Despre Spania-Olanda, despre transferul lui Fabregas la Chelsea și despre cele petrecute în meciul inaugural al Mondialului va fi vorba în rîndurile care urmează. Încep cu Spania-Olanda, pentru că e meciul zilei și unul dintre capetele de afiș ale acestei prime etape din faza grupelor, cu mai multe partide tari ca niciodată parcă. Rar vedem ca finala ediției precedente să se regăsească în meciul de început al unei grupe.
Spania-Olanda, finala de la Johanesburg, a fost momentul care a schimbat percepția oamenilor despre Spania fotbalistică, dar și percepția spaniolilor despre ei înșiși. A fost momentul în care Spania a devenit principala putere fotbalistică mondială, poziție pe care se regăsește și astăzi, la aproape 4 ani de la acel gol marcat de Iniesta, dar și de la acele intervenții miraculoase ale lui Iker Casillas. Lumea își amintește de golul lui Iniesta, dar tinde să uite că fără miracolele lui ”San Iker” poate că ”Iniesta de mi vida” nu ar fi existat.
După 4 ani, Spania a mai adăugat un trofeu în palmaresul său și forțează cea ce nimeni n-a mai reușit pînă acum: 4 turnee finale consecutive cîștigate. Meciul cu Olanda e un prim test, un prim set de întrebări la care Vicente del Bosque și ai lui trebuie să răspundă. Cît de mult s-a schimbat Spania față de momentul Johanesburg? Din cei 14 jucători care au fost atunci pe gazon, 11 se regăsesc și azi în lot. Va fi asta o problemă? Ăsta e un prim răspuns pe care trebuie să-l dea campioana mondială. Xabi Alonso și Xavi au 4 ani mai mult. Ambii au fost și sînt puctele cele mai importante în modulul tactic al lui del Bosque. 4 ani nu sînt neapărat mulți pentru un bărbat obișnuit, dar pot fi pentru un fotbalist trecut bine de 30 de ani. 30 de ani are și Iniesta, dar asta nu pare o problemă, dimpotivă, jocul său a devenit mai consistent, mai profund, mai matur. Este Iniesta omul numărul unu al Spaniei de azi? Eu cred că da, dar nu eu sînt cel care trebuie să răspundă la întrebare.
Mergem mai departe. În apărare s-a produs o mutare importantă: Sergio Ramos a trecut din dreapta în centru. Ramos pare cel mai în formă spaniol al momentului, iar societatea pe care o va face cu Pique va fi un element extrem de important. Cu Puyol în teren era simplu, el era șeful apărării și nimeni nu discuta asta. Acum, atît Ramos cît și Pique au o mare personalitate fiecare, de aici și tendința de a deveni protagoniști. Fără un ”corector” lîngă el, Puyol sau Mascherano, Pique are de multe ori probleme. Va putea fi Ramos acest ”corector”? Iată o altă întrebare. Prin Spania se vorbește că între Ramos și Pique nu-s cele mai bune relații, de unde și zvonul că ar putea apărea Javi Martinez în primul ”11”, alături de Ramos. Pe de altă parte, ultimele evoluții ale lui Sergio Ramos, care țintește acum Balonul de Aur, au arătat o maturizare nu doar în joc ci și în comportament, momentele de derapaj, ce n-au dispărut de tot, fiind din ce în ce mai puține.
Ajungem și la zona atacului. Spre deosebire de 2010, dar mai ales de 2012, în lotul Spaniei a apărut Diego Costa. În 2010, Torres a avut mari probleme medicale, iar Villa n-a fost acel vîrf de careu clasic. În 2012, vîrful de careu ”clasic” a dispărut de tot, conceptul de ”9 fals” fiind preluat și de Vicente del Bosque. De vreme ce a fost cîștigat Euro, conceptul a funcționat. Acum există Diego Costa. Iar întrebarea e dacă atacantul lui Atletico (încă) se poate mula pe filozofia de joc a Spaniei? Dacă, mai clar, calitățile sale se integrează în jocul de posesie al colegilor săi. Diego Costa e o bestie, ”pantera roja” îi spun cei de la Marca, dar are un alt stil de joc cu care s-a făcut remarcat, destul de diferit de cel al ”naționalei” iberice. Va reuși Diego Costa să confirme că au meritat eforturile și mobilizarea spaniolilor în a-l convinge să-și schimbe echipa națională? Iată o altă întrebare.
Dacă Spania s-a schimbat destul de puțin față de 2010, Olanda e foarte mult schimbată. În primul rînd din punct de vedere al selecționerului, dar și al jucătorilor. 9 din cei 14 jucători prezenți în finală nu mai sînt. E de bine asta sau e de rău? O să vedem. Senzația e că Olanda e capabilă de orice, poate ajunge departe, dar la fel de ușor poate rata ieșirea din grupe. Atenție la Chile, nu e chiar o reprezentativă de lepădat! Problema lui Van Gaal e lipsa de experiență a apărătorilor săi, doar Vlaar, la 29 de ani, dar provenind de la un club destul de anost în ultima vreme, Aston Villa, fiind o excepție. Aceste este, pesemne, motivul pentru care Van Gaal a renunțat la tradiționalul său 4-3-3 pentru o apărare în 5 oameni, cu 3 fundași centrali. ”Nu e cazul să facem tiki-taka, trebuie să obținem rezultate”, a explicat, cît se poate de clar, viitorul antrenor al lui Manchester United, care a lăsat de înțeles că arma contraatacului va fi preponderent utilizată.
Mă întorc la Spania, mai exact la Cesc Fabregas, așa cum am promis. Vom mai găsi timp, spre toamnă, să analizăm transferul lui la Chelsea. Mi se pare o mare greșeală a Barcelonei că l-a lăsat să plece. Se pare că Fabregas e cel care a plătit factura sezonului trecut. Asta deși cifrele sale n-au fost deloc proaste, 13 goluri și 22 de pase decisive, la mare distanță de Xavi și Iniesta, care împreună n-au golurile și pasele lui Cesc. Adus de Guardiola în 2011 pentru a spori competența și concurența în linia de mijloc, Fabregas nu și-a găsit, în 3 sezoane, locul. Ciudat, căci se întorcea totuși acasă, la origini. Guardiola avea un plan în minte. Xavi, Iniesta, Fabregas și Thiago erau, în ordinea vîrstei, creatorii săi. Thiago a plecat, acum pleacă Fabregas, Iniesta are 30 de ani, pare că Barcelona ar vrea să se întoarcă în timp, deși, pe de altă parte, ar cam dori să-i facă vînt spre Qatar și lui Xavi. Mi se pare mai mult decît riscant.
Două vorbe despre Brazilia-Croația. Toată lumea vorbește de arbitrul japonez. Eu nu sunt mirat. Iată ce am scris în ultima postare pe acest blog: ”Știm bine, am avut la fiecare turneu final exemple de acest gen (unele oribile, vezi de Coreea de Sud), echipele gazdă primesc un pic de ajutor din partea arbitrilor. Interesul e ca gazdele să meargă cît mai departe în competiție. Iar acum, pe fondul tulburărilor din Brazilia, cu atît mai mult. E un curent foarte mare împotriva Mondialului, care, trebuie să ne imaginăm, va crește în proporții dacă Brazilia va fi eliminată timpuriu. Măcar acum, oamenii sînt ocupați să susțină echipa națională, căci fotbalul e o religie în Brazilia, dar dacă nu vor mai avea ce să susțină își vor canaliza energia spre alte lucruri”. Mă aștept să revăd decizii de genul acelui penalty.
Pe de altă parte, fotbalistic vorbind, Brazilia a trăit prin Oscar și Neymar. Neymar trăgea la poartă din orice poziție, se simte la el dorința de a fi protagonist și de a reveni la Barcelona cu o altă anvergură, în vreme ce Oscar pasa din orice poziție. Brazilia nu te mai face să te îndrăgostești de fotbalul ei, a devenit o echipă cinică. Mi se pare incredibil să spui despre Brazilia că are cea mai bună apărare a turneului, dar asta e realitatea, chit că ne zgîrie la urechi.
Puține lucruri a arătat totuși Croația. Chit că au pierdut pe mîna arbitrului. Cred că Niko Kovac a greșit puțin începînd cu tripleta Modric-Rakitic-Kovacic, de care am vorbit și-n avancronică. Mult prea implicați în faza defensivă, ei au pierdut ușor-ușor din energie. Poate dacă ar fi terminat cu ei și ar fi început cu un închizător de meserie, Croația ar fi pus mai multe probleme Braziliei, în special pe partea lui Dani Alves, care-și continuă prestațiile nesigure de la Barcelona.
Începe un nou Mondial, o ediție pe care am așteptat-o și pe care sperăm s-o savurăm. Neimplicați fiind, din păcate, va trebui să ne alegem cu toții o echipă favorită. Pe care s-o urmărim și de la care să sperăm să cîștige competiția. În ceea ce mă privește, e simplu: Spania. Aș vrea ca Spania să cîștige și acest turneu final, dar mi se pare extrem de greu. Țin cu Spania, dar cred că favorită e Brazilia. Și o să explic mai jos de ce cred asta. Iar meciul cu Croația de azi poate fi un prim moment de a vedea dacă această părere e una corectă. Doar un prim moment, căci pînă la partidele decisive mai e. Să nu uităm, de exemplu, că Spania a pierdut primul meci în Africa de Sud și a cîștigat pînă la urmă Mondialul.
Faptul că Brazilia e favorita majorității specialiștilor nu înseamnă neapărat că e și cea mai puternică. Acum cîteva săptămîni, eu am considerat Bayern Munchen drept cea mai puternică echipă de club din lume, dar specificam că asta nu înseamnă că neapărat va cîștiga Champions League. Și n-a cîștigat. Poate că-n momentul ăsta Brazilia nu e cea mai puternică selecționată prezentă la acest turneu final. Aș înclina spre Spania, fără să fiu neapărat subiectiv, privind la numele ce compun lotul, dar și la numele rămase în afara lui, nu din pricina accidentărilor. E și ăsta un criteriu. Germania ar fi imediat după, căci accidentarea lui Reus și lipsa unui golgeter (Klose are totuși niște ani) sînt puncte valabile contra nemților.
Și atunci de ce Brazilia? Brazilia nu e departe de cele două amintite mai sus. Are în plus de partea sa cîteva argumente. Acela al țării gazdă, în primul rînd. Știm bine, am avut la fiecare turneu final exemple de acest gen (unele oribile, vezi de Coreea de Sud), echipele gazdă primesc un pic de ajutor din partea arbitrilor. Interesul e ca gazdele să meargă cît mai departe în competiție. Iar acum, pe fondul tulburărilor din Brazilia, cu atît mai mult. E un curent foarte mare împotriva Mondialului, care, trebuie să ne imaginăm, va crește în proporții dacă Brazilia va fi eliminată timpuriu. Măcar acum, oamenii sînt ocupați să susțină echipa națională, căci fotbalul e o religie în Brazilia, dar dacă nu vor mai avea ce să susțină își vor canaliza energia spre alte lucruri. Pe undeva, guvernanții brazilieni și-au făcut-o cu mîna lor, căci împotriva recomandărilor FIFA au decis ca acest turneu final să aibă 12 orașe gazdă (FIFA propusese 8), dincolo de deciziile mai mult decît bizare privind fiecare stadion. Spre exemplu, stadionul din Sao Paulo, unde se joacă azi Brazilia-Croația, a fost construit în zona cea mai defavorizată, din punct de vedere al infrastructurii, din tot orașul. Iar ăsta e doar un exemplu. Se vorbește că s-a furat la greu, că banii au intrat în buzunarele unor favorizați ai regimului, în detrimentul celor foarte mulți săraci. Vă sună cunoscut, nu-i așa? Președintele Braziliei, care e femeie, Dilma Rouseff, va veni la meciul inaugural, dar nu va rosti nici un discurs, o premieră în istoria Mondialelor, și nici nu va apărea foarte des în imaginile de pe tabela stadionului, de teamă să nu se enerveze lumea. Bine măcar că, din ce se aude, va veni Jennifer Lopez, care cred că și-a dat seama că n-are nimeni nimic cu ea. Peste toate astea, Blatter spune că misiunea sa la FIFA încă nu s-a încheiat. După Africa de Sud, Brazilia, Rusia și Qatar, mă întreb ce-ar trebui să mai urmeze pentru că domnul Blatter să-și considere misunea încheiată?
Mai departe despre Brazilia. Fotbalistic vorbind, Brazilia are o echipă suficient de echilibrată. Are o apărare foarte bună, unii o văd cea mai bună a turneului, Alves-David Luiz-Thiago Silva-Marcelo, un mijloc rezonabil, dar și un atac la care ar fi loc de mai bine. Deja spaniolul Diego Costa le-ar fi venit de minune aici. Nu prea are un lider de anvergură – deși toată lumea îl vede pe Neymar, eu cred că mai repede liderul ar trebui căutat în zona de apărare – dar are un selecționer dintre cei mai buni posibili. Felipe Scolari a cîștigat Mondialul cu Brazilia în 2002 și a fost extrem de aproape să cîștige Europeanul cu Portugalia, în 2004. Din multele rînduri ce i-au fost dedicate în această perioadă, mi-a atras atenția o povestioară din 2002. Se spune, în Japonia fiind, la unul din ultimele antrenamente, i-a chemat Ronaldinho și Rivaldo lîngă el și le-a spus, aparent încet, dar suficient de tare încît să audă și Ronaldo: ”Aveți grijă cu el, vă rog să-i dați mingea precis fiindcă e un pic cam gras și nu poate să alerge”. A fost suficient pentru ca Ronaldo să se motiveze și să facă un turneu final fabulos. Poate e doar o anecdotă, dar Felipao, cel care se consideră ”un amestec de tată, unchi și antrenor”, mi se pare liderul acestei ”naționale”. Se pare că a reușit să obțină acea atmosferă de competiție în lot, de care vorbesc toți cei care au fost implicați la un turneu final, ceea ce, spre exemplu, Brazilia n-a avut în 2006, atunci cînd a avut un lot absolut fabulos, cu toate starurile mondiale posibile, dar n-a făcut nici o brînză.
O particularitate a acestui Mondial, sper că întîmplătoare nu dirijată, e că în primele meciuri din mai multe grupe se întîlnesc favoritele. Brazilia-Croația azi, apoi Spania-Olanda, Anglia-Italia, Germania-Portugalia, Columbia-Grecia, Argentina-Bosnia. Mi se pare mult mai bine așa decît dacă favoritele s-ar fi întîlnit în ultimele meciuri.
Croația nu-i un adversar oarecare pentru Brazilia. Ba chiar selecționerul Niko Kovac spune că a depistat slăbiciunile din echipa Braziliei, adăugînd că acea apărare de care vorbesc toți nu-i chiar așa grozavă. O să vedem. Cert e că tripleta Modric-Rakitic-Kovacic de la mijlocul terenului pare capabilă de orice. Cu Brazilia lipsește Mandzukic, care e suspendat, iar asta e o absență importantă. Se spune că va juca Jelavic, de la Hull City, dar eu cred că e foarte posibil să-l vedem pe Eduardo, omul lui Mircea Lucescu de la Șahtior.
Pentru Croația, e doar un meci, pentru Brazilia însă e o obligație.
Începe Campionatul Mondial din Brazilia. Va fi o lună plină de fotbal în direct, de emisiuni despre fotbal, vom vedea cei mai buni jucători ai momentului, cu unele amendamente, luptîndu-se pentru glorie și pentru recunoașterea valorii lor. Vom vedea cele mai bune echipe naționale ale momentului, iar aici cred că nu prea există loc de discuții, disputîndu-și cel mai rîvnit trofeu rezervat ”naționalelor”.
Am văzut de curînd la TVR o serie de emisiuni despre prezențele României la turneele finale. Habar n-am dacă au fost reluări ori emisiunile au fost realizate special cu această ocazie. Nimic nu m-a putut lămuri în prezentarea lor, bănuiesc totuși că au fost reluări. Nu asta e important. Important e că am revăzut momente plăcute, cînd contam și noi, cînd apăream și noi în grupajele de știri. Vom avea, timp de 30 de zile, timp suficient să dezbatem, căci dezbaterile au devenit sportul nostru național. Cine a fost cel mai bun, cine n-a fost cel mai bun, cine a fost surpriza, cine a produs surpriza neplăcută. Dar vom avea timp să ne gîndim și la o idee, care probabil ne va urmări: oare cum ar fi arătat România la acest turneu final?
Din păcate, în ultimul timp, asta e tot ce ne-a mai rămas, din punct de vedere fotbalistic. Să ne imaginăm. Să-l trezim din somn pe “dacă”, să-l reactivăm pe “parcă”. Şi să-l repunem în drepturi pe “poate”. Şi să ronţăim, la o bere, iluziile.
E posibil ca România să fi putut arăta bine. E posibil să fi fost în stare de o surpriză. E posibil să fi făcut chiar mai multe puncte într-o grupă a morţii față de acum 6 ani, la Euro. Iată, dacă mai aveți chef să vi se aducă aminte, 6 ani au trecut de la ultimul nostru turneu final și 16 ani de la ultimul nostru Mondial. Problema nu e ce ar fi putut şi ce n-ar fi putut. Problema e cum să facem să aflăm lucrul ăsta.
Noi, în general, la turneele finale nu arătăm rău. O să spuneți că la Euro 2008 am arătat rău. Eu n-aş fi chiar atît de sever. A fost totuşi o grupă “a morţii”, în care, cu campioana mondială, cu vicecampioana mondială şi cu Olanda, care nu e oricine în fotbal, am făcut două puncte şi am stat într-un penalty să ne calificăm în “sferturi”. De acord, n-am jucat cel mai estetic fotbal, de acord, n-am atacat, de acord, n-am prea tras la poartă, de acord, n-am dat gol decît din întîmplare. De acord cu toate. Dar trebuie să fim de acord că nici nu mai reprezentăm mare lucru în fotbalul de azi. Dacă am reprezentat odată ceva, a fost graţie unei generaţii de excepţie, a unor conjuncturi, a şansei care ne-a ocrotit şi a lui Hagi. Pe care nu-l mai avem, la fel cum şi şansa a început să ne ocolească, la fel cum şi conjuncturile au început să ne fie defavorabile. Nu sîntem o mare putere în fotbal, nu sîntem nici măcar o mică putere în fotbal şi ar trebui să ne asumăm acest adevăr. O calificare la un turneu final ar trebui privită ca un mare premiu, nu ca o obligaţie de serviciu, aşa cum e pentru Spania, Germania, Franţa, Italia şi celelalte. Îmi amintesc cum irlandezii, acum doi ani la Euro, au putut să se bucure şi să cînte pentru echipa lor, la finalul a trei partide în care au dat un gol şi au încasat 9, au făcut-o pentru că-şi dau seama cine sînt în fotbal şi ce aşteptări trebuie să aibă.
Nu știu alții, dar eu n-am putut să revăd finalul meciului cu Suedia din 1994. În curînd se vor împlini 20 de ani de atunci. N-avem ce sărbători, căci nu prea ai cum să sărbătorești un eșec. Dar ne vom reaminti, vorba unui film care, coincidență a rulat și el zilele astea pe un program, că am fost și noi cîndva fotbaliști și tineri.
P.S.
Despre Mondial vom aveam timp să vorbim în fiecare zi, la Digi Sport Mondial. În fiecare seară, după primul meci al serii și pînă la al doilea, timp de aproape un ceas, vom încerca să vă spunem nu ce s-a întîmplat, căci asta deja o să știți, ci de ce s-a întîmplat.
Eu unul merg, în ordinea asta, pe mîna Braziliei, a Spaniei, a Germaniei și a Argentinei. Fără să exclud din calcule Italia. Mi se pare că Brazilia, ca țară gazdă, cu toate avantajele ce decurg de aici, mai ales în contextul tensionat în care se dispută acest turneu final, pleacă prima pe o ipotetică grilă de start. Chit că în atac nu strălucește ca Argentina, Brazilia are totuși o echipă echilibrată. În mod normal, cele 4 de care vorbeam mai sus ar forma semifinalistele. Surprizele sînt însă și posibile și probabile. Ba chiar, aș zice, și dorite, ca să avem și noi ce discuta.
Acum aproape 3 ani – repede mai trece vremea asta, nu-i așa?!! – am avut ocazia să stau preț de cîteva ceasuri de vorbă cu Costel Gâlcă. Eram la Barcelona, fusesem la Supercupa Spaniei, meciul retur, acela cîștigat de Barcelona lui Guardiola cu 3-2, cu golul marcat de Messi în ultimele minute ale partidei, după ce Realul lui Mourinho refăcuse un 2-0 al catalanilor. Costel a fost invitatul nostru atunci. Locuia în Spania și a venit cu mașina, chit că drumul de la Almeria, unde stătea, pînă la Barcelona nu-i deloc simplu, nici măcar pe autostrăzile lor.
Citeste mai mult …
E o perioadă de ușor calm în fotbal. Unii intra în ultima linie dreaptă a pregătirilor pentru Mondial, alții își omoară timpul în meciuri amicale mai mult sau mai puțin lipsite de importanță, numărînd zilele pînă la vacanță. Subiecte nu prea sînt, motiv pentru care asistăm, și vom asista și în continuare, la un exces de ”bombe” privind transferurile. Asta vinde întotdeauna, indiferent de anotimp, iar cu cît numele implicat e mai mare, cu atît exagerările sînt mai mari. Puține transferuri se fac cu adevărat acum, din mai multe motive. Unul ar fi că, pînă pe 30 iunie, sîntem încă, din punct de vedere fiscal vorbind, în sezonul 2013-2014 și puține cluburi mai au în balanța contabilă bani de cheltuit. Doi, poate mai important, ne aflăm înaintea unui Mondial, competiție care poate crește sau diminua considerabil cota unui fotbalist, astfel că foarte multe tranzacții se vor face după turneul final, chit că discuțiile vor începe pe parcursul său.
Am mai spus-o, sfatul meu e să luați cu multe rezerve informațiile ce vizează transferurile, știrile date drept sigure. Ele vor circula, pe undeva e normal să se întîmple asta, dar de cele mai multe ori e vorba de zvonuri ori de manipulări puse la cale de agenții de fotbaliști sau chiar de cluburi. Manipularea prin presă e o practică veche și are rolul de a influența decizile managerilor, impresarilor ori directorilor sportivi. Fiecare își face treaba, încercînd să scoată cel mai bun preț posibil, chiar dacă asta înseamnă, uneori, promovarea de piste false, atît din partea impresarilor – brusc aflăm cum un fotbalist dorit de o echipă are o avalanșă de solicitări pe cap de la alte echipe, de multe ori rivale – dar și din partea cluburilor – la fel de brusc aflăm cum o echipă ce-și dorește un fotbalist are o grămadă de alte variante la dispoziție, variante care abia așteaptă să vină la negocieri.
O să mă refer în cele ce urmează la un transfer realizat. Oficializat, aspect foarte important, apropo de ce spuneam mai sus. Transferul lui David Luiz. De la Chelsea la PSG, pentru o sumă uriașă, undeva în jur de 50 de milioane, euro sau lire, zău dacă mai contează. Suma e foarte mare pentru oricine, darămite pentru un fotbalist cu profil defensiv, chit că e unul polivalent. 50 de milioane pentru un fundaș mi se pare un capriciu mai mare decît suta de milioane plătită pentru Bale ori Neymar. Măcar ei sînt jucători de atac și te pot scoate din încurcături, ceea ce în cazul lui Bale s-a și întîmplat în două finale pe care le-a decis prin golurile sale, deși nu jucase strălucit în nici una dintre ele.
Să dai 50 de milioane pentru David Luiz mi se pare un capriciu, dar și un soi de aroganță, de vreme ce abia apăruse acea sancțiune din partea UEFA. David Luiz e un fotbalist bun, un fundaș cu potențial ori un mijlocaș închizător de calitate. Însă o astfel de sumă o plătești pentru cel mai bun fotbalist din lotul echipei de la care cumperi. Iar el nu e nici măcar titular indiscutabil la Chelsea. Mulți vorbesc de neînțelegerile pe care le avea cu Mourinho, dar să nu uităm că, înaintea portughezului, Rafa Benitez îl distribuia și el mai mult la mijlocul terenului, perechea de fundași centrali preferată și de Benitez și de Mourinho fiind Cahil-Terry. Iar în acest final de sezon, senzația a fost că dacă Matic avea drept de joc în Champions League, David Luiz cam sărea din schema inițială a lui Mourinho.
Mi se pare că șefii PSG-ului au în cap să formeze o linie de apărare sută la sută braziliană. Eventual, asta o să vedem în curînd, linia de fund a ”naționalei” Braziliei. După David Luiz ar trebui să urmeze Dani Alves și puzzle-ul e complet. Mi se pare, dincolo de capriciu unui șeic plictisit sau, vorba glumei de pe la noi, enervat de cîți bani are, un risc. O apărare Dani Alves-David Luiz-Thiago Silva-Maxwell sună bine, dar la o echipă națională, nu la una de club, unde se joacă din 3 în 3 zile. În afara lui Maxwell, ceilalți trei tind să caute mai mult protagonism în joc decît e cazul, fiecare are scăpări destul de dese, sincope de poziționare ori de marcaj. Ceea ce într-o competiție de anduranță precum Ligue 1, dar mai ales în Champions League, obiectivul parizienilor pentru sezonul ce vine, reprezintă un mare risc.
Dacă David Luiz a costat 50 de milioane, mă întreb cît ar trebui să coste Eden Hazard ori Pogba, alte obiective declarate ale celor de la PSG? Și mă mai întreb la ce-s bune toate sancțiunile date de UEFA sau FIFA, vezi și cazurile lui Manchester City și Barcelona, dacă tot nu le aplică nimeni?
La fel cum se întîmplă astăzi cu finalele Champions League, în anii `80 finalele Cupei Campionilor Europeni reprezentau un punct major de interes pentru cei care iubeau fotbalul. Anul 1985 n-a făcut excepție. Se întîlneau în ultimul act, pe 29 mai, Juventus și Liverpool și trebuia să fie o ciocnire între două stiluri de fotbal care-și disputau supremația pe plan continental, stilul englez, ce deținea, prin Liverpool trofeul, și stilul italian, campion mondial în 1982. Din păcate, ceea ce trebuia să fie un meci pentru istoria fotbalulului s-a transformat într-o palmă pe obrazul acestui sport atît de iubit. A fost o ciocnire, dar nu cea de stiluri pe care o așteptau toți, ci una adevărată, fizică, terminată cu morți, răniți, traume și cu o amintire ce ar trebui să rămînă mereu în mintea noastră, ca un exemplu că lucrurile de genul ăsta, privite simplist, dar scăpate apoi de sub control, pot avea urmări dintre cele mai tragice.
O să revin la acest aspect ceva mai încolo.
Îmi amintesc destul de puțin despre acest joc. Erau vremurile în care în România nu conta nimic în afara ”mărețului conducător”. Cred că am văzut meciul la bulgari, așa era moda în Bucureștiul acelor ani, și mi se pare că televiziunea bulgară n-a întrerupt transmisiunea, în ciuda evenimentelor sîngeroase ce se cam contrapuneau doctrinei acelei epoci. E posibil să mă înșel, așa că-i rog pe care-și amintesc mai bine decît mine să mă corecteze dacă e cazul. Cam 90 de minute au durat nefericitele imagini, din care pricepeam destul de greu, căci limba bulgară nu e tocmai apropiată de a nosatră. Știu că după aceea au urmat alte 90 de minute, de ”așa zis” fotbal, căci nimeni nu mai avea chef de așa ceva. De la Platini la Rush, jucătorii celor două echipe au mărturisit că abia ateptau să se termine coșmarul, să ajungă acasă și sa vadă dacă totul e în regulă cu familiile lor. Poate părea ciudat, însă trebuie reamintit că pe vremea aia un telefon internațional nu era așa ușor de dat. Îmi amintesc însă faza golului. Pasa lui Platini către Boniek, intervenția lui Gillespie asupra polonezului extram de clar petrecută în afara careului și penaltyul dictat de arbitru, un elvețian, care cred că a avut în minte un singur lucru: dacă după toate cele întîmplate în tribune, Liverpool cîștigă trofeul, nimic nu ne mai scapă de furia suporterilor italieni.
Erau cîte 30.000 de fani de fiecare tabără. Pe vremea aia, UEFA nu funcționa la parametri de azi. Spre comparație, la finala de la Lisabona de sîmbăta trecută, disputată pe un stadion de dimensiuni oarecum asemănătoare cu ”Heysel”, devenit între timp ”Roi Baudouin”, finalistele au primit doar cîte 17.000 de bilete, din care la suporterii normali au ajuns undeva spre 12.000, căci, nu-i așa, și cluburile au astăzi alte dimensiuni. Erau atunci vremuri tulburi din punct de vedere al publicului, în special Anglia oferea exemple nenumărate. Erau la modă celebrii ”hooligans”, pe care mulți îi idolatrizează și astăzi dintr-un idiot exces de admirație față de anumite manifestări de-a dreptul scelerate. Cu un an înainte, la Roma, italienii și englezii se bătuseră serios pe străzile capitalei italiene, la finala C1 cîștigată de Liverpool pe ”Olimpico” în fața echipei gazdă. Iar englezii, mai puțini decît italienii, o cam încasaseră, așa că promiteau revanșa, în felul lor, la Bruxelles. N-a mai contat că Juventus nu era Roma, pentru ”hooligans” orice vorbitor de limbă italiană devenise o țintă. Merită amintit și faptul că Anglia era condusă atunci de Margareth Thatcher, a cărei popularitate era în scădere din pricina taxelor pe care le impusese și care ezita, tocmai din aceste considerente, să ia măsuri ferme împotriva acestor ”hooligans”. A fost nevoie de încă o tragedie, cea de la Hillsborough, din 1989 pentru ca ”Doamna de Fier” să ia decizia ștergerii cuvîntului ”hooligans” din dicționarul fotbalului.
Multe s-au schimbat de atunci, nu doar în Anglia, trezită poate la realitate și de drastica suspendare primită de la UEFA după acele incidente, ci și în restul Europei. Stadioanele au devenit mai sigure, iar măsurile de securitate s-au înmulțit. Există însă destule categorii de oameni, de tineri mai degrabă, care continuă să suspine la vremurile în care acei ”hooligans” făceau legea. E de ajuns să ne amintim ce s-a întămplat recent în finala Cupei Italiei, pentru a ne da seama că pericolul încă există. Paradoxal, victimele din 1986, italienii, au devenit astăzi un reper în ceea de privește violența. Lor li se adaugă țările din sud-estul Europei, unde noțiunile de democrație și libertate se amestecă în mintea, de multă ori puțină, a unora care cred că stadioanele sînt ale lor, la fel și cluburile, iar fotbaliștii sînt datori să execute ceea ce li se cere din peluză. E frumos să fii suporter, e frumos să iubești o echipă, însă o iubire ce se transformă în constrîngere nu mai are același gust.
De curînd, eram la Lisabona, la finala Champions League, și postam ceva pe Facebook despre frumoasa atmosferă pe care au creat-o spaniolii, în ciuda rivalității existente între Real și Atletico nefiind semnalat nici cel mai mic incident. Cineva, într-un comentariu, nu era de acord cu cuvîntul ”atmosferă” folosit de mine și mă îndemna să văd ce înseamnă atmosferă cu adevărat la un Steaua Roșie-Partizan, la un Palermo-Catania ori la mai știu eu ce meci din Grecia sau Croația. I-am răspuns, la fel cum o fac și acum, că după părerea mea ”atmosferă” la un meci de fotbal nu înseamnă stadion incendiat, bătăi cu forțele de ordine ori măscări strigate în fiecare minut. Înseamnă coregrafii frumoase, dar și capacitatea de a-ți aplauda rivalul atunci cînd acesta cîștigă. Poate că am îmbătrînit eu, dar mi se pare că un meci de fotbal e un spectacol, la care poți merge liniștit cu soția sau logodnica, ori chiar neliniștit cu amanta, dar din alte cauze, nu din cele legate de manifestările unor grupuri de oameni lipsiți de discernămînt.
Astăzi, un ”Heysel” e mai greu de repetat. Din fericire. În interiorul stadioanelor nu prea se mai pot întîmpla astfel de tragedii. În afara lor însă e posibil, iar pericolul e la fel de mare. Fotbalul e un joc pe viață și pe moarte, dar în nici un caz nu trebuie să decidă moartea sau viața celor care vin la stadioane.
Priviți imaginea de mai jos! Vi se pare potrivită cu un meci de fotbal? Vi se pare că disperarea din ochii acelui bărbat și suferința celui pe care-l cară în brațe merită alăturate iubirii față de un club? Eu unul nu cred.
Pentru final, vă invit sa vedeți un documentar de excepție, marca BBC, despre acest episod nefericit din istoria fotbalului. Veți vedea mărturii și imagini inedite, care vor readuce în memorie tragedia petrecută la Bruxelles
Și vă mai invit să urmăriți, dacă aveți răbdare, filmul acelei finale. E transmisia integrală a celor de la RAI, cu incidentele de dinaintea partidei si meciul în sine.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!