Mi s-a părut admirabil Chicharito. Un exemplu de ceea ce înseamnă seriozitate și așteptarea momentului prielnic. Mexicanul a fost un pic marginalizat pe parcursul sezonului. Parcă putea primi mai multe oportunități. A primit una miercuri și a luat-o ca atare. A alergat nebunește și a crezut în șansa lui. Sigur, golul îi aparține în mare măsură lui Cristiano, la fel cum îi aparține în mare măsură lui James Rodriguez. Dar Chicharito a fost acolo. Iar el pentru asta a fost adus, să fie acolo, în caz de nevoie.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!