Nu știu dacă Galatasaray e marea surpriză a acestei ediții e Champions League. Mulți o văd așa, însă eu unul cred că e Malaga. Galata e totuși un nume obișnuit cu competițiile europene, n-a trecut atît de mult de cînd cîștiga una, e un club cu stabilitate financiară, care-și permite să transfere dintr-un foc doi cîștigători ai Ligii Campionilor. Malaga în schimb nu e. Malaga e mai degrabă un miracol, căci tot ceea ce s-a întîmplat la gruparea din sudul Spaniei te ducea cu gîndul la un iminent dezastru, nu la performanțe europene.

Cînd vorbești de Malaga astăzi n-ai cum să nu o asociezi cu numele lui Manuel Pellegrini. E simplu să faci performanțe cînd ai la dispoziție un buget generos pus la dispoziție de o conducere generoasă, cînd ai la dispoziție un lot creat în timp, puternic, cu jucători exponențiali. Dar cînd faci performanță fără să ai toate aceste lucruri e absolut remarcabil și asta mi se pare mie că înseamnă valoare. Manuel Pellegrini a făcut performanță cu Villarreal, pe care a dus-o pînă în semifinalele Ligii Campionilor, și dacă Riquelme transforma acel penalty în returul cu Arsenal poate că prindea chiar finala cu Barcelona. Se vede treaba că lui Pellegrini îi plac mai mult aceste provocări. La Real Madrid n-a reușit, deși există multe de discutat pe această temă. N-a stat decît un sezon și a avut marele ghinion de a da peste cea mai bună Barcelona din istorie. I s-a reproșat că n-a fost capabil să ia campionatul cu o echipă ce adusese 4 mega-fotbaliști dintr-o singură mișcare bancară, Cristiano Ronaldo, Kaka, Benzema și Xabi Alonso. Nu i s-au oferit nici cele mai mici circumstanțe, deși în acel sezon a făcut mai multe puncte decît Mourinho în primul lui sezon de madrilen, plus că n-a pierdut cu 5-0 pe ”Camp Nou” așa cum i s-a întîmplat portughezului. Iar în partea finală a sezonului a fost realmente masacrat de presa din Madrid, în contextul, aflat ulterior, al acordului existent încă din aprilie 2010 între Mourinho și Florentino Perez.

Pellegrini a plecat de la Real Madrid la fel de timid precum venise. Și s-a dus la Malaga, acea echipă, vă amintiți?, pe care Mourinho n-ar antrena-o niciodată. Ar fi tare interesant să-l vedem pe portughez ce poate scoate cu un asemenea lot, cu jucători neplătiți cu lunile, cu obligația de a-l vinde pe cel mai bun, Santi Cazorla, cu promisiunile unui șeic mofturos dispărute fără urmă și cu perspectiva dezastrului iminent. Pellegrini nu-i genul de antrenor care să cînte cu peluza, să-și smulgă părul din cap, să se tăvălească pe jos, să se certe cu arbitrii, adversarii ori chiar jucătorii săi. E liniștit ca după o cură de Xanax, e muncitor ca un inginer și constructor de echipe ca un muncitor.

Malaga e opera sa. E opera unui fost fotbalist, care a reușit în timp ce juca să termine o facultate și să devină și inginer. Ca să aibă o alternativă. Niciodată nu s-a gîndit ca va fi antrenor, mereu a visat să construiască. Și uite că asta face! Construiește vise, dar nu vinde iluzii. Muncește în tăcere și se bucură în tăcere. Miercuri seară, în vreme ce echipa și stadionul se uneau într-o stare de fericire generală, el a coborît în vestiar, lăsînd altora protagonismul.

Se spune că îl vrea Manchester City. Ar trece de la niște petro-dolari care s-au oprit brusc la alți petro-dolari, care nu par să nu se oprească niciodată. Nu știu însă dacă e ceea ce-i trebuie. Și nu știu daca va pleca de la Malaga. Dincolo de performanțe, a mai obținut ceva pentru această echipă. A transformat-o în a doua echipă a tuturor spaniolilor. Fie că țin cu Real, cu Barcelona, cu Atletico, cu Valencia sau cu cele din Țara Bascilor, spaniolii au de acum în Malaga ce-a de-a doua echipă de suflet. Ceea ce nu-i deloc puțin.