Nu știu dacă o să ne calificăm. Nu știu dacă o să jucăm bine. Nu știu dacă vom reuși să ne depășim condiția. Nu știu dacă nu cumva și Mondialul ăsta va trece fără ca noi să fim prezenți. Nu știu dacă nu cumva o să avem o nouă deziluzie. Nu știu cine știe. Sau știu, dar cred că va trebui să nu ne lăsm în grija LUI și să încercăm.
De fapt, asta știu sigur. Știu că trebuie să încercăm. Știu că nu trebuie să ne pierdem speranța. Știu că trebuie să conștientizăm ce important e acest moment pentru fptbalul românesc. Știu că trebuie, noi cei care vom merge la meci dar nu vom intra pe teren, să fim alături de cei care vor fi aleși s-o facă. Știu că trebuie să facem asta necondiționat, fără să avem orgolii prostești, fără să avem idei preconcepute, fără să avem antipatii sau simpatii. Ceva trebuie să avem: încredere!
Habar n-am dacă fotbaliștii echipei naționale sînt conștienți ce moment important au în față. Probabil că unii da, alții nu. E momentul în care fotbalul românesc se poate întoarce la marea întîlnire a celor puternici. Un Mondial poate reprezenta un moment unic în cariera unui fotbalist român, care are puține oportunități de a cîștiga un trofeu european ori unul individual. Simpla enumerare a celor care pe care-i vom regăsi la vară în Brazilia ar trebui să crească dorința ”tricolorilor” de a se alătura acestei liste. Să te așezi lîngă marile nume ale fotbalului mondial e un cîștig imens, nu mai spun să joci împotriva lor.
Nu știu dacă oamenii care vor merge la stadion înțeleg importanța acestui moment. Nu știu dacă înțeleg cît de importantă e răbdarea. Nu știu dacă înțeleg ce important e pentru un fotbalist, indiferent cine e, să-și simtă publicul aproape. Publicul propriu, cel care e chemat să-i fie alături. Ostilitatea publicului advers te motivează, neîncrederea propriului public te trage în jos. Indiferent cine e acest fotbalist, el merită încurajat, de la început pînă la sfîrșit, chiar dacă uneori mai și greșește. În fond, el nu are nici o vină că se află pe teren, el e trimis acolo de un antrenor care așa a gîndit strategia. Să ne gîndim la ceea ce face fiecare dintre noi la locul lui de muncă. Fiecare dintre noi am greșit, la un moment dat, fiecare dintre noi am vrut să facem lucrurile bine, dar poate nu ne-a ieșit. Dacă am fi fost permanent bruftuluiți de cineva de pe margine nu cred că am fi reușit să ne reparăm greșeala. Fotbaliștii sînt oameni, pot și ei greși. Să le înțelegem greșeala și să-i ajutăm s-o repare!
Nu intru în detalii tehnice. Și-așa nu contează. Sîntem 20 de milioane de selecționeri, fiecare crede despre el că ar fi făcut o echipă mai bună decît selecționerul în funcție. Îi rog doar pe cei care n-au încredere, care gîndesc negativ și care vor doar să înjure să stea acasă! Îi rog pe cei care au fost în stradă în vara lui 1994 să-și aducă aminte cît de frumos a fost după ce am bătut Columbia, SUA ori Argentina, cît de rău ne-am simțit cînd ne-a eliminat Suedia. Și-i mai rog să le povestească asta și celor mai tineri, care n-au apucat aceste vremuri. Sau pe cele din 1998. Sau pe cele din 2000. Atunci am ajuns la turnee finale și pentru că suporterii credeau că se poate și aveau încredere.
Mi-amintesc meciul cu Danemarca, de la București, din 1989. Un noiembrie cenușiu, friguros, ca vremurile de atunci. Pierdusem la Copenhaga, pierdusem cam la fel de rău ca la Atena. Trebuia să batem ca să ne calificăm. Nu mai fusesem la un Mondial din 1970, din Mexic. Mi-amintesc că Jenei a făcut o echipă ce părea bizară atunci, cu Lupu titular, cu Balint vîrf de atac, cu Andone și Gică Popescu în teren, deși relațiile lor cu ”stăpînul” fotbalului românesc de atunci nu erau prea bune. Mi-amintesc ce echipă aveau danezii, mi-amintesc că am luat gol repede. Și mi-amintesc că am întors și am cîștigat cu 3-1. Mi-amintesc că Sabău a fost fenomenal, mi-amintesc că Gabi Balint s-a reinventat atunci ca atacant, mi-amintesc că Hagi a făcut un meci destul de slab, ba a și fost eliminat, ca dovadă că și zeii au zilele lor mai proaste. Dar îmi amintesc că nici la 0-1 lumea n-a încetat să spere că putem întoarce un rezultat potrivnic. Ceea ce s-a și întîmplat. Vă invit să revedeți mai jos acele momente.
Să credem și de data asta în șansa noastră. Să credem că putem și noi să întoarcem un rezultat negativ. Că putem și noi să arătăm că avem caracter, că știm și altceva în afară să ne plîngem că ne-au furat arbitrii, că n-avem bani și că, în general, soarta ne e potrivnică.
Să credem că toți cei 11 ”tricolori” vor reprezenta spiritul acelor oameni care nu vor să renunțe, spiritul acelor oameni care nu vor să se simtă mereu inferiori, spiritul acelor oameni care își cunosc valoarea, spiritul acelor oameni care au primit o educație și o dau mai departe, spiritul acelor oameni care au muncit și vor munci corect, pentru că asta știu să facă. Sînt mulți din aceștia în România, foarte mulți, dar n-au curajul să scoată capul și să ridice vocea, pentru că știu că o fac degeaba. Pe acești oameni îi rog să ridice vocea și să încurajeze echipa națională.
Poate că această echipă națională îi va reprezenta pe ei astăzi. Și poate că va învinge, se va califica și va merge la Mondial. Nimic nu e pierdut pînă ce nu e pierdut definitiv. Nici măcar în România.
Iar celor pesimiști, neîncrezători, negativiști le spun un singur lucru: Lăsați viața să vă surprindă! Poate cîteodată o să vă surprindă și plăcut.
P.S.
Iată meciul de care vorbeam, cel cu Danemarca din 1989, cu comentariul lui Dumitru Graur.
P.S. 2
Dacă tot sîntem la ora amintirilor, vă propun să revedem și imagini din meciul de la Cardiff, care a făcut posibil Mondialul din 1994 pentru noi
Da, ați citit bine! Știu că, poate, ați fi așteptat de la mine ceva despre fotbal. Dar nu. Acest articol nu este despre fotbal. Există viață și fără fotbal. Totuși.
Ei bine, despre viață aș vrea să vă vorbesc. Un alt fel de viață. Pentru că acest text este despre un copac. Nu căutați nici o metaforă, nici o comparație cu copacii ce mai populează terenurile de fotbal, nici o metodă inedită de a scrie despre ceva, folosind ca mesaj subliminal altceva. Este pur și simplu un text despre un copac, un copac ca oricare altul. Ca miile de copaci din țara asta. Dar un copac care a fost ciuntit. Ca alte mii de copaci din țara asta.
Aveam fix în fața geamurilor un tei foarte frumos, bine structurat, care-și aștepta timpul pentru a înflori. Un soi de binecuvîntare pentru stradă, dar și pentru casă, căci vreme de cîteva săptămîni mirosea a tei, un parfum natural, o esență deloc artificială ce mai curăța din aerul îmbâcsit pe care suntem obligați să-l respirăm. Abia așteptam ca primăvara să vină, pentru ca teiul să înflorească. Și să conducă peisajul. Pentru că, da, era șeful copacilor de pe strada mea. Făcea din șederea pe balcon o mică plăcere, pe care cu greu reușești s-o atingi în acest București plin de praf, un praf pe care-l respirăm, pe care-l găsim pe mașini, în case, în haine sau pe pantofi. Nu cred că există oraș în Europa în care mașinile și pantofii oamenilor să fie atât de murdari.
În primăvara viitoare nu voi mai avea acest privilegiu. Teiul din fața casei mele nu va mai apuca să înflorească la fel. Pentru că a fost tăiat. De fapt, nu tăiat, ciuntit. I s-au tăiat mare parte din crengi, a rămas un schelet. Seamănă cu un soldat întors de pe front, dintr-un război ce nu era al lui, fără mâini și fără picioare. Au scăpat cîteva ramuri de furia fierăstrăului, dar nu va mai fi la fel.
M-am trezit dis de dimineață într-un zgomot infernal. Inițial am crezut că se asfaltează iar strada, ce fusese asfaltată în vara trecută. În aproape două luni. Două luni pentru vreo două sute și ceva de metri. Nemții făceau o autostradă în timpul, ăsta. Nu, nu se asfalta. Apoi am crezut că se lucrează din nou la blocul ce se ridică fix lîngă al meu. Un bloc la care se muncește de vreo 3 ani. Nu, nu e un zgârie nori, e un bloc de 4 etaje. Nemții făceau un cartier în timpul ăsta. Dar nemții nu cred că i-ar fi dat niciodată aprobare de construcție unui personaj, care ar cîștiga cu siguranță orice casting pentru un rol negativ în filmele indiene, iar aici ma refer doar la felul cum arată, căci dacă are sau nu talent habar n-am, și care personaj, imediat după ce a turnat fundația clădirii, a pierdut toți banii la cazino. Așa că blocul de lângă al meu e un fel de Sagrada Familia, la care se lucrează când se mai cîștigă bani, probabil tot din aceeași sursă de finanțare, în general sâmbăta și duminica, în general dimineața, în general cînd toată lumea doarme, în general cînd nu prea e voie, dar ce mai contează, în general pe cine interesează asta. Vreți să vă povestesc cum a fost cînd a pus acoperișul? Sau cînd a izolat pereții exteriori, de-am vrut să chem televiziunile să filmeze cum ninge în plină vară, în așa hal era plină strada de chestia aia albă, care face un zgomot enervant cînd o atingi și care se folosește la izolat clădiri. Ori poate vreți să descriu cum erau turnați stîlpii de rezistență, pe principiul atît de românesc ”lasă mă că merge și așa, trage și tu de ei un pic”. Nu cred că vreți, însă dacă vreți să vă cumpărați un apartament într-un bloc nou căutați cumva să-l vedeți la față pe dezvoltator. Mai ales că se aude că nu scăpăm de cutremurul ăla mare.
M-am lungit și am deviat de la subiect. Să-mi fie cu iertare! De fapt, zgomotul de care vorbeam era de la copac. Nu, nu era un fenomen misterios, era unul cât se poate de românesc. Copacului i se tăiau crengile. Am întrebat și eu, ca tot omul, pe cel care solicitase și, pesemne, plătise această operație, care-i ideea. Răspunsul a fost atît de tipic pentru vremurile pe care le străbatem. ”Pentru că așa am vrut eu. E vreo problemă?”. Poate că avea un motiv, ar fi putut să-mi spună. N-am mai insistat, căci cu personaje de genul ăsta e mai bine să nu-ți bați capul, ca să nu riști să-ți iei una-n cap. Rezultatul ar fi oricum același.
Între timp, intervenția a luat sfîrșit. Pacientul nu e mort, dar nici viu nu mai este. Acum e umbră. Umbra unui copac ce altădată înverzea strada și schimba aerul. Fix ca orașul ăsta, o umbră a orașului frumos, ce altădată bucura ochii celor care-l vizitau. Poate că dacă ar fi putut, copacul s-ar fi plâns de nedreptatea ce i se face, ar fi încercat să se opună, ar fi încercat să explice care-i importanța lor, a copacilor, în viața noastră. Oricum cred că n-ar fi reușit. Ar fi cedat într-un final, pentru că, nu-i așa, cel mai destept cedează întotdeauna.
Între acel copac și cel care l-a făcut să arate precum un ciot, precum o artă contemporană creată de un artist nevrotic, sunt din ce în ce mai convins că inteligența e de partea copacului.
P.S.
Acest text a apărut in numărul de noiembrie al revistei ”Etiquette Magazine”.
P.S.2
La sugestia unui bun prieten, adaug o completare ”muzicală”. O piesă pe care eu mi-o amintesc din copilărie
Finalurile de an calendaristic, nu fotbalistic, căci în fotbal anul începe în iunie și se termină în mai, aduce după sine decernarea premiilor. Superlativele anului își primesc trofeele și, implicit, recompensa. Care e cu dublă direcție, de simpatie și antipatie. Niciodată decernarea unui premiu nu poate mulțumi pe toată lumea, de fiecare dată există suporteri ai celorlalte tabere, cele perdante, care vor considera că sînt nedreptățiți. Balonul de Aur e cel mai important trofeu fotbalistic la nivel personal, iar în ultimii ani discuțiile legate de el au stîrnit polemici aprinse. Mai ales că în ultimii ani disputa a fost între Messi și Cristiano Ronaldo, între FC Barcelona și Real Madrid așadar, cluburi cu largă reprezentare afectivă la nivel global.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Acum cîteva luni, prin vară, cînd afară era cald și bine, mă întrebam tot aici pe blog cine va lua Balonul de Aur. Spunram atunci că e logic să te gîndești la un fotbalist de la Bayern. Eu mă gîndeam în acele zile la Robben, între tim a apărut numele lui Ribbery, care a și cîștigat de alfel un trofeu personal nu demult. Încercam în acest articol să explic din nou criteriile pe baza cărora se acordă acest Balon de Aur. Acest nou Balon de Aur, căci de cînd FIFA s-a amestacat în tradiționla anchetă a celor de la France Football, criteriile s-au mai schimbat. Înainte era clar, votau corespondenții L`Equipe-France Football, căci era premiul revistei. Era o mînă de oameni, căci oricît de prestigios ar fi grupul de presă nu putea acoperi toate continentele. Cu ajutorul FIFA, votul a devenit universal, pătrunzînd în cele mai îndepărtate colțuri.
Am spus mai sus că am încercat să explic din nou. O mai făcusem la începutul anului, imediat după ce Messi a primit al patrulea Balon consecutiv. Am încercat atunci sa explic de ce întotdeauna Messi. O să reiau cîteva din explicații. În primul rînd, s-au dus vremurile cînd doar trofeele contau. S-au dus așadar vremurile cînd un fundaș precum Cannavaro cîștiga Balonul de Aur doar pentru că era căpitanul unei campioane mondiale ce avea în lot mai mulți potențiali cîștigători decît el, dacă e să vorbim de valoare. Trofeele cîștigate reprezintă o parte din motivația celor care votează.
A doua motivație e dată de parcursul pe întregul an. În general însă ultima impresie contează, așa e întotdeauna. Consistența pe tot parcursul anului reprezintă un criteriu foarte important.
Și ar mai fi vorba de imagine. Cei care votează aînt și ei oameni ca noi toți, chit că acum sînt alături de ziariști și selecționeri ori căpitani de echipă. Au și ei preferații lor, simpatiile ori antipatiile lor. Eventual frustrările lor, eventual invidiile lor. Din acest punct de vedere, Messi pleca întotdeauna în avantaj, imaginea sa, plecată de la felul lui de a fi, dar și șlefuită, e limpede, de o echipă întreagă de profesioniști în PR și comunicare, fiind mai bună decît a lui Cristiano, pe care, paradoxal, nu-l avantaja prea tare faptul că arată precum un star de cinema și are alături de el una dintre cele mai frumoase și dorite femei din lume. Și tot din acest punct de vedere, mediatizarea lui Messi și Cristiano, excesivă pe alocuri, îi ajută și în această competiție pentru Balonul de Aur. Fanii lui Real Madrid sînt identificați cu Cristiano, cei ai Barcelonei cu Messi, dar cei ai lui Bayern nu cred că sînt unanim alături de Ribery. Unii cred că l-ar prefera pe Robben, ca să nu mai spun că nemții ar merge mai degrabă alături de unul de-al lor. E un criteriu să știți, degeaba strîmbă din nas unii citind aceste rînduri.
Impactul mediatic pe care-l are Bundesliga la nivel global a crescut mult, foarte mult și de cînd a venit Guardiola la Bayern, căci s-a creat un curent de interes fantastic plecat de la admiratorii lui Pep, printre care mă număr, care au început să studieze mai atent ce și cum face el la Bayern. Însă Bundesliga nu are impactul mediatic de care beneficiază Barcelona, din inerția creată tot de acea echipă a lui Pep, ori Real Madrid sau Manchester United sau Arsenal sau Liverpool sau AC Milan sau Juventus. Asta e situația, Bayern nu se numără printre primele 5 echipe iubite în alte țări decît Germania, chit că a luat Liga Campionilor. Faceți un exercițiu simplu! Cîți dintre prietenii pe care-i aveți simpatizează pe Bayern? Și cîți pe Barcelona, Madrid, United sau celelalte? Cam așa e și la nivel global.
Înainte să se repeadă asupra mea cei care au devenit peste noapte admiratori ai campionatului german, îi rog să-și reamintească, să revadă, cum a fost a doua zi de după finala germană a Ligii Campionilor. În duminica respectivă, știrile cu și despre Bayern campioană a Europei au fost, în multe locuri ale lumii, depășite ca impact emoțional de informația, lansată în primele ore ale dimineții chiar pe site-ul oficial al clubului catalan, Neymar la Barcelona.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Bun. Să revenim la prezent și la întrebarea care ne macină: cine? Cred că putem exclude din start numele lui Messi. A cîștigat campionatul cu Barcelona, dar a avut un an oribil la nivel personal. Din aprilie încoace sare dintr-o leziune musculară în alta. Cine pune însă în discuție cele 4 Baloane precedente cîștigate de el fie greșește, fie e orbit de antipatie. Ar mai fi Cristiano, grupul celor de la Bayern, Ibrahimovici și, ca de obicei în ultimii ani, Xavi și Iniesta, care probabil nu vor cîștiga prea curînd.
Multă lume a sărit la beregata lui Sepp Blatter pentru declarațiile făcute la adresa lui Cristiano și Messi. Chit că ele n-au fost atît grave, e clar că președintele FIFA nu era cazul să se pronunțe față de un premiu pe care-l ofera. E posibil însă ca prin aceste declarații să-i fi făcut un mare serviciu lui Cristiano Ronaldo. A creat un curent de opinie conform căruia FIFA are ceva cu Cristiano și, în speță, cu Real Madrid. Curent speculat prompt de aparatul de PR și relații publice din spatele lui Cristiano și din spatele Realului. E posibil ca acest curent, care se adaugă unei forme excepționale pe care o traversează Cristiano, să ajute la momentul votului. În momentul ăsta, Cristiano e cel mai bun din lume, indiferent de ce vor spune simpatizanții altor fotbaliști.
În dreptul lui Ribery stau trofeele și golurile marcate pentru Bayern. Parcursul ireproșabil al campioanei Europei în Bundesliga și Champions League nu-l ajută însă pe francez. Cristiano salvează Madridul cu golurile sale în majoritatea partidelor, mai nou o face și cu Portugalia, pe care a dus-o aproape de unul singur la Mondiale, Ribery nu prea, căci Bayern n-are nevoie de asta. Dacă am spus despre Cristiano că e cel mai bun din lume la această oră, la fel trebuie să spun despre Bayern, e cea mai puternică echipă din lume în acest moment. Însă e o echipă, un conglomerat de valori, care funcționează ca atare. Cînd Barcelona era cea mai puternică echipă din lume, era Barcelona lui Messi, care dădea o tonă de goluri, Bayern-ul de azi nu e al lui Ribery. Eu așa cred. În schimb, Madridul e al lui Cristiano, la fel și Portugalia.
Pînă la decernare, mai avem timp. Mai sînt meciuri de Liga Campionilor, etape din campionate. Să ne bucurăm, așa cum am mai spus-o în multe ocazii, că putem fi contemporani cu aceste valori. Că le putem vedea și admira fiecare mișcare. La vremea lor, Platini și Maradona împărțeau același campionat, dar imaginile pe care le avem în memorie despre ei sînt destul de puține. Pentru că așa erau vremurile, pentru că Serie A, chit că era cel mai tare campionat din lume, nu se vedea decît în Italia. Acum, grație televiziunii, știm tot.
P.S.
Updatez acest text cu ultima ”ispravă” a lui Cristiano Ronaldo, cele 3 goluri marcate Suediei lui Ibrahimovici, în returul barajului. Reacția comentatorului e genială:
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:
Nu prea obișnuiesc să scriu pe acest blog despre fotbalul intern. De fapt, n-am făcut-o niciodată. M-am intersectat în textele mele cu fotbalul românesc doar atunci cînd am scris despre meciurile europene ale Stelei sau despre partidele echipei naționale a României. Cred că sînt destui cei care scriu zilnic despre ceea ce se întîmplă sau nu se întîmplă pe la noi, am considerat că e mai bine să-mi văd de treaba mea și de pasiunea mea pentru fotbalul internațional.
Abordez azi și o temă din fotbalul românesc. Și o fac cu maximă simpatie față de personaj, dar și cu destulă antipatie față de cei ce stau în spatele unei decizii. S-a retras Ionel Dănciulescu. S-a retras de ceva vreme și veți spune că se întîmplă în viața oricărui fotbalist un astfel de moment, nu e primul și nici ultimul fotbalist care trebuie să treacă prin așa ceva. Nu-i este ușor, fiți siguri de asta! Cînd îți pui viața, tinerețea, sănătatea, familia în slujba unei pasiuni devenită în timp meserie, despărțirea e grea. Să te trezești dimineața și să știi nu vei mai face ceea ce ai făcut în ultimii 20 de ani poate fi o relaxare azi, poate fi și mîine, dar poimîine sigur vei simți că-ți lipsește ceva. Credeți-mă pe cuvînt, vă spune asta un om care a fost nevoit să experimenteze senzația că-i lipsește ceva, profesional vorbind.
Îl cunosc pe Danciu de multă vreme. Îi știu sentimentele față de fotbal în primul rînd, înainte de anumite culori sau steme. E un om care n-a păcălit niciodată viața, care n-a trișat în meserie, care nu s-a dat niciodată lovit. Se antrena ca un nebun și căuta să-și facă treaba cît mai bine, indiferent de echipa la care juca. A fost la Steaua și dat o groază de goluri împotriva lui Dinamo. Se bucura pentru ele, mi se pare normal, doar nu era să se supere. Apoi a venit la Dinamo și a dat și aici o grămadă de goluri. Deși în primele lui săptămîni era huiduit, înjurat, bălăcărit pentru un trecut în care nu-și făcuse decît datoria față de clubul care-l plătea atunci. Aceeași oameni care atunci îl înjurau și-i cereau să plece, acum sînt triști că a plecat de-adevăratelea. Chestiune de percepție, de educație.
Mă miră decizia lui de a se retrage. Știu că se simțea bine, știu că ar fi mai fi vrut să joace. Și mai știu că putea s-o facă.Am comentat în direct întoarcerea la fotbal, întoarcerea la viață mai bine zis, a lui Javier Zanetti. La 40 de ani, după aproape 200 de zile de pauză, după o accidentare cumplită și pentru un adolescent, Zanetti a revenit. Pentru că a simțit că mai poate, căci să fiți convinși că dacă nu mai putea nu se complica, nu se aventura să-și strice o reputație greu cîștigată pentru niște minute în plus, pentru niște bani în plus. Am tot văzut cum Roma suferă fără Totti, tot în week-end l-am revăzut pe Puyol luptîndu-se ca și cum ar avea 25 de ani, nu 35. Nu mai vorbesc de Giggs, nu mai vorbesc de Pirlo. Și mai sînt exemple. Zilele trecute am citit că Barcelona l-ar vrea pe Klose, care are 35 de ani, își termină contractul cu Lazio și ezită să-l prelungească, poate de aceea, deși Lazio i-a făcut o ofertă în acest sens. Aceeași Barcelona care acum cîțiva ani îl lua pe Henrik Larsson, în aceleași condiții, și-și făcea treaba cu el, deși suedezul a avut în perioada sa catalană și o ruptură de ligamente încrucișate.
M-a mirat decizia lui Dănciulescu de a se retrage. Are 36 de ani, dar cred că mai putea continua. Știu că mai putea continua. Și știu ca ar fi vrut să continue. Cel puțin așa știam acum cîteva luni, cînd l-am avut invitat la un studio de Fotbal European, la un meci de Premier League, Manchester United-Liverpool, cînd m-a surprins extrem de plăcut cu cunoștințele sale despre fotbalul englez și internațional. I-am promis atunci două bilete la un meci al lui United pe ”Old Trafford”, la care vrea el, mi-a spus că s-ar duce cu mare drag, dar n-are timp, căci trebuie să se antreneze, pentru că mai vrea să joace. Acum are timp, îi stau la dispoziție pentru biletele respective cînd va dori.
Nu înțeleg de ce Dinamo i-a forțat retragrea lui Dănciulescu. Nu înțeleg de ce nu se putea aștepta finalul sezonului. Nu înțeleg de ce nu s-a așteptat măcar finalul anului. De ce trebuie să retragi un fotbalist în plin campionat. Așa mari probleme fizice avea Danciu încît nu mai putea ajuta echipa? Așa mari atacanți are Dinamo în momentul ăsta încît Dănciulescu era o povară? Sincer, mă îndoiesc. La fel de sincer, cred că la mijloc e altceva. Cred, și nu mă feresc s-o spun, că la un mijloc e un comportament meschin, o manevră destul de murdară, o bagatelă însă într-un fotbal atît de murdar încît nici un baraj cu Grecia sau prezențele onorabile în cupele europene ale unora sau altora nu-l mai pot curăța.
Cu simpatie, îl felicit pe Dănciulesc pentru felul în care s-a comportat. A fost un gentleman pe teren, s-a retras ca un gentleman. Orice uşă închisă înseamnă o altă uşă deschisă. Dănciulescu are, începând de marţi seară, o nouă uşă deschisă în viaţa lui. A doua, după cea pe care i-a oferit-o clubul, cea de oficial. Marţi seară va veni la Euro Fotbal, la Champions League, şi va trece de partea cealaltă a baricadei. Va analiza, după ce până acum a fost el cel analizat. E un drum nou, dar pentru cineva care ştie fotbal nu-i deloc un drum anevoios. De la atancatul de careu Ionel Dănciulescu vom trece la analistul de studio Ionel Dănciulescu. De fapt, viaţa oricărui om e o înşiruire de finaluri şi începuturi.
Acest text a apărut și pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
Duminică seară au fost două meciuri extrem de importante în fotbalul european. Manchester United – Arsenal și Juventus – Napoli. Două meciuri de Champions League, două dueluri ce se pot cu destulă ușurință repeta în sferturile Ligii, depinzînd firește de tragerile la sorți ulterioare și de calificările ce mai trebuie bifate. Două meciuri care, paradoxal pentru mine, au părut inversate. United-Arsenal a părut mai degrabă un meci de Serie A, extrem de tacticizat și cu un ritm doarte scăzut, în vreme ce Juve-Napoli a avut în multe momente acel ritm de Premier League de care am amintit întotdeauna, acel ritm care diferențiază prima ligă engleză de restul campionatelor.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Să le luăm pe rînd. Am văzut United-Arsenal pe un streaming, așa cum l-au văzut toți cei care au vrut să urmărească acest meci. Asta e situația momentan, mi-e tare de meciurile din Anglia, dar răspunsul nu e la mine, nici măcar nu e aici în România, e dincolo de Canalul Mînecii și ține de o obtuzitate, cel puțin bizară pentru mine, de a face business. Așteptam un meci grozav, n-a prea fost. Mai degrabă a fost șters, United n-a jucat cine știe ce, deși a cîștigat, iar Arsenal a jucat de-a dreptul slab, deși a dominat o întreagă repriză, a doua, nereușind să-și creeze nici o mare ocazie.
Manchester United a jucat fix meciul pe care l-a jucat Arsenal la Dortmund. Cei care au văzut ambele meciuri pot confirma. David Moyes era cel pentru care rezultatul era extrem de important. dacă pierdea și partida asta, după ce mîncase bătaie de la City și Liverpool și făcuse egal acasă cu Chelsea, ar fi fost încă un semn de întrebare față de capacitatea sa de a-i urma la tron lui Si Alex Ferguson. Faptul că s-au făcut de curînd 26 de ani de la instalarea lui Sir Alex ca antrenor la United nu i-a folosit lui Moyes, căci toată lumea a revăzut performanțele lui Sir Alex și în mod cert și-a amintit de parcursul mai puțin fericit campionat. Moyes a făcut în primul ”11” o mutare considerată de majoritatea celor care au comentat ulterior partida drept cîștigătoare: Phil Jones la închidere, alături de Carrick. Mutare, completată cu plasarea în stînga a lui Kagawa și în dreapta a lui Valencia, ce a făct ca mijlocul terenului să devină un teritoriu imposibil pentru Arsenal. Phil Jones (nu degeaba a dat Sir Alex pe el 20 de milioane de euro pe cînd abia avea 19 ani) și Carrick au hărțuit în permanență cel mai important sector al ”tunarilor”, cel de construcție, iar lor li s-a adăugat Rooney, care mie mi s-a părut din nou cel mai bun de pe teren. Arteta și Flamini nu izbuteau mai deloc să inițieze acțiunile de atac,iar Ozil, Ramsey și Cazorla să le continue periculos spre poarta lui De Gea.
Ritmul a fost așadar lent și foarte lent, ceea ce cred că, la momentul de față, a fost un avantaj pentru United, care nu putea concura cu Arsenal într-un disputat în regim de viteză maximă. Scorul corect era probabil 0-0, dar s-a întîmplat să marcheze din corner Van Persie (a lipsit Mertesacker de la Arsenal), olandezul traversînd în rest cea mai profundă criză de formă de cînd a venit la United. În repriza a doua s-a accidentat Vidic și cum alt fundaș central nu exista, Phil Jones a coborît în apărare, iar în locul său a venit Cleverley. Toată lumea s-ar fi așteptat cred la Fellaini, numai că belgianul mi se pare că e, cel puțin deocamdată, un transfer ratat. Nu prea poate face în teren ceea ce a făcut Phil Jones, iar poziția pe care o avea la Everton în ultimul său sezon acolo, undeva în spatele vîrfului, aici e ocupată de Rooney. A fost repriza lui Arsenal, care a prins ceva culoare în obraji, dar tot nu și-a creat mari situații. A centrat, de exemplu, de 17 ori în careul advers, niciuna dintre aceste centrări nefiind reluată de vreun jucător al ”tunarilor”, ceea ce e element de observație.
Cînd Wenger a apelat la Bendner ca soluție de a forța egalarea, lumea și-a adus aminte că lotul lui Arsenal e încă subțire în ceea ce privește oamenii de gol, chit că Giroud are o perioadă remarcabilă. Subțire pentru o luptă la baionetă cu celelalte rivale din Premier League, care au toate oameni de gol de mare clasă. Ediția asta de Premier League e însă suficient de zăpăcită ca să putem trage concluzii după un singur meci pierdut. La fel, cazul lui United, după unul cîștigat.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
Cîte ceva și despre Juve-Napoli. Un meci foarte bun, pe alocuri spectaculos. Juve a plecat în avantaj grație golului din ofsaid (sau nu, vezi update-ul de mai jos) marcat de Llorente. Care, iată, începe să-și rentabilizeze transferul. De fapt, dacă privim lista marcatorilor, vom observa că golurile lui Juve au fost date de trei fotbaliști aduși liberi de contract, gratis cum ar veni, o notă de 10 cu felicitări din acest punct de vedere conducătorilor ”Bătrînei Doamne”.
Cînd iei gol în primele minute ale meciului, nici nu mai contează dacă din ofsaid ori nu, toate planurile ți se dau peste cap. Așa s-a întîmplat, bănuiesc, și cu Benitez. E greu însă de înțeles de ce Napoli a acționat toată prima repriză cu liniile atît de lungi. Dura parcă o eternitate pînă cînd Pirlo era atacat de cineva, iar asta l-a ajutat pe decarul lui Juve, ce pare din ce în ce mai mult o mașină de lux căreia i se termină benzina. A avut momente cînd a mers pe teren, iar pasele sale n-au avut elementul de geniu de altădată. Faptul că are un procentaj colosal de pase corecte poate impresiona, dar cineva care se uită cu atenție vede că în general aceste pase sînt ”de serviciu”, grație experienței pe care o are, dar și, puctual în meciul de față, pressingului slab spre inexistent din partea adversarilor. Eu cred că e ultimul sezon al lui Pirlo la Juve sau, în orice caz, ultimul în care jocul echipei îi e subordonat.
În repriza a doua, cînd Napoli a mai apropiat liniile și domina jocul (de altfel, posesia a fost de partea napoletanilor la general) au venit golurile ”de autor” ale lui Pirlo și Pogba, care au terminat partida. Pogba merită mai multe cuvinte. Devine din ce în ce mai important, aproape indispensabil, în tactica lui Conte. Acum am înțeles de ce Ancelotti l-a folosit pe Sergio Ramos fundaș dreapta în meciul de pe ”Juventus Stadion”. Pogba se lasă mult spre stînga sa, de unde a și plecat, de fapt, penaltyul, iar pe faza de respingere e imprevizibil. Ușor ușor devine o bestie, în sensul bun al cuvîntului, rămîne să-și cenzureze pornirile de nebunie care-l mai apucă și să devină ceea ce se așteaptă de la el. E o pierdere uriașă pentru United și mi-e greu să înțeleg cum Sir Alex Ferguson care, vezi mai sus, a văzut în Phil Jones un viitor mare fotbalist n-a intuit același lucru la Pogba. Sau poate că a intuit, dar n-a vrut să strice ierarhiile, financiar vorbind, în vestiar, ceea ce poate fi o explicație plauzibilă. Una peste alta Pogba pare să ardă etapele și mă aștept ca-n sezonul viitor să fie cel mai important om al lui Juve.
UPDATE
Am primit din partea unui cititor al blogului (sau un prieten al emisiunii Fotbal European) cîteva imagini prin care poziția considerată de ofsaid la golul lui Llorente e pusă sub semnul întrebării. E vorba de capturi de pe imagini din transmisia SKY Italia. Trebuie făcută o precizare. Ca deținător de drepturi pentru Serie A (nu singurul) SKY Italia are posibilitatea să adauge camere suplimentare exclusiv pentru transmisia sa, care nu se regăsesc pe transmisia internațională pe care o primim noi. Aceste camere sînt utilizate de regulă la reluări și sînt folosite la emisiunile de analiză. Imaginile de care vorbeam sînt cele de mai jos:
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Mi s-a părut destul de straniu meciul de la Dortmund dintre Borussia și Arsenal. Afișul era apetisant, două echipe cărora fotbalul spectacol nu le e deloc străin, doi antrenori cu certă aplecare spre latura estetică a acestui sport, cu fani dedicați și, deloc în ultimul rînd, cu fotbaliști capabili să ofere reprezentații memorabile. Am primit însă încă o dovadă a conceptului ce pare să guverneze fotbalul de azi, pe care toți îl au în minte, dar pe care destui se fac că nu-l înțeleg: ”Rezultatul e cel mai important”.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
O să încep cu un fragment dintr-un interviu pe care Jurgen Klopp îl dădea în ”The Guardian” acum cîteva zile. „Dacă echipa Barcelonei din ultimii patru ani ar fi fost prima pe care aş fi văzut-o jucând, câştigând liniştit cu 5-0, 6-0, m-aş fi apucat de tenis. Îmi pare rău, dar este prea mult pentru mine”. Pare un atac la adresa Barcelonei, mulți s-au grăbit să catalogheze așa afirmația, deși eu unul nu-s foarte convins că l-au înțeles foarte bine pe Klopp. Ceva mai încolo o să vă ofer și o caracterizare pe care Klopp i-o făcea lui Wenger. Rămîn la Barcelona, deocamdată. Și la Borussia lui Klopp. Care s-a trezit exact în situația Barcelonei lui Guardiola cînd întîlnea Inter, Chelsea ori Real Madrid. Și nu putea să-și facă jocul obișnuit, lovindu-se de strategia, defensivă și gri, a adversarilor. Și de celebra expresie ”scopul scuză mijloacele”.
Ca și Barcelona lui Pep, Borussia lui Klopp are un stil din ce în ce mai bine cunoscut. În avancronica partidei dintre Borussia și Real Madrid, din primăvară, prima manșă a semifinalei, scriam că pe Borussia n-o prea prinde haina de favorită a unui meci. Atunci mă așteptam ca Mourinho să-i ofere lui Klopp postura de favorit și să-l invite să construiască, să atace pozițional, să ducă așadar meciul pe strada dorită de portughez. Nu s-a întîmplat așa, poate și din eroarea de așezare făcută de Mourinho, care l-a exclus practic din joc pe Ozil, punîndu-l în dreapta. Meciul a curs după cum își dorea Klopp, de unde și rezultatul final, 4-1.
Wenger n-a făcut greșeala asta. N-a făcut greșeala să atace, așa cum, poate normal find gazdă, a făcut-o la Londra. N-a făcut greșeala să ofere Borussiei meciul pe care și-l dorea. În avancronica meciului, tot aici, mă gîndeam că rezulatul de egalitate nu convine nimănui. Se pare că m-am înșelat, căci după cum s-a jucat, lui Wenger parcă-i convenea remiza, probabil avea el calculele lui. Dacă Ramsey nu marca e de presupus că meciul se termina cu o remiză albă.
Wenger a făcut cu Klopp ceea ce a făcut Mourinho cu Guardiola. Sau Di Matteo sau Hiddink sau alții. L-a invitat să atace, dar nu i-a dat nici un fel de spațiu, știut fiind că Borussia are nevoie de spații pentru ca jucătorii săi să se exprime. Ce mult i-a lipsit lui Klopp miercuri Gundogan! Ca să evite orice greșeală, orice posibilă reacție a nemților, Wenger și-a tras echipa foarte aproape de propriul careu. De pasat, jucatorii lui Wenger pasau, dar niciodată nu riscau, pasele erau ”de serviciu”, fără nici o doză de risc, iar dacă pasa către colegul cel mai apropiat nu era posibilă se apela la varianta a doua, pasă lungă pe Giroud. Așa a reușit să-și țină apărrea în zona careului propriu, să aglomereze acea zonă. Jucătorii lui Klopp au tras la poartă, au centrat, au încercat, dar pur și simplu n-au avut pe unde, mereu se găsea cineva care să respingă. ”Parcă aveau patru picioare”, se lamenta Klopp la final și zău dacă nu cumva cred că, dacă a avut vreun gînd răutăcios la adresa Barcelonei în acel interviu, el s-a întors împotriva sa.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:
Revin la Klopp și la acel interviu. „Pentru mine el este Sir Arsene Wenger, este cu adevărat deosebit, îl iubesc. Când urmăream meciurile ‘tunarilor’ din ultimii zece ani, ele se apropiau de perfecţiunea fotbalului, dar ştim cu toţii că nu au câştigat niciun trofeu. Îi place ca echipa sa să aibă posesia, să joace fotbal, să paseze… este ca o orchestră”. Așa vorbea Klopp despre Arsene Wenger. Sînt curios dacă-și menține opinia.
Wenger pare să-și fi dat seama că o echipă, pe cît e ea de frumoasă, nu poate cîștiga trofee dacă nu e pragmatică. Așa că la Dortmund a îmbrăcat această haină. S-a apărat mai mereu cu 10 oameni cu fața la minge, ba la final chiar cu toată echipa așteptînd atacurile gazdelor. La 0-1 a băgat doi fundași, unul dintre ei, Vermalen, fundaș central, plus pe Bendtner, astfel încît să nu aibă nici o surpriză la centrările pe sus. A fost un altfel de Arsenal, dar acest Arsenal, așa cum a fost el, a obținut o victorie de mare prestigiu, pe un teren unde greu se cîștigă. E nevoie și de astfel de partide în traiectoria unei echipe către glorie. Alții au atins această glorie bazîndu-se exclusiv pe astfel de partide, ceea ce la Arsenal, sînt convins, nu va fi cazul.
Borussia n-are deloc siguranța calificări. La Dortmund va veni Napoli, dar mai mult decît Napoli va veni Rafa Benitez, care e mai specialist decît Wenger în a proiecta astfel de partide. Borussia va întîlni pe Napoli la 3 zile după ce va da piept cu Bayern Munchen, în campionat, ceea ce nu e deloc simplu.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!