„Because we love it”. Așa a răspuns Jose Mourinho, la conferința de presă de după meciul cu Manchester City, atunci cînd a fost întrebat cum se face că echipa sa joacă foarte bine meciurile importante, cele în care întîlnește adversari puternici ori rivale la titlu. Victoria de pe terenul lui Manchester City s-a adunat la palmaresul foarte bun înregistrat de Chelsea pînă acum, egaluri afară cu Arsenal, Tottenham, Manchester United, victorii acasă cu Liverpool, City și Manchester United. Fiind însă vorba de o victorie și încă de una pe terenul unei contracandidate la titlu, e cu atît mai importantă.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI CHELSEA GĂSIȚI AICI:
În avancronica partidei, scriam că ”dacă e cineva care să se pună astăzi stavilă în fața entuziasmului ofensiv al celor de la City acesta e Jose Mourinho”. Și așa a fost. Sigur, dincolo de acest ”because we love it” există și cealaltă zicală atît de demonstrată în fotbal, cum că titlurile se cîștigă în meciurile cu echipele mari, dar se pierd în cele cu echipe mici. Aici mai are de lucrat Mourinho, vezi partida cu West Ham United din etapa precedentă, care i-a smuls un atac furios la adresa stilului de joc pe care West Ham a înțeles să-l practice pe ”Stamford Bridge”. Un atac ce poate părea bizar venind din partea lui Mourinho, care nu se dă în lături să folosească orice mijloc pentru a-și învinge adversarii.
Spre exemplu, ideea cu tactica ultradefensivă. Înainte de meciul de pe ”Etihad”, portughezul arunca oarecum nada spre partea adversă atunci cînd declara că nu va pune autobaza în poarta lui Cech. Și anunța apoi că vrea să atace. Iar apoi completa: ”asta o să încerc în primele 10 minute, dar dacă nu se va întîmpla, lumea să știe că n-am putut, nu că n-am vrut”. Lumea a luat-o ca atare, ceva de genul ”da da, s-o creadă el că ne păcălește!”, toți erau convinși că vor vedea o Chelsea apărîndu-se feroce. E posibil ca și Manuel Pellegrini să fi căzut în această capcană, iar modulul foarte ofensiv pe care l-a alcătuit să fie rodul mesajului subliminal indus de Mourinho. Inclusiv folosirea lui Demichelis ca mijlocaș închizător, în locul lui Fernandinho, accidentat în ultimul moment. Cum lipsea și Javi Garcia și cum Jack Rodwell n-a jucat deloc în acest sezon, soluția Demichelis pare a fi explicabilă. Mai ales că argentinianul a mai jucat în această poziție și la Bayern (Ottmar Hitzfeld l-a transformat în fundaș central), pînă cînd a fost forțat să plece din Munchen în urma unei aventuri amoroase cu o parteneră prost aleasă. Demichelis însă, cu toate calitățile sale, are 33 de ani, iar poziția de mijlocaș implică mult mai mult efort și concentrare decît cea de fundaș central. Eu unul nu pricep de ce Pellegrini nu l-a folosit aici pe Vincent Kompany, care, ca și Demichelis, a jucat mult pe această poziție, dar spre difrerență de argentinian, e mult mai tînăr și mai în putere. Poate că belgianul n-ar fi fost atît de ușor depășit de conaționalul său, Eden Hazard, nu neapărat la faza golului, plecată de la Hazard, ci în general. Eden Hazard care a fost, în opinia tuturor, omul meciului. Am explicat nu demult motivele pentru are Mourinho l-a lăsat pe Mata să plece. S-a văzut și pe ”Etihad”, Mata și hazard nu pot juca împreună sub comanda lui Mourinho.
Sînt însă decizii și decizii. Mourinho a surprins inclusiv cu modulul tactic ales. N-a fost deloc 4-3-3, cum mă așteptam eu și cum se așteptau mulți, ci un clasic 4-2-3-1. Fără Oscar, rezervă și cu Arsenal, cu Ramires în locul lui, dar avansat, în linie cu Hazard și Willian. Marele cîștig al acestui meci pentru Chelsea, dincolo de rezultat și de clasament, e Matic. Nu degeaba a fost adus el de Mourinho, chit că se găsesc destui care să speculeze pe seama transferurilor pe care portughezul le tot face, via Jorge Mendes, de la Benfica. Ca și în situația lui Coentrao, ca și la David Luiz, și la Matic jumătate din banii încasați de Benfica merge la un fond de investiții numit ”Benfica Stras”, gestionat de banca ”Espirito Santo” (e o banca, și încă una importantă n Prtugalia, deși numele v-ar putea duce cu gîndul la altceva), fond de investiții în spatele căruia, se spune, s-ar afla Jorge Mendes. Nemanja Matic a făcut însă un meci memorabil. A avut nevoie de cîteva minute pentru a-și intra în ritm și pentru a se înțelege cu David Luiz, însă perechea pe care au făcut-o cei doi mă face să cred că Mourinho și-a găsit mijlocașii defensivi pentru meciurile importante.
La Chelsea a existat o singură problemă. Și mă tem că Mourinho nu mai are cu s-o rezolve în acest sezon. Atacul. În fața porții, Chelsea n-a fost atît de concretă precum ar fi trebuit, n-a reușit să profite de ocaziile pe care și le-a creat. În mod normal, asta nu trebuie să se întîmple. Dacă e ceva care lipsește la Chelsea e un atacant de careu, dar sînt convins că la vară Mourinho va rezolva problema asta.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI MANCHESTER CITY GĂSIȚI AICI:
Manchester City a jucat excepțional un sfert de ceas. Primul. Perioadă în care toți cei care au văzut meciul ar fi pariat pe încă o victorie clară a echipei lui Pellegrini. Cînd Matic și David Luiz și-au făcut însă rodajul, Toure Yaya și David Silva s-au stins și, în consecință, City s-a stins. Negredo a jucat slab, dar Dzeko a fost și mai slab. Absența lui Kun Aguero a părut un element imposibil de acoperit. Kun poate că ar fi găsit o cale de a marca în aceste 15 minute și totul ar fi decurs altfel.
În perspectiva meciului cu Barcelona, absența lui Aguero trebuie că-l îngrijorează tare mult pe Pellegrini. Într-atît de mult încît eu cred că-l va forța pe Aguero în meciul de pe ”Etihad”. E posibil ca luna de absență pe care o anunța Pellegrini la momentul accidentării argentinianului, meciul cu Tottenham de pe ”White Hart Lane”, să fie doar o strategie. Săptămîna trecută, cînd Aguero a fost supus la noi examene, deja se vorbea de 20 de zile de absență. Fix 20 de zile vor fi marți 18 februarie. Vom vedea.
Nu-s convins că formula cu Negredo și Dzeko împreună va fi prea curînd aplicată din nou de pellegrini. cel puțin nu la meciurile importante. Și-a revenit Jovetic, își va reveni Nasri, cred că 4-4-2 nu e cel mai fericit modul pentru City, chit că la Malaga era foarte des folosit de Pellegrini, un soi de 4-4-1-1 totuși, care aici, cu Negredo mai retras, nu dă rezultate.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Premier League s-a echilibrat la vîrf. Arsenal are 55, City și Chelsea au cîte 53. Dacă bătea City, se ducea la 56, iar Chelsea rămînea la 50 și se deschidea un soi de breșă acolo, mai ales că nu mai sînem în toamnă. Pe 4 e Liverpool, la 8 puncte de Arsenal și 6 de celelalte două. Sîmbătă, pe ”Anfield”, se joacă Liverpool-Arsenal. Dacă Liverpool nu bate, cred că iese complet din lupta pentru titlu și va avea bătălia sa pentru locul 4, cu Tottenham și Manchester United. Interesantă și ea prin numele echipelor implicate.
Manchester City vs Chelsea poate fi caracterizat în multe feluri. Petro dolari vs rublo-dolari. Meciul echipelor pentru care noțiunea de fair-play financiar, cu care ne amenință de ani buni Michel Platini, pare să nu existe. Disputa patronilor al căror buzunar e mereu plin. Pellegrini vs Mourinho. Ideile primullui contra filozofiei celui de-al doilea. Și tot așa. Fiecare după cum îi place. Este însă duelul celor mai puternice loturi din Premier League. Dacă n-ar exista Bayern Munchen, aș spune că e duelul celor mai puternice loturi din lume. Dar, pentru că există Bayern, poate și pentru că nici City și nici Chelsea n-au în componență fotbaliști de genul Cristiano Ronaldo ori Messi, mă limitez la ideea duelului greilor din Premier League.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
N-am uitat de Arsenal. Știu că e liderul la zi și mai știu că tare mult le-ar conveni ”tunarilor” un egal astăzi. Nu cred însă că e cineva care poate să spună răspicat și cu argumente că lotul lui Arsenal e peste cel al lui City sau al lui Chelsea. Luați post cu post echipele și vă veți convinge. Cel mai bun om al lui Arsenal în momentul de față e Mesut Ozil. E singurul care poate susține un astfel de duel, ipotetic evident. Dar luați concurenții lui la celelalte două. Ar fi David Silva și Eden Hazard. Eu unul, dincolo de simpatii, zău că nu mă pot hotărî pentru vreunul dintre ei. La celelalte posturi, deja discuția încetează.
Să revenim la City-Chelsea! În tur, a fost 2-1 pentru Chelsea. Va amintiți poate meciul, eroarea din final, neînțelegerea dintre Hart și Nastasic de care a profitat Torres. De atunci City s-a schimbat. Parcă a fost un declic, căci înainte de acel meci echipa lui Pellegrini pierduse și cu Cardiff City, și cu Aston Villa, nu mai vorbesc de meciul cu Bayern. Scoțînd din calcul excepția numită Sunderland, Manchester City a devenit o echipă feroce, cea mai feroce din europa, parcă mai feroce și decît Bayern, care cîteodată se mulțumește să gestioneze un avantaj. City dă în schimb goluri peste goluri, acasă, deplasare, nu mai contează.
Luna care urmează se anunță extrem de importantă pentru City. Adaug aici și ziua de 2 martie, cînd e finala Cupei Ligii. Chelsea în campionat și apoi în Cupa Angliei, Barcelona în Champions League, cam astea ar fi bornele. Accidentarea lui Kun Aguero poate fi preocupantă în acest sens. Sînt tare curios cum va aborda Pellegrini meciul de azi în zona de atac. Presa engleză dă ca sigură perechea Negredo-Dzeko, cu David Silva și Navas în benzi, Silva cu ceva mai multă libertate de mișcare, Navas ceva mai liniar, cu Toure Yaya și Fernandinho ca pereche de mijlocași centrali. Dacă ar fi fost apt de joc Nasri, poate că ar fi apărut el în formula de start, dacă Jovetici s-ar fi refăcut mai demult, de asemenea.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI MANCHESTER CITY GĂSIȚI AICI:
Formula de mai sus anunță un City super-ofensiv. Ceea ce ar putea însemna un Chelsea fix pe gustul lui Jose Mourinho. Care înseamnă un 4-3-3 și nu un 4-2-3-1. Deși la Real a jucat de mai multe ori 4-2-3-1, se pare că nu era mulțumit. Am citit de curînd o carte scrisă de un ziarist spaniol despre perioada lui Mourinho la Real Madrid, ”Preparanse para perder” se cheamă, o să scriu cît de curînd ceva despre ceea ce am citit acolo. Ei bine în această carte e descrisă bine filozofia lui Mourinho, ideea ”dacă mingea e mai mult la adversar, sînt mai mari și șansele ca el să greșească mai mult și noi să profităm”. Plecînd de aici, cred că e inutil să pariem pe echipa care va cîștiga diseară duelul posesiei.
Acest prim sezon al lui Mourinho la Chelsea părea unul de rodaj. Părea, pentru că eu sînt convins că portughezul vrea să cîștige titlul. Ar fi o recăpătare a strălucirii lui, un pic ștearsă de ultimul sezon fără trofee la Madrid. Dacă e cineva care să se pună astăzi stavilă în fața entuziasmului ofensiv al celor de la City acesta e Jose Mourinho. Să ne uităm la rezultatele sale în fața contracandidatelor. Egaluri afară cu Arsenal, Tottenham, Manchester United, victorii acasă cu Liverpool, City și Manchester United.
Mourinho declara că nu va pune autobaza în poarta lui Cech. Și mai declara că vrea să atace. Apoi completa: ”asta o să încerc în primele 10 minute, dar dacă nu se va întîmpla, lumea să știe că n-am putut, nu că n-am vrut”. Fiecare ia din aceste cuvinte ceea ce crede de cuviință, însă Chelsea n-a fost o echipă care să impresioneze prea tare în sezonul ăsta la capitolul ofensivă.
Există însă unele dueluri care pot îndrepta partida într-o direcție sau alta. Acest gen de meciuri pot fi decise la detalii. Silva contra Ivanovici, Hazard contra Zabaleta, Ramires contra Kolarov (sau Clichy) și Oscar care va încerca să destabilizeze prin poziționare perechea Toure-Fernandinho, cu ceva carențe pe faza defensivă, pe repliere.Eu totuși cred că Mourinho va mai trimite un jucător în zona sa de mijloc, fie retrăgîndu-l pe Ramires, fie jucînd cu David Luiz alături de Obi Mikel sau Lampard, are destule soluții, inclusiv noul venit, Matici, care e un mijlocaș defensiv prin excelență. În atac nu prea are variante Mou, așa că Samuel Eto`o pare a avea garantat locul, cu Torres accidentat și Demba Ba mai puțin în grațiile lui Mourinho. Dar, dacă tot e să facem presupuneri, ce-ați zice de o titularizare surpriză a lui Salah, care nu degeaba a fost adus totuși. De la început ori nu, eu cred că-l vom vedea diseară pe egiptean în teren.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI CHELSEA GĂSIȚI AICI:
S-a schimbat liderul în Spania, după 59 de etape în care Barcelona a condus caravana Primerei Division. 59 de etape însemnînd ceva mai mult de un campionat și jumătate. Iar schimbarea de lider n-a readus în frunte pe Real Madrid, ci pe Atletico Madrid. Dacă tot am apelat la statistici, s-o mai facem o dată. Atletico nu mai fusese pe locul unu de 18 ani, de la sezonul eventului, `95-`96, cu Radomir Antici ca antrenor.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Dincolo de cifre, faptul că Atletico Madrid e lider solitar în Primera, iar Barcelona și Real Madrid sunt cu 3 puncte mai jos, demontează din start teoria multora cum că Primera Division e un campionat bipolar, neinteresant, acaparat, mediatic și sportiv, de lupta pentru putere a celor doi coloși, Real și Barcelona. Ei bine, poate că așa a fost, deși eu unul nu găsesc în istoria fotbalului dueluri care să împartă planeta în două ca seria de ”El Clasico” din perioada Guardiola – Mourinho, cu terminațiile lor în teren, Messi – Cristiano Ronaldo. Au fost cele mai vibrante partide, din toate punctele de vedere, pe care eu mi le amintesc în acest sport, ceva asemănător cu duelurile lui Bjon Borg cu John McEnroe din tenis, ori Karpov cu Kasparov din șah. Acum, lucrurile s-au mai schimbat, iar Primera Division e alături de Premier League campionatul cu cel mai mare suspans din Europa. Vom vedea cum se va reflecta acest suspans în competițiile intercluburi, în Champions League în primul rînd, dar tare mă tem că Bayern Munchen, care a transformat Bundesliga în campionatul cu cel mai puțin suspans din Europa, e prea puternică anul ăsta pentru toți.
Revenind la Primera Division și la Atletico, ar merita făcute cîteva comentarii după această etapă a schimbării. Jucată cu imaginea celui ce a fost Luis Aragones, a adus, poate nu întîmplător, pe Atletico pe primul loc. Echipa lui Simeone, marea dragoste la nivel de club a lui Luis Aragones, a făcut un meci perfect cu Real Sociedad. Un meci perfect în tipologia lui Simeone înseamnă deschiderea scorului și apoi o aparentă retragere, în așteptarea adversarului. Care trebuie să reacționeze într-un fel, iar aici așteaptă Atletico, ca un vînător din ce în ce mai iscusit. Care vînează greșelile și profită de pe urma lor. Am mai spus-o și nimc nu mă face, deocamdată, să-mi schimb părerea, Atletico Madrid e astăzi cea mai reactivă echipă din Europa, cea mai organizată echipă fără minge. Pare o fortăreață în care toată lumea știe ce are de făcut.
Iar de duminică a apărut o nouă piesă. Poate cea care lipsea ca angrenajul să devină și mai bun. Diego. Atît de multă calitate stă în gleznele acestui fotbalist încît îmi vine mereu să spun că merita o carieră mai bună. Dar poate că acum e momentul lui. 20 de minute au fost suficiente pentru ca toată lumea să vadă că ”Atleti” are acum un Diego și în teren, nu doar pe bancă. Diego, un nume predestinat gloriei.
Marea întrebare pe care toți și-o pun este cum va rezista Atletico emoțional pe trei fronturi. Imediat vin semifinalele Cupei Spaniei, două dueluri colosale cu Real Madrid pe care abia aștept să le văd, la cotitură stau Champions League și AC Milan, care nu e niciodată un rival ușor, indiferent de condițiile din Serie A. O să vedem atunci dacă Atletico a devenit o echipă mare sau e doar o echipă bună spre foarte bună. O echipă mare înseamnă una pentru care nu există această presiune emoțională. Deocamdată, mi se pare că Atletico Madrid e cea mai bună echipă a Spaniei. Și nu doar pentru că e pe locul unu.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
Două vorbe despre Real Madrid și FC Barcelona. Încep cu Real Madrid, pentru că meciul său a fost mai recent. Există tentația de a pune egalul de la Bilbao pe seama arbitrajului lui Ayza Gamez. Ar fi o mare greșeală. Cristiano Ronaldo poate nu trebuia eliminat, decizia a fost riguroasă, prea severă, dar de aici și pînă a spune că această decizie a împiedicat Madridul să ia toate punctele pe ”San Mames” mi se pare prea mult. Real Madrid n-a avut mai deloc controlul partidei din Țara Bascilor. Cel mai mult a reușit, imediat după pauză, să echilibreze un meci dominat, în prima repriză, de Bilbao. Sincer regret sincopele echipei lui Valverde din startul sezonului, căci fără ele poate am fi avut și un Bilbao mai aproape de tripleta fruntașă. La pauză, fostul madrilen Guti nota pe Twitter, unde e foarte activ, uneori mai activ decît era în iarbă, că echipa a stat prost pe teren și n-a avut controlul balonului. Ceea ce s-a menținut pînă la final, chit că Jese a deschis scorul, dintr-o fază mai degrabă individuală a lui Cristiano decît colectivă. Real Madrid nu are în momentul ăsta un om care să ordoneze jocul în teren, căci Xabi Alonso, cel care a făcut asta în ultimii ani, încă nu e la capacitate maximă, iar asta se vede în momentele cînd, obosit fiind, trebuie să ia decizii. De multe ori s-a observat la Real un soi de dezordine în cîmp, dar și multă imprecizie în pase.
Egalul nu e rău, căci ”San Mames” e un teren complicat, știe și Barcelona asta. În perspectiva dublei cu Atletico ar fi fost bună o victorie, dar nu s-a putut. Despre meciul cu Atletico din Cupă vom mai vorbi, deocamdată nu sunt semne că nu va putea juca Ronaldo. Ar trebui să primească mai mult de 3 etape de suspendare ca sancțiunea să fie aplicabilă și-n altă competiție decât campionatul, ceea ce nu cred, date fiind și circumstanțele, că se va produce.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Termin cu FC Barcelona. Meciul cu Valencia a confirmat anumite lucruri pe care le-am mai scris aici, dar a și fost destul de ciudat. Barcelona a început senzațional, după vreo 20 de minute părea că vom asista la o ”goleada”. Apoi jocul a început să se stingă ca o lumînare, iar Valencia a înviat din moartea clinică în care fusese introdusă. Barcelona are probleme în fața unor echipe care se apără pe două linii în fața careului, dar problemele devin uriașe în fața adversarilor care știu să și atace, nu doar să se apere. Iar în noul concept al lui Tata Martino, vom vedea dacă-l va mai aplica după revenirile lui Iniesta și Neymar, Messi e un mijlocaș în plus, dar atunci cînd pierde mingea, ca și Xavi de altfel, nu se repede să recupereze, iar asta îl lasă pe Sergio Busquets singur în fața pericolului.
Marea problemă a Barcelonei, întîlnită în ultimul an al lui Rijkaard, e că a cam devenit o echipă previzibilă, iar omul său cel mai dezechilibrant, Messi, a fost retras, din voință proprie sau din strategia antrenorului, asta nu se știe, spre linia de mijloc, acolo unde are în față o întreagă echipă adversă, nu doar linia ei de apărare.
Tata Martino și-a arătat din nou limitele. Așa cum a făcut-o mai mereu cînd echipa sa a avut probleme. Schimbările post pe post nu ajută la nimic, căci schimbă o piesă cu altă piesă, nu schimbă registrul tactic. Greu de înțeles pentru mine de ce, la 3-2 pentru Valencia, îl bagă pe Iniesta în locul lui Xavi și nu-i lasă pe amîndoi în teren, împreună cu Messi, eventual și cu Fabregas, pentru a crea o zonă de pase cu care să surprindă. Sau să încerce să surprindă. Meciul cu Manchester City mi se pare în momentul ăsta extrem de complicat pentru Barcelona, dar nici partidele cu Sociedada din Cupă nu mi se par prea simple.
Acest text a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Spania e în doliu. Ceasul deșteptător al unei obișnuite zile de sîmbătă a luat forma unui nedorit furnizor de vești proaste. Unul care-ți spune lucruri pe care nu le vrei să le auzi. Spania s-a trezit în această dimineață și a aflat că a murit Luis Aragones.
E una din acele veşti care te lasă fără cuvinte. E una din acele veşti ce-ţi poate strica o dimineață, o zi, o săptămînă, o lună. E una din acele veşti care îţi aminteşte că traseul unui om pe această planetă e marea necunoscută a fiecărei vieţi. E una din acele veşti pe care n-ai vrea s-o descoperi.
Luis Aragones e omul care a schimbat destinul unei națiuni. Fotbalistic vorbind, dar nu numai. E omul care a făcut posibil un vis. Pînă la Luis Aragones, Spania fotbalistică nu îndrăznea nici să viseze. Era ca o mașină de lux care se oprea mereu în pantă, deși avea un motor puternic, format numai din componente de calitate. Motorul se gripa, aparent fără motiv, dar, după Luis Aragones, toți au fost de acord că, de fapt, șoferii erau de vină. Cei care conduceau mașina de lux, dar nu știau cum s-o facă, iar neștiința lor se transforma într-un eșec colectiv. Pînă la Luis Aragones, Spania era țara titlurilor de genul ”am jucat ca niciodată, am pierdut ca întotdeauna”, dat de Marca la Mondialul din 2002.
În 2008, la Europeanul austro-elvețian, Luis Aragones le-a arătat spaniolilor că se poate. De fapt, a arătat tuturor că se poate, că nu există națiune condamnată la insucces, că nu există individ condamnat din start la mediocritate, ci doar o națiune și un individ ce nu cred în propriile forțe. În 2008, Luis Aragones a deschis un drum, a inaugurat o autostradă pe care Spania a navigat de atunci, fotbalistic vorbind, fără derapaje. Mașina de lux care nu putea urca dealurile deja era pe pilot automat.
Luis Aragones e cel care, în 2008, l-a redat fotbalului pe Xavi. El i-a schimbat poziția în teren și a recîștigat unul dintre cei mai buni pasatori din istoria acestui sport. I-a intuit calitățile și i le-a pus în valoare cu o simplă mutare de 10 metri. Luis Aragones e cel care l-a ”debutat” pe Iniesta în echipa națională, e cel care l-a transformat pe Sergio Ramos, e cel care l-a făcut căpitan pe Casillas, e cel care a instaurat conceptul de Cesc ”Fabricas”. Dar și cel care i-a refuzat lui Raul șansa de cîștiga titlul european cu o echipă națională al cărei simbol fusese ani de-a rîndul. Pentru Luis Aragones, în 2008, ”el 7 d`Espana” nu mai era Raul, ci David Villa. Aragones a intuit atunci că Raul nu e omul care să suporte ușor un exil pe banca de rezerve, a simțit că poate strica atmosfera în lot și și-a asumat decizia marginalizării lui. I-a ieșit, dar vă imaginați ce critici ar fi trebuit să suporte dacă lucrurile nu mergeau bine?
Cariera lui Luis Aragones a fost ca un film. A jucat și la Real și Atletico. A antrenat și Barcelona, și Espanol, și Atletico și Valencia. Pentru el rivalitățile n-au contat. Iubea fotbalul și i-a dăruit întreaga viață. Şi-a acceptat căderile şi a privit spre viitor, deşi viitorul a fost pentru el mereu nesigur, plin de variante ce s-au oprit brusc, înainte de termen. Poate că va și deveni, la un moment dat, un film. Cu bune, cu rele, poate cu mai multe rele decît bune, dacă e să faci o statistică, dar cu un happy-end colosal. Cel din 2008.
Acum vreo trei luni, într-un interviu, Luis Aragones spunea că nu s-a retras, că e încă activ și că așteaptă propuneri. Avea 75 de ani, știa că e bolnav, avea leucemie, dar n-a spus nimănui. Nu voia pesemne să fie compătimit, tocmai el cel care a scos din obișnuința spaniolilor acest cuvînt.
Spania s-a trezit dis de dimineață cu această veste tristă. Barcelona-Valencia și Bilbao-Real Madrid vor fi sigur privite cu o lacrimă în colțul ochiului. Și jucate, de cei din teren, cu un nod în gît. Dar vor avea, din Cer, un spectator de lux, un transfer de ultimă oră al Divinității. Care îi va îndemna pe toți, așa cum o făcea cînd le era anrenor: ”Muchachos, a disfrutar!”
E una din acele veşti care îţi reamintesc ce important e să-ţi trăieşti viaţa aşa cum e. Cu bune și cu rele. Cu demnitate și onoare. Privind către Cer şi mulţumind pentru tot ceea ce primeşti. Cu un zîmbet, eventual. Și cu convingerea că nu există deal care să nu poată fi urcat.
Acest text a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
P.S:
Dintre toate mesajele pe care lumea fotbalului le-a adresat, cel postat de Alvaro Arbeloa mi se pare cel mai sugestiv pentru ceea ce a însemnat Luis Aragones. E un mesaj sub forma unui scurt filmuleț:
Cum a fost acel campionat european din 2008 pentru Spania, felul în care Luis Aragones a știut să conducă ”La Roja” spre triumf într-un documentar excepțional marca ”Informe Robinson” pe Canal+:
Iar pentru final, am lăsat un film care arată cum Spania a mers, în 2010, pe drumul deschis doi ani mai devreme de Luis Aragones:
Racing Santander s-a transformat joi seară, pentru cîteva zeci de minute, în cea mai mediatizată echipă din fotbalul spaniol. Messi, Cristiano Ronaldo, Barcelona, Real Madrid, Atletico au trecut în acest răstimp în plan secund, iar ceea ce s-a întîmplat la Santander a devenit principala știre fotbalistică plecată din Peninsula Iberică.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Pentru cei care joi seară la 10 au deschis televizoarele pe DigiSport 1, așteptînd ultimul meci din ”sferturile” Cupei Spaniei, pesemne că a fost un moment de maximă surpriză. Chit că știrile dinspre Santander au curs toată ziua, iar posibilitatea de a se petrece ceea ce, pînă la urmă, s-a petrecut creștea pe măsură ce se apropia ora oficială de start. Racing Santander, să recunoaștem, nu e o bornă de interes, așa că, probabil, în afara jurnaliștilor și a comentatorilor meciului de pe ”El Sardinero”, extrem de puțini oameni erau la curent cu ceea se întîmplă.
Imaginile sunt concludente. Explicațiile acestui gest merită consemnate, iar gestul ca atare cred că merită apreciat. Și chiar a fost, căci rețelele de socializare s-au umplut de mesaje de susținere, venite dinspre alți fotbaliști, unii dintre ei importanți, gen Pique ori Pepe Reina, dinspre jurnaliști, dar mai ales dinspre suporteri. Explicațiile situației de azi trebuie căutate în urmă cu vreo doi ani, când un anume Aly Sied, om de afaceri indian, a cumpărat pachetul majoritar de acțiuni al clubului Racing. E un fel de a spune cumpărat, căci din 15 milioane de euro cît urma să coste operațiunea în primă fază, indianul a virat la început vreo 500.000 de euro, s-a pozat cu toate oficialitățile orașului, apoi a dispărut. Cu tot cu jumătatea de milion recuperată, zice-se chiar cu ceva mai mult de atît. Și cu promisiunile pe care le făcuse, de a acoperi datoria de 50 de milioane de euro pe care clubul o avea față de diverse instituții ale statului spaniol, dar și de a investi încă pe atît în transferuri, neonorate. În momentul de față Aly Sied a devenit un fel de ”indianul Talpă Iute”, căci nimeni nu știe pe unde e, iar Interpol-ul îl caută de vreun an fără succes.
Cine l-a adus pe Sied la Santander nu se știe sigur. Săgețile se îndreaptă spre fostul președinte, Francisco Pernia, care era, în același timp, secretarul general al Partidului Popular (PP) în Cantabria, partid aflat la guvernare în Spania. Obligat de fani să demisioneze, Pernia a avut grijă să pună o echipă de conducere pe care s-o manevreze tot el, în frunte cu un anume Angel Lavin Iglesias, poreclit, nu se știe de unde, ”Harry”. Ca fapt divers, în comitetul director mai apar o doamnă, Laeticia Vila, poreclită ”Blonda”, avînd legături ”primejdioase” cu Pernia, dar și vărul lui Angel Lavin. Cu o asemenea echipă de conducere valoroasă, Racing, club cu peste 100 de ani de istorie și inclusiv cu prezență europeană în sezonul 2009-2010 (perioadă în care a încasat 10 milioane de euro de la Real Madrid pentru Garay) a retrogradat de două ori consecutiv, ajungînd să joace acum în al treiela eșalon al Spaniei.
În turul meciului cu Real Sociedad, pe ”Anoeta”, Racing a jucat chiar bine, în ciuda scorului final de 3-1 pentru basci, iar returul de pe ”El Sardinero” prezenta destulă incertitudine. Obiectivul era o ”dublă” cu FC Barcelona, în semifinale, cu urmări benefice în ceea ce privește încasările clubului. Fotbaliștii însă au decis să nu joace acest meci. Sătui de promisiuni, neplătiți de luni de zile, unii dintre ei ajungînd chiar cazuri sociale, vezi situația portarului Omar Diaby, un african venit în căutarea fericirii în Europa, dat afară din garsoniera închiriată și neplătită, obligat să doarmă în vestiarul de pe ”El Sardinero”, jucătorii lui Racing au ales această ultimă cale de protest.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Un lucru mi se pare că merită consemnat. Felul în care suporterii lui Racing au ales să fie alături de fotbaliști. Într-o epocă în care practicanții acestui sport sînt priviți cu invidie și, de foarte multe ori, cu răutate pentru avantajele ce decurg din meseria lor, fanii lui Racing au fost în permanență alături de protestul jucătorilor. Nu le-a păsat că au plătit bilet de intrare, nu le-a păsat că au ratat oportunitatea de a vedea pe viu o echipă de Liga Campionilor, așa cum e Real Sociedad, nu le-a păsat nici măcar de șansele lui Racing de a scoate pe Sociedad din competiție, după ce anterior eliminase alte două echipe din Primera. Le-a păsat în schimb de situația celor pe care veniseră să-i susțină, o comuniune ce merită o cauză mai bună.
Fotbalul e pentru spectatori. Cîteodată însă e și pentru fotbaliști.
P.S.
Acest episod s-a petrecut în țara campioană mondială și europeană, Spania. În fotbalul care dă echipa cu cel mai mare buget din lume, Real Madrid, în fotbalul unde lider e a treia echipă ca buget din lume, FC Barcelona, în fotbalul care oferă, din 2008 încoace, cel mai bun fotbalist din lume. Un fotbal însă în care nu se prea vede partea de jos din cauza acestor giganți.
P.S 2
Găsiți AICI imagini video de la reacția spectatorilor de pe ”El Sardinero”.
Acest text a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
Imaginile cu Eric Thohir și Massimo Moratti privind, umăr lîngă umăr, meciurile de pe teren propriu ale Inter-ului dau bine la imagine. La imaginea fiecăruia dintre ei, dar și a clubului Inter Milano. Nu întotdeauna tranziția la conducerea unei societăți se face lin și într-un spirit de bună armonie, chit că la Inter, acum, n-ar trebui să fie motive de gîlceavă, căci Thohir nu i-a furat nimic lui Moratti, iar pe Moratti nu l-a forțat nimeni să-i vîndă tocmai lui Thohir. E plăcută însă la vedere imaginea cu noul și vechiul conducător unul lîngă altul.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
Mai neplăcută e imaginea pe care ambii o văd, umăr lângă umăr, dacă asta are vreo importanță în context, dar, mai ales, pe care o vede toată lumea. Imaginea Inter-ului în acest început de 2014 e deplorabilă. Fără victorie în 2014 (o victorie în ultimele 8 meciuri), afară din Cupă și cu un joc ce invită la pesimism. Nu știu de ce, parcă îmi vine să asociez panta descendentă pe care a apucat-o Inter cu momentul preluării puterii de către Eric Thohir. Veți spune că omul e proaspăt în funcție și încă nu stăpînește prea bine datele problemei, dar eu stau să mă întreb de ce oare Inter-ul mergea bine, surprinzător de bine aș zice, în perioada de așa zisă incertitudine instituțională, iar acum, cînd siguranța ar trebui să guverneze, merge din rău în mai rău?
E posibil ca incertitudinea să se fi mutat din spațiul public în interiorul societății. Pînă la urmă, un club de fotbal, chit că e unul cu tradiție de peste 100 de ani, tot un fel de societate comercială e. Iar la orice societate comercială, cu orice profil doriți, schimbările la vîrf aduc după sine multe semne de întrebare. Pare simplu, Moratti i-a vîndut lui Thohir, și-a luat banii, iar acum Thohir e cel care conduce. E însă mai complicat. Moratti avea în spate, sau sub el dacă e să vorbim strict de organigramă, un grup de oameni. O echipă. Nu neapărat echipa de fotbal, dar și ea intră în această discuție. Un grup de oameni în care avea încredere, pe mîna cărora mergea în luarea decizilor, în fond el îi pusese în acele funcții. E posibil ca Thohir să aibă altă echipă. Sau măcar să se gîndească la așa ceva. E posibil să vrea să-și pună și el oameni de încredere, de încredere pentru el, ținînd cont că vorbim totuși de o afacere.
Toți cei care au fost implicați, nici nu contează domeniul, într-o astfel de schimbare la vîrf în societatea în care lucrau trebuie că au simțit un soi de nesiguranță. Care, dacă se prelungește devine neproductivă. Pe principiul dominoului, dacă Thohir își aduce un om de încredere la conducere, manevră perfect justificată de perioada scurtă pe care omul de afaceri indonezian o petrece în Milano, e posibil ca mai multe piese să cadă ori să fie înlocuite. Piese care, sub spectrul incertitudinii, acum nu mai dau același randament, se gîndesc mai puțin la treaba pe care o au de făcut și mai mult la viitor, încearcă să și-l asigure, pe principiul atît de sănătos cîteodată ”plec eu înainte să fiu dat afară”.
Veți spune că asta n-ar trebui să aibă prea multă legătură cu ceea ce se întîmplă pe gazon. Eu zic că nu-i chiar așa. Dacă Walter Mazzari e și el unul dintre cei bîntuiți de nesiguranță? Dacă aceste gînduri îi afectează inspirația în luarea anumitor decizii? În felul în care conduce antrenamentele, în felul în care face echipa, în felul în care face schimbările. Poate că omul de încredere pe care Thohir îl va pune la conducerea clubului are alte preferințe în materie de antrenor. Sau poate că Thohir însuși are alte preferințe. E posibil orice. Iar situația lui Mazzari, care a fost convins de Moratti să vină pentru un proiect și acum s-a trezit că nu mai e Moratti șef, ci altcineva, nu e prea comodă, să recunoaștem.
E posibil ca nici anumiți jucători să nu se simtă prea comod. E știută relația aproape părintească pe care o avea Moratti față de unii dintre fotbaliști. Care au încasat, de-a lungul timpului, salarii fabuloase doar datorită sentimentelor pe care Moratti le dezvoltase pentru ei. Cu noul președinte nu se știe care vor fi relațiile, nu se știe cum stă Thohir cu sentimentalismele.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE INTERULUI GĂSIȚI AICI:
E o teorie ce poate explica haosul existent în aceste zile la Inter. Mai nou, au apărut în față și fanii, care-și exprimă pretențiile și pun presiune. Ceea ce s-a întâmplat cu afacerea Guarin-Vucinici e un semn cît se poate de prost, instituțional vorbind. Atunci cînd presiunea fanilor, cît ar fi ei de ”tifosi” și de dedicați, blochează o astfel de operațiune, imaginea numai bună nu e. Nu intru prea mult în dezbaterea ideii dacă Inter ieșea ori nu în cîștig în urma schimbului. Eu cred că nu, căci Guarin mi s-a părut unul dintre cei mai în formă jucători ai echipei în ultima vreme. Nici nu vreau să mă întreb prea mult de ce Guarin dorește cu insistență să plece de la Inter. Observ doar că o afacere aproape parafată de două cluburi importante ale Italiei cade la presiunea fanilor Interului, care, zice-se, i-ar fi pus în vedere lui Thohir să nu mai negocieze vreodată de acum înainte cu Juventus și AC Milan. Nu mi se pare în regulă.
La fel cum nu pare prea în regulă absența Interului din mercato. Cînd a preluat clubul, Thohir pretindea că-l poate transfera fără probleme și pe Messi, dacă argentinianul ar fi dorit. Declarație primită cu politețe de unii interiști, dar alții au privit cuvintele indonezianului drept o garanție că e pus pe fapte mari. Garanție care s-a cam evaporat după ce Nainggolan, care, chit că e născut în Belgia, vorbește și pe limba lui Thohir, căci tatăl său e indonezian, a ajuns la Roma, deși acum vreo două luni, după ce dădea gol Inter-ului în campionat, la Cagliari fiind, era dat ca și transferat la ”nerazzurri”.
Perioada de mercato e aproape gata. Greu de crezut că Inter va putea face vreun transfer de nivel. Vor urma 4 luni grele, pentru toată lumea, de la Thohir la suporteri. L-aș include aici și pe Moratti. Chit că nu mai e președinte, rămîne totuși un suporter.
Acest text a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!