Cred că mulți dintre cei care au fost miercuri seară pe ”Emirates”, dar și cei care au urmărit meciul la televizor, s-au simțit destul de straniu. Cam ca acum vreo 30 de ani, cînd internetul încă nu exista la nivelul de azi, iar televiziunile nu pătrundeau în casele și viețile oamenilor cu forța de acum. Și mergeau la meci, ca să-și vadă echipa favorită, o forță totuși în campionatul intern și pe continent, și se trezeau că adversarul, despre care nu știau mare lucru, vine, joacă, dă trei goluri, cîștigă meciul și face o demonstrație de fotbal concis, cu care devine favorită la calificare. Să nu se înțeleagă de aici că AS Monaco e o necunoacută. Nici vorbă de așa ceva, nici nu cred că ar avea cum într-o perioadă în care, spre deosebire de timpurile de care-mi aminteam mai sus, accesul la informație este extrem de facil. Dar nici nu reprezintă AS Monaco o grupare pe care lumea s-o urmărească frecvent, mai ales în Anglia, dar și la noi, de exemplu. În campionatul Franței de azi, PSG este echipa pe care toți o cunosc, grație lotului și mediatizării implicite. Marseille și Lyon au devenit echipe urmărite și ele, prin ricoșeu, căci se află în luptă cu PSG pentru titlul în Ligue 1. Ieșind din această luptă, Monaco a ieșit un pic și din prim-plan. Dar a avut grijă să-l recupereze cu victoria obținută pe ”Emirates”. De acum înainte, dacă se va califica, Monaco nu va mai fi lăsată prea ușor în plan secund.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Cine ești dumneata domnule Leonardo Jardim? E întrebarea pe care o puneam, retoric firește, miercuri seară la Euro Fotbal. Aducîndu-l în locul lui Claudio Ranieri, Monaco a dat senzația unui pas înapoi, căci Ranieri, cu toate eșecurile sale, era mult mai cunoscut, public vorbind, decît Jardim. Și totuși cine e acest Leonardo Jardim? Un portughez de 40 de ani, născut la Barcelona. Dar nu la Barcelona din Catalunya, dacă era așa sigur ar fi avut parte de o expunere mediatică mai profundă, ci în orașul Barcelona din Venezuela. Stabilit de mic împreună cu familia lui în Insulele Maderira. Unde și-a și început cariera de antrenor, foarte tînăr fiind, la 27 de ani, ca ”secund” la o echipă minusculă de acolo. Mai apoi, devenind principal, a promovat pe Chaves (echipă care a eliminat pe Universitatea Craiova din Cupa UEFA, în 1987) din liga a treia în liga a doua. Apoi a promovat pe Beira Mar în prima divizie. Apoi a plecat în Grecia, la Olympiakos, unde a cîștiat campionatul și cupa. Apoi s-a întors în Portugalia, la Sporting Lisabona, cu care a terminat pe locul doi, performanță destul de mare de vreme ce Sporting traversa ceva probleme în eterna luptă cu FC Porto și Benfica. Și apoi a plecat la Monaco, pe care scos-o lider în grupa de Champions League din care plecase cam cu șansa a patra, după Leverkusen, Benfica și Zenit, calificînd-o în ”optimi” și fiind acum la un pas de ”sferturi”.
Așadar, Leonardo Jardim nu e chiar un oarecare. E un antrenor bun, care a avut însă ghinionul să nimerească la Monaco într-o perioadă ușor incertă. Nu pentru Principat, ci pentru finanțatorul grupării, Dmitri Ribolovlev. La Monaco se preconiza să apară un nou ”El Dorado” fotbalistic. Se preconiza doar, pentru că în cele din urmă n-a mai apărut, un divorț cu balamuc și mușchii pe care Putin și-i arată în ultimul timp reprezentînd factorii ce au dus la diluarea aproape dramatică a averii oligarhului rus. Sau, mai degrabă, a disponibilității sale de a băga bani cu nemiluita în echipa de fotbal a orașului ce-l găzduiește. Nu știu ce ar fi făcut Monaco cu James Rodriguez și Radamel Falcao, dar și cu transferuri de genul celor făcute în vara lui 2013. Poate că s-ar fi luptat și pentru titlu în Ligue 1. Știu însă că după victoria de la Londra, avînd la dispoziție o echipă cu mulți tineri, Jardim a intrat abrupt pe etajul destinat antrenorilor cu personalitate.
Nu se poate spune că Leonardo Jardim i-a aplicat o lecție din punct de vedere tactic lui Arsene Wenger. Ar fi cred prea mult. Wenger a avut și el probleme de lot și mari dificultăți în a crea o formulă de start echilibrată. I-au lipsit oamenii de la mijloc, oamenii de meserie, nu cei de conjunctură. Măcar cu unul dintre mijlocașii săi centrali disponibil, poate că jocul lui Arsenal s-ar fi legat altfel. Un joc care, paradoxal, n-a fost chiar atît de rău precum ar putea spune rezultatul final al primei manșe. Pînă la golul de 0-1, Arsenal și-a creat o sumedenie de ocazii, iar Monaco nu se arăta capabilă să iasă din propria jumătate. Ordonată în apărare, ca de obicei aș zice, gruparea monegască părea puțin preocupată de faza de atac. A venit însă golul lui Kondogbia și lucrurile au început să se precipite pentru Arsenal. Jucătorii lui Wenger, aș zice că și Wenger însuși, s-au prăbușit complet la acea ocazie imensă ratată de Giroud. De atunci, Arsenal a fost o harababură tactică, plecată și din schimbările antrenorului, dar și din dispariția completă a lui Ozil. Ceea ce se întîmplă cu acest băiat e un mister. De unde la momentul achiziției sale, în septembrie 2103, mă întrebam dacă această lovitură de forță dată de Wenger îl va ajuta să reintre în lupta pentru titlu în Premier League, acum mă întreb dacă nu cumva ar fi mai bine pentru Ozil să plece în vară, ca să nu se irosească definitiv. Se pare că Anglia și Londra nu-i priesc lui Ozil, din mai multe puncte de vedere, nu doar cel sportiv.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Revenind la Monaco, citeam pe twitter opinii în timpul meciului cum că ar fi un soi de Grecia de la Euro 2004. Aș zice că se apropie ca organizare, ca disciplină tactică, dar cred că Jardim are la dispoziție și ceva fotbaliști tehnici, pe care Otto Rehhagel nu-i prea avea la Grecia sa. Mă refer la Moutinho, al cărui joc a fost minunat și despre care, văzîndu-l, nu pot să nu mă întreb, ca pe vremuri, ce-a făcut el în ultimii 5 ani, pe unde a umblat? Apoi ar fi acest uluitor Anthony Martial, pe care Monaco a dat 5 milioane de euro ca să-l disloce de la Lyon (mare greșeală a celor de la Lyon) și despre care mulți spun că seamănă cu Henry, dar pe care eu l-aș asemui mai degrabă cu Kanoute, din epoca de aur a Sevillei. Plus Ferreira-Carrasco, Bernardo Silva și Kurzawa, toți cu probleme fizice înainte de Londra. Plus Toulalan, a cărui revenire în meciul retur e cea mai bună veste posibilă pentru Leonardo Jardim.
Despre Arsenal și Wenger prefer să vorbim după retur. Ca și despre evoluția generală a echipelor din Anglia în competițiile europene, extrem de bizară totuși. În precedentul editorial de pe aces blog scriam că Barcelona e capabilă, prin stilul de joc, prin stilul antrenorului și prin slăbiciunile evidente pe care le arată, să rateze calificarea în returul cu Manchester City. Aș zice că și Arsenal e într-o situație similară, dar cu consecințe inverse. prin stilul său de joc, prin stilul lui Wenger, inclusiv prin slăbiciunile pe care le are, Arsenal e unica echipă din Anglia capabilă să dea trei goluri în deplasare. Inclusiv pe terenul unui adversar care a luat doar două goluri în 7 meciuri de Champions League.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Mijlocul anilor 90. Italia e vicecampioană mondială, pierduse finala cu Brazilia la penaltyuri, dar fotbalul italian stăpînea Europa și lumea prin Serie A. Campionatul italian era pe atunci ”El Dorado”-ul oricărui practicant al acestui sport, o aglomerare de valori colosală, bazată pe implicarea sponsorilor puternici, dar și pe forța de convingere pe care marile cluburi italiene o aveau față de orice potențială țintă. Era epoca Milanului lui Capello, demn urmaș al istoricului Milan condus pe Arrigo Sacchi. Era și epoca lui Juventus, cu Trapattoni și Marcello Lippi ca antrenori de referință. Era epoca etapei de la 3 după masă, televiziunile încă nu aveau forța de azi și încercau timide să implementeze sistemul pay-per-view într-o țară ce nu părea dornică să-și piardă tradiția partidelor de duminică la prînz (Tele + a transmis primul meci de Serie A în acest format, în august 1993, Lazio-Foggia, cu o audiență de cîteva mii de oameni).
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Exista pe atunci o echipă ce ieșea în evidență. Mai întîi prin culorile vii de pe tricouri, ce săreau în ochi. Dar mai ales prin fotbalul oferit. Vorbesc de AC Parma, o grupare dintr-un oraș relativ mic, pînă în 200.000 de locuitori, apărută recent în dansul bogaților din ”il calcio”. Parma a reușit în acei ani să-și facă foarte mulți suporteri în Italia, dar mai ales în afara Italiei. Serie A începea să cîștige teritorii consistente în străinătate, datorită televizărilor din ce în ce mai agresive ale partidelor. Dar și datorită performanțelor de care aminteam mai sus.
Nostalgicii fotbalului italian din acele vremuri, printre care mă număr și eu, trebuie să-și amintească de erupția acelei echipe frumoase, ce devenise repede o pată de culoare în foarte puternicul campionat italian. Cu Nevio Scala pe bancă și cu sprijinul concernului Parmalat, care avea să fie repede asociat cu gruparea ”gialloblu”, Parma avea să devină echipa la modă a acelor timpuri, susținută frenetic de publicul său, dar simpatizată de aproape toată lumea. O sumă de nume, consacrate ori în curs de consacrare, au îmbrăcat de-a lungul acestei perioade tricoul Parmei, de la Buffon, Thuram, Cannavaro, Veron și Crespo pînă la Asprilla, Zola, Brolin, Sensini, Fernando Couto ori Hristo Stoicikov. 8 trofee importante au fost cîștigate în acest timp, cu Nevio Scala mai întîi, dar apoi cu un tînăr Ancelotti ori cu Francesco Malesani. Cupe ale Italiei, Supercupe, trofee europene. Un singur paragraf a rămas neacoperit în excepționalul palmares al acestor ani, titlul în Serie A. Sezonul 1996-1997 a fost cel în care Parma aproape că a atins excelența, dar a terminat doar pe locul secund, la două puncte de campioana Juventus, pe care o bătuse acasă și cu care remizase la Torino.
Acum 20 de ani, așadar, Parma era pe culmi. Logodna cu gloria a durat însă doar 10 ani. În momentul în care Parmalat a început să aibă probleme, Parma s-a îmbolnăvit subit, ca după o cură de lapte stricat. Parmalat era liderul mondial în producția de produse lactate, dar asta nu l-a ajutat cu nimic pe Calisto Tanzi, fondatorul concernului și cel care conducea, prin fiul său sau, Stefano Tanzi, echipa de fotbal. Tanzi a ajuns la pușcărie, iar Parma la tragedie. Ieșită de sub umbrela Parmalat și intrată sub cea a unui tănăr afacerist din Brescia, Tommaso Ghirardi, Parma a pătruns într-o zodie nefastă din care n-a mai reușit să iasă. Atunci, Ghirardi a preluat Parma la mare luptă cu Fernando Sanz, fostul președinte de la Real Madrid. N-o să știm niciodată ce s-ar fi ales de această echipă dacă ar fi fost preluată de familia Sanz. Știm însă ce s-a ales de ea cu Ghirardi la conducere.
În 2008, echipa a retrogradat. A revenit după doar un sezon în Serie A, dar lupta pentru trofee fusese înlocuită cu cea pentru supraviețuire. Paradoxal, sezonul 2013-2014 părea a fi cel al unei relansări. În teren, Parma își cîștigase un loc european. În finanțe însă era dezastru, iar transpirația jucătorilor și inspirația lui Donadoni ca antrenor nu și-au găsit premiul meritat. Și asta pentru 300.000 de euro, sub formă de taxe și impozite, pe care clubul nu i-a plătit către stat. Prostie sau hoție, n-o să aflăm prea curînd, deși Ghirardi juca rolul inocentului, ”doar un prost ar putea crede că n-am vrut să plătesc 300.000 de euro după ce am investit 18 milioane și urma să încasăm 8 milioane din participarea europeană”. Atunci a părut o nedreptate, dar lumea a înțeles faptul că Parma avea probleme grave abia cînd Ghirardi a anunțat că vrea să vîndă clubul, dar nu găsea cumpărător. Și asta deși mulți se arătaseră interesați. Un interes ce murea subit atunci cînd, pesemne, își aruncau o scurtă privire în actele contabile. Un singur exemplu, concludent pentru haosul în care a trăit acest club în ultimii ani. Parma are azi 71 de fotbaliști în coproprietate cu alte cluburi, dintr-un total de 200 împrumutați în diverse locuri. Toți aceștia au costat bani, au implicat taxe. Care, neplătite, s-au transformat într-o piatră de moară atîrnată de gîtul unei istorii frumoase.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
AC Parma va muri. Într-o formă sau alta. Acum se caută soluții pentru ca echipa să nu dispară, se caută finanțare pentru ca să se poată juca restul meciurilor, astfel ca retrogradarea în Serie B să fie cel mai mic rău posibil. Municipalitatea s-a implicat și ea, dar e greu de făcut rost de bani într-un timp așa de scurt. Parma-Udinese de duminică nu s-a jucat pentru că nu erau bani pentru asigurarea celor nesecare la stadion. Fotbaliștii s-au obișnuit cu situația, sînt neplătiți de luni bune, dar își fac meseria cu o dăruire demnă de o cauză mai bună. Ce exemplu mai bun vreți decît remiza scoasă pe terenul Romei.
Parma a fost o echipă simpatică în anii ”90. A intrat însă pe mîna unor oameni nepotriviți. E un moment trist pentru fotbalul italian, pentru fotbal în general. O echipă frumoasă se stinge și puțini își mai aduc aminte azi de vremurile sale de glorie.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
De cînd s-au infiltrat în fotbalul mare, Jose Mourinho și Pep Guardiola sînt permanent candidați la cîștigarea Champions League. Mourinho din 2003, de cînd a luat cu Porto fosta Cupă UEFA, Guardiola din 2008, de cînd s-a așezat pe banca Barcelonei. În fiecare sezon ce a urmat, indiferent de banca pe care s-au așezat, cei doi au fost printre favoriți. În general au ajuns aproape de obiectiv, la granița semifinalelor, ceea ce nu-i puțin lucru într-o competiție în care, de cînd a apărut în locul vechiului concept Cupa Campionilor Europeni, nimeni nu a reușit să cîștige trofeul doi ani la rînd. Și anul acesta e la fel. Mourinho și Guardiola sînt, la această oră, prin Chelsea și Bayerni, pe lista favoriților.
La momentul cînd scriu aceste rînduri e greu de spus dacă lucrul ăsta se va și întîmpla. Sînt mulți factori care pot interveni pe parcurs, detalii de moment, inclusiv un posibil meci direct. La momentul ăsta e greu de spus și dacă Bayern ori Chelsea se vor califica mai departe din această fază a ”optimilor”, căci meciurile retur cu Șahtior și PSG nu-s chiar așa de simple. Însă Guardiola și Mourinho rămîn doi actori importanți ai acestui film de mare succes numit Champions League. Ne-am delectat cu duelul lor din Primera Division, am savurat Supercupa Europei de la Praga, eu unul mi-as dori să mai văd o confruntare între ei, eventual în dublă manșă dacă nu în finală.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Pentru Guardiola și Bayern lucrurile par mai simple în perspectiva returului cu Șahtior. Par, dar nu sînt. 0-0 în deplasare e cel mai prost rezultat bun pe care o echipă îl poate obține. Reversul medaliei pentru echipa lui Mircea Lucescu e că un 0-0 pe teren propriu e cel mai bun rezultat prost pe care o echipă îl poate obține. În comparație, 1-1 scos de Chelsea la Paris e mai bun, căci îți oferă ca variantă cîștigătoare și un 0-0 pe teren propriu. Însă PSG nu-i o echipă oarecare, ea poate oricînd, prin calitatea jucătorilor de care dispune, să întoarcă destinul în favoarea sa.
Marți seară, la revenirea în actualitate a Ligii Campionilor, i-am revăzut pe Mourinho și Guardiola implicați din nou în strategia meciurilor eliminatorii. Cine credea că Bayern va avea un meci simplu în Ucraina trebuia să se gîndească mai bine. Dincolo de faptul că Șahtior nu-i deloc o echipă slabă, iar Mircea Lucescu e departe de a fi un novice al unor astfel de confruntări, Bayern nu-i în cel mai bun moment al său. Privind jocul nemților de la Lvov și comparîndu-l cu cel de la Roma, din faza grupelor, chiar și cu cel de la Manchester, chit că acolo au pierdut în cele din urmă, găsim destul de mari diferențe. Iar acel 8-0 din Bundesliga cu Hamburg a fost doar un burete care a mai șters din urmele lăsate de eșecul categoric suferit la Wolfsburg.
Pauza existentă iarna în Bundesliga parcă i-a scos din formă pe jucătorii lui Guardiola. O recunoștea chiar el, după Wolfsburg, cînd echipa sa a arătat vulgar în apărare, mediocru la mijloc și prost în atac. Ca orice om pasionat pînă la extrem de ceea ce face (vă recomand cartea ”Herr Pep”, e lesne de cumparat pe internet și e scoasă în mai multe limbi, din păcate nu și în română), Pep are explicațiile sale. Și argumentele sale. Și metodele sale de depășire a situației. Una dintre metode este abordarea unui meci tur precum cel cu Șahtior fără asumarea de riscuri inutile. Dacă stăm să privim la seria meciurilor eliminatorii disputate de Guardiola în Champions League, în doar două situații echipa sa a cîștigat în deplasare în prima manșă. O dată cu Leverkusen, dar rivalul era slab, a doua oară cu Real Madrid, într-o confruntare cu Mourinho, de genul celei de care aminteam mai sus, dar cînd victoria a venit doar după ce echipa sa a avut superioritate numerică. În rest, rezultate strînse și calificări decise pe teren propriu. În bine sau în rău, după caz.
Nu demult aminteam pe acest blog de posibilitatea ca Jose Mourinho să se uite la meciurile Barcelonei și să se inspire din ceea ce vede. Era vorba de transferul lui Cuadrado și implicațile sale tactice. Spuneam atunci că întotdeauna ai ce învăța de la alții, chiar dacă acei ”alții” nu-s neapărat mai buni ca tine. Dar poate au o idee care ție nu ți-a venit, dar pe care o poți aplica. Cred că Mircea Lucescu e și el într-o situație asemănătoare. Dar nu cu Barcelona, nici cu Guardiola, pe care a declarat în multe rînduri că-l admiră. Paradoxal, cu Atletico Madrid și Diego Simeone. Am zis paradoxal pentru că Lucescu a făcut de-a lungul timpului din Șahtior o echipă estetică, de construcție, care joacă fotbal. Marți, cu Bayern, am văzut o echipă disciplinată, extrem de bine așezată în apărare, oferind puține oportunități adversarului. Și foarte agresivă. Pe stilul lui Simeone, care-și dorește intensitate maximă la fiecare duel. Am văzut un Șahtior surprinzător de contondentă, cu fotbaliștii săi brazilieni surprinzător de implicați în dueluri fizice și mereu provocatori. Cu asta a reușit să destabilizeze jocul nemților, care suferă în continuare la mijloc în absența lui Lahm și care continuă să-l aștepte pe Thiago, ca principal generator de pase decisive, ca element de legătură între zona de mijloc și benzile stăpînite de Ribery și Robben. Schweinsteiger, cel de la care Pep ar vrea acest rol, n-a reușit cu Șahtior ceea ce izbutise cu Hamburg.
Cred totuși că Mircea Lucescu putea încerca mai mult după eliminarea lui Xabi Alonso. S-a temut însă de forța unui Bayern care, aminteam mai sus, a dominat pe Manchester City în inferioritate numerică. S-a temut și n-a încercat. Și-a ținut brazilienii cu centurile de siguranță puse și nu i-a lăsat să încerce. N-a riscat și n-a pierdut. Dar nici n-a cîștigat, ceea ce s-ar putea să-l coste în returul de la Munchen.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Jose Mourinho a plecat de la Paris cu un rezultat mai bun decît în sezonul trecut, dar jucînd mai slab decît atunci. Și la el a funcționat strategia meciurilor tur, ca și la Pep. Vă amintiți de prima manșă a semifinalei Cupei Ligii, cu Liverpool, pe ”Anfield”. Aceeași abordare. Cu Fabregas mai în față și doi ”închizători”. Acum a fost Ramires, atunci Obi Mikel. Cu consecințele de rigoare în circulația balonului, cu ostracizarea lui Hazard, care nemaiavîndu-l pe Fabregas ca pasator a atins de puține ori mingi periculoase. Fabregas lîngă Matic oferă o altă ieșire din faza de apărare, căci catalanul gîndește repede și găsește soluții în stare de presiune. Fabregas pe aceeași linie cu Hazard, în fața mijlocașilor la închidere, oferă o mai mare siguranță defensivă, dar restricționează viteza de reacție. Mourinho, știm bine, e un antrenor reactiv, poate cel mai reactiv, dar în același timp e și un antrenor al rezultatului imediat.
Strategia lui Blanc a fost destul de ciudată în prima repriză. Ca și Mircea Lucescu, s-a temut cam tare de Mourinho. A cedat deliberat posesia celor de la Chelsea, într-un soi de invitație: ”ia tu mingea și să vedem ce faci cu ea!”. La pauză s-a corectat, iar în repriza a doua am văzut un PSG mai aproape de ceea ce se așteaptă de la o echipă cu asemenea valori. Filozofia mea mai veche funcționează și aici. Luați bucată cu bucată, jucătorii PSG-ului sînt, în general, peste ai lui Chelsea, comparîndu-i post pe post. Poate cu exccepțiile Hazard și Fabregas. Plus portarul, pe care nu l-am inclus intenționat, căci la acest capitol e greu de comparat. În momentul ăsta, după părerea mea, Courtois e cel mai în formă portar din lume, chiar peste Neuer, dacă-i excludem neamțului capacitatea colosală de a juca mingea cu piciorul.
PSG a suferit mult la mijloc, căci decizia lui Blanc de a-l pune acolo pe David Luiz mi s-a părut eronată. Să începi mereu acțiunile de la David Luiz nu e cea mai bună soluție. Iar trimiterea sa acolo i-a deranjat și pe ceilalți doi, Verratti și Matuidi. Cei doi, cu Thiago Motta se înțeleg mult mai bine, pentru că schimbă rolurile foarte des, în funcție de situație. Cu David Luiz n-a mers asta, de unde și puțina implicare a lui Verratti. Statistica sa pare impresionantă, 92 la sută acuratețe a paselor sună bine, însă mai mult de jumătate din ele au fost către fundași sau către David Luiz. În schimb Matuidi mi se pare, italienește vorbind, un ”fuori clase”. O linie Matuidi-Pogba mi se pare o excelentă bază de plecare în căutarea performanței și inclin să cred că asta au sesizat și cei de la PSG.
PSG a avut ghinion cu Courtois. Putea cîștiga meciul și ar fi meritat, după cum s-a jucat în repriza a doua. Returul de pe ”Stamford Bridge” devine complicat la 1-1, așa cum a fost și pentru Liverpool, de care am amintit mai sus. Asta dacă nu cumva Ibrahimovic se descotorosește de ciudata letargie ce-l cuprinde în Champions League. Eu unul nu-mi amintesc un meci memorabil făcut de Zlatan în această competiție. Poate de aceea nici n-a cîștigat-o vreodată. Dar poate că va reuși una chiar la retur. Care se joacă, indiferent statutul de favorită pe care-l are Chelsea.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Caută-mă!