Am spus-o de multe ori, viața îți oferă nebănuite momente de surpriză, chiar atunci cînd te aștepți mai puțin. Să lași viața să te surprindă, iată un sfat pe care n-o să încetez să-l dau tuturor.
Nu știu în ce măsură viața l-a surprins pe Alessandro Del Piero. Probabil că da.
Căci o știre apărută în TuttoSport-ul de azi, de care vă aminteam în revista presei, vorbește despre interesul celor de la Flamengo pentru fostul internațional italian, campion mondial în 2006, ajuns acum la 38 de ani.
Astă-vară, Alex Del Piero abandona Italia și lua drumul Antipozilor, pentru o experiență de viață și de fotbal. Australia, o țară-continent, liniștită, neatinsă de criza economică, trebuia să fie pentru ”Pinturicchio” ultima perioadă petrecută într-un sport pe care l-a iubit necondiționat. E posibil ca explorarea unor noi tărîmuri și descoperirea unui alt stil de fotbal să se fi constituit în scuzele perfecte pentru Del Piero. Îndrăgostit iremediabil de o ”Bătrînă Doamnă”, căreia i-a fost fidel timp de 19 ani, deși poate că ar fi putut lesne s-o înșele cu altele, mai dotate, mai bogate, mai apetisante, Del Piero ar fi vrut poate să mai joace la Juve, să mai îmbrace tricoul alb-negru fie și pasager, în momente punctuale.
Ca orice fotbalist mare, căci Del Piero face parte din această specie rară de Fotbaliști, cu ”F” mare, i-a venit greu să se lase, să abandoneze pasiunea vieții sale, să renunțe la minge, la ghete, la tricou și la mirosul ierbii. Ar mai fi stat, dar n-a vrut să-și folosească numele pentru asta, n-a vrut să facă presiuni, prin intermediul presei și publicului. N-a vrut să rămînă dacă nu mai era dorit. Se spune că în viață, mai importante decît deciziile în sine sînt momentele în care le iei. Așa că a ales să plece, departe, cît mai departe. Mai jos, veți găsi un film care sper eu vă va face mare plăcere, în care veți regăsi tot ceea ce a însemnat Del Piero pentru Juve.
A gîndit poate că va trece neobservat într-o țară în care fotbalul ocupă un loc secundar, mult după rugby, cricket sau baschet. Și-a dat repede seama că nu-i așa cînd cîteva sute de fani ai celor de la FC Sidney, noua lui destinație, s-au prezentat imediat la aeroport ca să-l întîmpine. Împreună cu ei, zeci de reprezentanți ai presei au creat o atmosferă un pic haotică, un pic sud-americană, care l-a surprins pe Alex. Dacă mai e ceva care să-l poată surprinde după atîția ani de fotbal în Serie A. Și-a dat poate seama că fotbalul, chiar și în Australia, e același, are același scop, pe care el l-a cunoscut foarte bine: să cîștigi.
FC Sidney e o echipă fondată în 2004, an în care Del Piero avea 10 ani de fotbal mare în spate. Startul n-a fost grozav, eșec cu 0-2 pe teren propriu, apoi încă o înfrîngere. Lucrurile se mișcau destul de greu. Del Piero era folosit ca fals 9, poziție pe care jucase în ultima vreme și la Juve, cu libertate de mișcare și neimplicat în rigori tactice defensive. Era și normal, între noi fie vorba. A marcat cîteva goluri, majoritatea din lovituri libere, apoi a fost un pic retras, în zona de creație, care i-a priit mai mult. Experiența îl ajuta, pasele sale deveneau decisive într-un fotbal mai degrabă fizic. Exista însă o problemă, mare. Pasele bune devin decisive dacă are cine să le transforme în gol. Ceea ce la FC Sidney nu prea există.
Schimbările la nivelul băncii tehnice n-au ajutat echipa. Care, în ciuda golurilor lui Del Piero, dar și a paselor sale, a terminat pe ultimul loc anul 2012. Atunci a apărut primul zvon al unei posibile plecări spre un campionat mai bine poziționat. Simțea că mai poate juca și voia s-o facă. Cu contract pînă în 2014, a dezmințit aceste zvonuri. 2013 a început bine, echipa a părut că dă semne de revenire. Un 7-1 cu Wellington Phoenix, cu Del Piero marcînd 4 goluri, a reprezentat un soi de declic.
În aceeași perioadă, Del Piero anunța formarea unei echipe auto, împreună cu actorul american Patrick Dempsey, cunoscut mai ales din ”Anatomia lui Grey”. Se va numi ”Dempsey/Del Piero Racing Team” și va concura la celebrul concurs de 24 de ore de la Le Mans. Sporturile auto au fost cea de-a doua mare pasiune a lui Del Piero și nu-i exclus să auzim din ce în ce mai multe despre el în acest domeniu.
Și cu fotbalul cum rămîne? Rămîne, cum am stabilit, marea pasiune. FC Sidney e antepenultima într-un campionat cu 10 echipe, dar nu-i departe de locul 6, ultimul care duce la play-off. Iar acum a apărut această posibilitate.
Flamengo. Rio de Janeiro. Brazilia. Fotbal în stare pură. Seedorf, care va împlini 37 de ani în curînd, e un exemplu de urmat. E unul dintre cei mai buni din campionat. Nu știu sigur dacă oferta într-adevăr există. Se spune că Flamengo, Zico de fapt, care e director sportiv, caută o figură care să o înlocuiască pe cea a lui Ronaldinho. În Brazilia lumea are nevoie de idoli, de fotbaliști pentru care mingea să nu aibă secrete. Mi se pare că Del Piero face parte din această categorie.
Dacă va ajunge ori nu în Brazilia vom vedea. Pentru Alex Del Piero simplul fapt că e din nou în prim-plan e o mare victorie. La 38 de ani, viața l-a surprins plăcut.
La fel cu sper să vă surprindă plăcut acest film creat de RAI pentru Del Piero, la momentul retragerii de la Juve.
Marca de azi are pe copertă războiul declanșat între Real Madrid și televiziunea catalană TV3. Motivul? Un video în care jucătorii Madridului erau asemuiți cu niște hiene aflate pe urmele lui Messi. As e mai pașnic și a ales un personaj pentru copertă, Luka Modrici. Sport și El Mundo Deportivo îl readuc în prim-plan, de la New York, pe Tito Vilanova.
Gazzetta dello Sport a ales un personaj din ciclism pentru prima pagină, un pretext pentru o discuție despre problemele cu dopingul din acest sport. Corierre dello Sport rămîne fidel campionatului italian, în vreme ce TuttoSport lansează o ipoteză surprinzătoare: Del Piero la Flamengo. Se spune chiar că starul italian urmează să semneze cu echipa lui Zico.
L`Equipe merge cu rugby azi pe pagina 1, în timp ce A Bola și O Jogo se ocupă de prima ligă a Portugaliei, O Jogo prezentînd un subiect interesant ca trimitere, intenția celor de la Sporting de a-l aduce pe Figo în cadrul clubului care l-a lansat în fotbal.
Aveți ocazia să vedeți și cum arată două ziare din America de Sud dedicate sportului, Ole din Argentina și Lance din Brazilia. Și, pentru diversitate, două tabloide britanice, The Sun și Daily Star, care au un subiect cu atingere la România, carnea de cal ce se pare că ar proveni din România pe care au descoperit-o în diverse alimente.
Vă reamintesc că toate aceste subiecte, toate aceste publicații mai exact, pot fi accesate cu un simplu click pe numele fiecăruia.
Am comemorat, în săptămîna pe care ne pregătim s-o încheiem, 56 de ani de la una dintre cele mai mari catastrofe din lumea fotbalului și, deopotrivă, din lumea aviației. Accidentul de la Munchen, din 6 februarie 1958, în care a fost implicată aeronava ce urma să ducă acasă echipa de fotbal Manchester United, ce se întorcea de la Belgrad, unde jucase un meci de Cupa Campionilor Europeni, și se oprise în Bavaria pentru realimentare.
Se spune că marile caractere se văd în momentele dificile. Aș merge pe teritoriul fotbalului și aș spune că marile echipe se văd în momente de mare cumpănă. Ceea ce s-a întîmplat la Munchen a fost pentru Manchester United o mare cumpănă. O graniță dintre viață și moarte. Pe care Manchester United a trecut-o. Unde este astăzi Manchester United știm cu toții. Ce s-a întîmplat atunci, cum a reușit această echipă să treacă peste dispariția unora dintre cei mai buni jucători ai săi, puteți vedea în cele ce urmează. Este filmul artistic pe care vi l-am propus atunci cînd am scris despre ceea ce s-a întîmplat și cînd v-am propus să vedeți, mai întîi, filmul documentar. Dacă n-ați făcut-o atunci, vi-l mai ofer o dată. Apoi va propun să vedeți un film documentar realizat acum 6 ani, cînd s-au comemorat 50 de ani de la tragedie.
E o mărturie uluitoare despre curaj, despre iubire față de o meserie și față de un club. Veți vedea cum ”Busby Babies” au izbutit să treacă peste cele întîmplate și să ajungă, peste nici 100 de zile, să joace o finală, cea a Cupei Angliei.
În esență, ”United” e un film despre Manchester United. În realitate, e mult mai mult decît atît.
Iar dacă la final veți dori să reveniți în zilele noastre, vi-l ofer pe Wayne Rooney, ”The goal machine”.
Vizionare plăcută.
Aici găsiți filmul documentar realizat la comemorarea a 50 de ani de la tragedie. E structurat în 3 părți:
PARTEA 1
PARTEA A 2-A
PARTEA A 3-A
Acum cîteva zile, butonînd telecomanda, am dat peste un film pe care-l mai văzusem, ”Being John Malkovich”. L-am mai văzut o dată. Nu, nu vă speriați! N-o să fac aici cronică de film. Dar mi-ar plăcea să văd un film cu titlul: ”Being Roman Abramovici”.
”În mintea lui Roman Abramovici”. Cam așa l-aș traduce, pentru piața din România. Eu unul aș vrea să știu ce e în mintea lui Roman Abramovici. Firește, aș vrea și să fiu Roman Abramovici, dar asta e puțin mai greu. Dar măcar să știu ce gîndește tot aș vrea. Ce gîndește în legătură cu fotbalul, e limpede, deși dacă tot m-aș infiltra în creierul său aș verifica și ce s-a petrecut acolo atunci cînd i-a dat 6 miliarde de euro fostei soții ca să divorțeze. Deși mi-e teamă că subiectul ar stîrni reacția neuronilor bodyguarzi ai neuronilor magnatului de la Chelsea.
Hai să ne întoarcem la Chelsea, nu vreți? Știu, vorbesc mult, așa fac și pe la emisiuni, dar e mai bine să vorbești mult decît să taci mult. Sincer nu știu ce poate fi în mintea lui Abramovici acum. Deja e aproape cert, Rafa Benitez, în care eu unul am avut mare încredere la momentul numirii, își va face bagajele. Asta n-ar fi o problemă, căci nu e nici primul, nici ultimul în situația asta. Problema apare abia după ce Rafa va pleca. Oare cine ar putea veni în locul lui?
Acum, în momentul ăsta, aș vrea să intru în mintea lui Abramovici, pentru că refuz să cred că el nu știe, astăzi, acest lucru. Dar dacă nu știe?
E de presupus că nu i-a picat deloc bine cînd a aflat că Guardiola se duce la Bayern Munchen. Pep era antrenorul ideal pentru el. Pe lîngă multele calități, Guardiola mai avea una: era liber de contract. Plus că nu mai lucrase niciodată cu Abramovici. Pentru magnatul rus există două tipuri de atrenori: cei pe care i-a dat afară și cei pe care urmează să-i dea afară. Ar mai fi un tip, cei pe care nu poate să-i dea afară, motiv pentru care nici nu-i va angaja. Roman Abramovici e o figură aparte în fotbalul englez tocmai pentru că se desparte de antrenori foarte ușor. Foarte ușor pentru Anglia, să ne înțelegem!, unde răbdarea și noțiunea de ”proiect pe termen lung” sînt mereu la modă. Dar ușor necunoscute pentru Abramovici.
Roman Abramovici e singurul care l-a dat afară pe Jose Mourinho. Mourinho cel de azi, nu cel de la începutul carierei, de la Benfica. Dar o să ne întoarcem, peste cîteva rînduri, la portughez. Printre cei ”executați” de Abramovici ar mai fi Ranieri, Ancelotti, Felipe Scolari, Avram Grant, Ten Cate, Vilas Boas, Di Matteo, chiar și Hiddink, deși situația celui din urmă nu-i chiar la fel cu a celorlalți. Și se pregătește Benitez. O listă cam mare totuși.
Chelsea de azi nu se poate orienta decît spre un antrenor cu succes. Cine sînt antrenorii de succes astăzi? Cam puțini. Jurgen Klopp, Diego Simeone, Antonio Conte, Frank de Boer, poate Deschamps, poate Low. În Anglia se vorbește și de David Moyes, care după atîția ani la Everton poate ar vrea să schimbe ceva în viața lui. Toți cei pomeniți mai sus ar avea CV-ul necesar pentru a pregăti pe Chelsea.
Să ne înțelegem bine! Chelsea e o echipă foarte bună, are un lot excelent, cu posibilități de extindere considerabile, căci Abramovici are bani. N-are însă altceva, răbdare și o politică de conducere suficient de coerentă. Ar vrea prestigiul lui Manchester United, performanțele Realului, fotbalul Barcelonei, seriozitatea lui Bayern, stilul lui Arsenal și suporterii lui Liverpool. Toate la un loc, dacă s-ar putea. Ceea ce e imposibil, căci îi lipsește acea politică managerială de care vorbeam și pe care toate celelalte, inclusiv Liverpool, o au. Ultimul exemplu e Lampard, căruia ba i se prelungește, ba nu i se prelungește contractul. Nu discut aici despre meritele lui Lampard, care sînt incontestabile, dar cred că și el ar vrea să știe pe ce se bazează, dincolo de dragostea pe care o are față de club.
Antrenorii pe care Abramovici nu i-ar putea da afară nu vor lucra niciodată la Chelsea. Ei sînt Sir Alex Ferguson și Arsene Wenger.
Dar Jose Mourinho? Observați, e o întrebare, nu o constatare.
Jose Mourinho e o categorie aparte. Nu mai e cel demis în 2007. A mai pus ceva în CV-ul său, e un idol pe Stamford Bridge și încă nu a ajuns la categoria antrenorilor pe care Abramovici să nu-i poată da afară. Încă. Mourinho mai are un avantaj. E în foarte bune relații cu Marina Granovskaia.
E un nume nou, de care n-ați auzit, nu-i așa? Ei bine, Marina Granovskaia e persoana de încredere a lui Abramovici la Chelsea. Toată lumea la club știe că dacă vrei să vorbești cu Abramovici trebuie să treci mai întîi pe la biroul Marinei Granovskaia. Imaginea ei a crescut proporțional cu puterea, în special după ce Frank Arnesen a abandonat corabia albastră în 2010. Deși în ierarhia oficială e abia a patra, după președintele Bruce Buck, un avocat de 66 de ani, după directorul executiv, Ron Gourlay, și după directorul sportiv, nigerianul Michael Emenalo, Marina Granovskaia are din partea lui Abramovici puteri depline. Ea e cea care l-a anunțat pe Di Matteo că e demis, la ora două noaptea, pe aeroportul Gatwick, ea e cea care i-a dat un sms lui Benitez, care era la Abu Dhabi, și apoi l-a sunat. E prezentă la negocieri și are ultimul cuvînt. Sau, în fine, penultimul, căci ultimul cuvînt îl are, evident, Abramovici. Care însă are mare încredere în colaboratoarea sa și în instinctele ei.
Care instincte, se pare, duc spre Jose Mourinho. Se zice că a discutat deja cu Jorge Mendes, se zice că a fost pus pe masă inclusiv transferul lui Radamel Falcao, se zice că tocmai din această cauză s-a schimbat situația lui Lampard și nu se mai discută cea a lui Terry. Se zice că Marina Granovskaia e dispusă să plătească și cei 5 milioane de euro daune către Real Madrid dacă Mourinho demisionează.
Eu unul mai am o întrebare: și cu Manchester City, cum facem?
Au trecut meciurile echipelor naționale, așa că ziarele de azi se concentrează iar pe subiecte de actualitate. Marca vorbește deja de superduelul din Real Madrid și Manchester United din Champions League, As scrie despre unul dintre jucătorii urmăriți de Jose Mourinho, dar și despre solicitarea madrilenilor de a juca El Clasico din campionat la 0ra 16:00. El Mundo Deportivo, Sport, dar și argentinienii de la Ole vorbesc despre prelungirea contractului lui Messi. În Italia, Corierre dello Sport și Tuttosport se cam contrazic în privința lui Verratti, în vreme ce L`Equipe chiar are un subiect interesant astăzi, prestațiile lui Karim Benzema din ultima vreme. În sfîrșit, A Bola și O Jogo, din Portugalia, abordează și ele teme din fotbalul intern.
Am auzit de cîteva minute o știre care m-a lăsat cu gura căscată. Colegii de la Digi 24 au dat-o în exclusivitate și merită felicitări pentru asta. Un pilot al companiei Tarom a fost surprins de autoritățile engleze băut, fix înainte să plece în cursa spre București. Se întîmpla pe aeroportul Heathrow, iar cursa nu era una low-cost, ci una de linie, a companiei naționale.
În știre se spune că alcoolemia respectivului era de 4 ori peste cea normală. Nu-mi dau seama ce înseamnă asta, căci nu știu care e alcoolemia permisă atunci cînd pilotezi un Boeing sau Airbus, avionul obișnuit al zborurilor Tarom spre Londra. Dacă se întîmpla pe la noi, pe Otopeni, aș fi zis că e o manevră, o lucrătură, o reglare de conturi între piloții ce se luptă pentru ciolan. Dar așa, întîmplîndu-se la Londra, cred că e adevărat, indiferent ce va spune ancheta pe care Tarom zice că a inițiat-o. E și ăsta un paradox. Să te prindă băut în Anglia, unde bărbații beau, vorba aia, cît bea boul apă, iar femeile, ca să mergem pe aceași linie, cît bea vaca apă. Dar nu o fac în timpul serviciului.
Fac o paranteză. Scrie aceste rînduri un om care urăște să zboare. Am un stres teribil de fiecare dată cînd mă urc într-un avion, sporesc vînzările de calmante la farmaciile din apropierea casei, ba sînt nevoit să fac și oarece ilegalități, căci Distonocalmul, mai nou, nu se eliberează decît cu rețetă. Uite că m-am autodenunțat! Aș plăti celui care-mi va furniza o rețetă viabilă ca să scap de această teamă, i-aș rămîne pe veci recunoscător celui care-mi va spune cum să fac să pot dormi într-un avion. Nu vreau rețeta paharelor de whisky, vodcă sau vin gîlgîite înainte sau în timpul călătoriei, că nu ține. Am încercat și n-au avut efect. Ba era și să fiu arestat o dată, pe Otopeni, cînd după două pastile de Distonocalm și cîteva sute de grame de Johny Walker date pe gît de la Amsterdam spre București am devenit euforico-agresiv și am dat mai întîi pașaportul pentru control la casa de schimb valutar, iar apoi am folosit cuvinte inferioare la adresa vameșului care, contaminat de obiceiurile de dinainte de `89, a încercat să-mi confiște un coif primit de la organizatori. Se întîmpla în 1998, veneam de la finala Ligii dintre Juve și Real Madrid, și am avut nororc că, pe atunci, șeful Vămii Otopeni era un actual coleg de-al meu de la Digi, om de fotbal, care a înțeles perfect cum stau lucrurile și m-a salvat.
De atunci n-am mai baut un gram de alcool. În avion, nu vă repeziți cu concluziile. În schimb observ că unii piloți n-au nici o jenă în asta. Sigur, generalizez acum, dar dă bine la subiect. Mai ales că sînt revoltat! Cum naiba să te urci matol la manșă cînd ai pe mînă viața cîtorva sute de oameni. Știu că avioanele de azi merg în general singure, dar oricum asta nu mă face să mă calmez. Bine că măcar pilotul automat e automat și n-are chef să bea o bere sau un vin. Că, mă gîndesc, asta consumase însetatul pe drumul dus dinspre București spre Londra, că doar nu dăduse iama într-o vodcă!
M-am întrebat întotdeauna ce fac piloții în cabină în timpul zborului. Cît timp pilotul automat e la muncă. M-am gîndit că mai citesc o carte, mai fac un rebus, mai povestesc de vreo stewardesă oacheșă. Poate chiar că ațipesc oleacă. Am trecut de vîrsta la care să-mi imaginez întîmplări erotice între pilot și stewardese, asta și pentru că Distonocalmul îmi amorțește simțurile, dar și pentru că am tot avut parte în ultima vreme de stewardese pe care mi le imaginez cu greu încăpînd într-o cabină de avion. Nu știu cum naiba, dar e plin Facebook-ul de însoțitoare de bord atrăgătoare, în schimb avioanele mustesc de gospodine. Măcar ele nu consumă alcool înainte de zbor.
Nu m-am gîndit niciodată că piloții pot să bea atunci cînd sînt la muncă. Ba să se și matolească. Exact ce mai îmi lipsea la următoarele călătorii, să stau și mai stresat, dacă nu cumva pilotul o fi consumat cîte ceva, o avea vreo depresie și a acoperit-o cu alcool. Eventual să-mi iau o fiolă și să-i fac testul înainte să mă urc, asta ar fi ultima!
Rîdem, glumim! În fine, expresia era alta. Ca s-o adaptez puțin la pișicherul nostru de pilot, rîdem, glumim, bem, plătim. Noi, cei ce mergem cu Taromul, plătim, și nu puțin. Tarom are prețuri nu mari, foarte mari, nesimțite cîteodată, dar atunci cînd zbori în interes de serviciu e foarte bun, pentru că are orar OK și nu există posibilitatea ca avionul să întîrzie cu cîteva ore, cum mai există pe la low-cost-uri. N-am să înțeleg niciodată de ce trebuie să plătești, de exemplu, pentru un bilet București-Madrid-București luat cu o zi înainte cît pentru un zbor la New York! De ce nu funcționează și aici principiul magazinelor, de ce cu o zi înainte nu se ieftinește biletul, tot mai bine să iei ceva bani decît să nu iei deloc, nu? De ce s-a renunțat la unele destinații, de ce nu avem rute și spre alte continente, de ce nu sînt folosite Airbus-urile mari, luate pe vremea lui Petre Roman? Multe ”de ce”-uri, puține explicații.
Nu mă pricep la managementul unei companii aeriene. Eu sînt doar un călător cu frică de avion. Am avut întotdeauna încredere în piloții români. Mi se par meseriași, bine pregătiți, serioși. Acum mi-e frică nu cumva, în stilul autohton, cel prins băut la Londra înainte să plece spre București să nu aibă pile, să nu fie cineva care l-a propulsat acolo și care să-l salveze. Sau să nu fie și alții la fel. Uoff.
Cineva m-a sfătuit să merg la cabina piloților în timpul zborului și așa îmi va trece frica de avion. Mai bine, zic, poate mă invita vreun pilot la o bere și leșinam pe-acolo.
Mi-e frică la pătrat acum. De avion și de piloți. Nu mai iau două Distonocalme, o să iau 4!
P.S
Textul de mai sus nu se vrea o atingere la profesia piloților, la atitudinea lor în general. E o reacție la ceea ce s-a întîmplat, punctual. Ca orice om căruia nu-i place să zboare am o admirație teribilă pentru acești oameni, aproape venerație.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!