Două goluri marcate contra lui Udinese sîmbătă seară, goluri cu care a ajutat evident pe Juventus să cîștige acest meci, căci pînă la deschiderea scorului fotbalul practicat de campioana Italiei nu fusese prea grozav, două goluri, așadar, plus o evoluție bună l-au scos în atenția tuturor pe Paul Pogba. L-au scos din nou în atenție ar fi o exprimare mai potrivită, căci nu-i prima dată cînd lumea își pune întrebări în legătură cu acest francez de 19 ani.
Mai bine zis își pune o întrebare: cum de l-a lăsat Mancheter United să plece? Cum a putut Sir Alex Ferguson să piardă un asemenea talent? Sînt două întrebări, de fapt, dar miza e aceeași: Paul Pogba.
United l-a luat în 2009 de la Le Havre. În condiții destul de dubioase, căci președintele grupării franceze, Jean-Pierre Louvel, a acuzat clubul Manchester United că ar fi apelat la mijloace un pic interzise, mai clar că i-ar fi uns pe părinții tînărului, care avea atunci 16 ani, fiind și căpitanul echipei naționale sub 16 ani a Franței, cu o sumă de bani suficient de mare ca să-și determine copilul să traverseze Canalul Mînecii și să se înroleze la Manchester United. Le Havre a făcut și un protest la FIFA, deși utilizase cam aceleași practici cînd îl racolase pe Pogba de la Torcy, doi ani mai devreme, dar forul mondial a dat dreptate gigantului englez, astfel că transferul a fost pus în aplicare imediat.
La United, Pogba a intrat mai întîi în programul echipei a doua, cu care a cîștigat Cupa Angliei în 2011, așa numita ”FA Youth Cup”. Aparițiile în primul ”11” al lui United nu se încadrau însă la nivelul așteptărilor tînărului și neliniștitului Paul, care ar fi vrut să joace mai mult, bazîndu-se probabil și retragerea, la vremea respectivă, a lui Paul Scholes, cu care presa îl compara deseori și al cărui înlocuitor era văzut. A apărut apoi și o accidentare la ligamente, în luna martie a anului trecut, care l-a scos complet din calcule.
Și apoi a plecat la Juventus. Principiul roții care se întoarce întotdeauna a funcționat și în cazul lui Manchester United. Așa cum funcționase și-n cazul lui Le Havre. Ori poate varianta engleză a proverbului ”ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”. Sir Alex Ferguson a fost foarte supărat pe fotbalist, declarîndu-se ”dezamăgit” de decizia sa de a semna cu Juventus.
Însă, ca în multe alte situații de acest gen, în spatele deciziei a stat o altă persoană. Iar motivația n-a fost una sportivă, ci una financiară.
Acea persoană este impresarul jucătorului. La sfîrșitul lui 2011, Pogba a semnat un contract de colaborare cu Mino Raiola. E un personaj pe cît de cunoscut, pe atît de controversat în lumea fotbalului. Un impresar care are sub contract, printre alții, doi dintre cei mai greu controlabili de către cluburile de care aparțin fotbaliști: Ibrahimovici și Balotelli.
Cum face Raiola de adună numai astfel de jucători în jurul lui e un mister? Dar cred că un mister numai bun pentru el, căci orice transfer e aducător de comisioane, nu-i așa? Un jucător greu contralabil de către club e predispus unor transferuri repetate, vezi cazul Ibrahimovici.
Și acum ajungem la motivație. United l-a acuzat pe Raiola că a cerut 45.000 de pounds pe săptămînă pentru jucătorul său. Calculat lunar și în euro, ar duce spre 2,5 milioane de euro pe an. Nimic extraordinar, chiar dacă era un salariu mare pentru u tînăr de 19 ani, care încă era la stadiul de promisiune, dar în nici un caz un salariu pe care un club de nivelul lui United să nu și-l poată asuma. Alta a fost mai degrabă problema. Comisionul lui Mino Raiola. Care a cerut 2 milioane de euro partea lui, ceea ce pe Sir Alex Ferguson l-a cam enervat. ”Un club ca Manchester United n-are nevoie să arunce banii” explica Sir Alex, fără să spună clar motivul, pentru că a beneficiat și el de-a lungul timpului de asemenea practici ale agenților de jucători, dar aluzia a fost mai mult decît evidentă.
Juventus i-a dat, conform presei italiene, acești bani lui Mino Raiola. Asta după ce el bătuse pe la toate ușile cluburilor importante, inclusiv Manchester City, inclusiv PSG, oferindu-și jucătorul. Juve nu i-a dat salariul pe care-l ceruse lui United, asta pentru că și scara salarială la Juve e alta. I-a oferit jumătate, dar un contract pe 4 ani cu posibilități de renegociere. Cît timp Raiola și-a luat comisionul totul e în regulă, dar nu știu de ce am senzația că în curînd, dacă nu în vara asta sigur în cealaltă, vom fi martorii unui alt scandal marca Mino Raiola, dar cu Pogba în rol principal.
Întrebarea e dacă Sir Alex Ferguson are acum vreun motiv să regrete că a pierdut un jucător cu potențial?
Încă un ”Super Sunday” în fotbalul englez, încă o după-amiază petrecută în fața televizoarelor. Avem noroc. Două duminici cam mohorîte, din pricina vremii de afară, salvate de soarele fotbalului jucat în Premier League.
Ambele partide se dispută la Londra. Ce norocoși sînt londonezii din acest punct de vedere. Daca-ți place fotbalul nu există week-end fără el la Londra și sînt destul de puține week-endurile fără un derby, în adevăratul sens al cuvîntului, cel de dicționar. Indiferent de liga în care se dispută, derbyurile în Anglia au tradiția lor și farmecul lor, derivat din acestă tradiție. Meciul zilei nu e însă un derby. E un ”derby de clasament”, locul 1 cu locul 4, Tottehnham-Manchester United. Se joacă pe White Hart Lane, iar precizarea nu e întîmplătoare.
În ultima etapă a sezonului 2000-2001, United pierdea pentru ultima dată pe acest stadion în fața lui Tottenham. Atunci, într-un moment de supărare amestecat cu frustrare, o frustrare de moment, mai degrabă răsfăț sau metodă de negociere, căci United era deja cîștigătoare a titlului, Sir Alex Ferguson anunța, de fapt reitera, decizia de a părăsi clubul de pe ”Old Trafford” la finalul campionatului. Ce s-a ales de această promisiune vedem cu toții etapă de etapă. Sir Alex e tot aici, e tot în lupta pentru titlu, iar o victorie cu Tottenham în această etapă ar ușura această luptă.
Numai că Totenham are nevoie de victorii în fața echipelor mari ca să poată pătrunde cu mai multă convingere în topul fotbalului englez. Acel Top 6, o formulă extinsă a vechiul Top 4, pe undeva după modelul Uniunii Europene. Tottenham a bătur în tur, în septembrie, chiar pe ”Old Trafford”, punînd atunci capăt unei perioade de 27 de meciuri fără victorie în fața lui United, dar asta nu-i totul, de vreme ce echipele mari din Anglia i-au cam rezistat lui Andre Villas-Boas, Arsenal, Chelsea, Everton și Manchester City învingînd-ul.
Nu va juca Adebayor, încă o victimă a acestei competiții stupide numită Cupa Africii. Stupidă, să ne înțelegem, pentru data la care se desfășoară, căci este aberant să scoți din contextul cluburilor care plătesc salarii, uriașe de multe ori, anumiți jucători pentru a-i duce la o competiție ce s-ar putea ține destul de lesne în iunie. Dar despre subiectul ăsta, cu altă ocazie. Lipsește deci Adebayor, în schimb Hugo Lloris pare într-o formă bună, 11 goluri primite în 12 meciuri, dar 5 dintre ele pe ”Emirates”, plus că și-a revenit Scott Parker, o piesă de bază în sezonul trecut. ”Spurs” au o serie de 6 meciuri consecutive fără eșec sau, în formulă ușor extinsă, un singur eșec în ultimele 10 meciuri. United rămîne United, așa că meciul ăsta e un ”must have” al după-amiezii.
Înainte ne încălzim cu un derby londonez, Chelsea-Arsenal. Arsenal s-a mai scos în Cupa Angliei după eșecul cu City, plecat de la acea gafă, echivalentă cu eliminarea, comisă de Koscielny în primele minute. Theo Walcott a semnat în sfîrșit prelungirea contractului, un alt subiect ce merită tratat separat în zilele următoare, dar Arsenal are nevoie de victorii în astfel de meciuri pentru a începe să creadă în ceva. Iar Wenger are nevoie ca jucătorii săi să nu mai fie generoși în cadouri pentru adversari. Nu degeaba Arsenal are în acest sezon cele mai puține puncte adunate în 21 de meciuri de cînd a fost instalat alsacianul.
În campionatul trecut a fost un meci splendid pe ”Stamford Bridge”. E însă o mică-mare deosebire. De la Arsenal a zburat ”olandezul zburător” Van Persie, iar de la Chelsea a plecat Andre Villas-Boas.
Chelsea n-a mai bătut acasă de cînd a demolat, în decembrie, pe Aston Villa. E o vorbă veche în fotbal care spune că nu e bine să dai toate golurile într-un singur meci. Chelsea s-a lăcomit atunci, iar acum plătește nota de plată. Benitez a fost huiduit copios cu Southampton, ”sfinții” nefiindu-i alături la această partidă, și parcă totul îi e potrivnic, deși faptul că Guardiola a semnat cu Bayern e pînă la urmă un semn bun, căci ar însemna un pretendent în minus la banii lui Abramovici. Conceptul de meci acasă e un pic straniu pentru Rafa, al cărui palmares, o victorie în 6 meciuri, cea de care vorbeam mai sus, e complet în antiteză cu cele 6 victorii pe terenuri străine.
În concluzie, doamnelor, domnilor, vă invit la ”Super Sunday”. Și la Fotbal European, firește. Unde altundeva decît pe DigiSport!
Un eveniment oarecum banal a avut loc acum cîteva zile. Messi i-a trimis un tricou lui Gerd Muller, un tricou al Barcelonei cu numărul 10 pe spate. Numărul său adică. Un gest de curtoazie făcut de argentinianul de 25 de ani față de neamțul de 67, al cărui record de goluri într-un an tocmai îl bătuse.
E limpede că sîntem în fața unui act de PR al clubului catalan. Un act de PR ca multe altele, făcut de un departament special, cu un rol extrem de bine stabilit și extrem de bine pus la punct. Și care-și face foarte bine treaba, dovadă imaginea foarte bună de care se bucură clubul FC Barcelona, pe de-o parte, și jucătorii săi, pe de altă parte.
Dincolo de gest și de poză, dincolo de cifrele în sine, recordul lui Messi de anul trecut, luat în calcul sau nu de FIFA are deja o mai mică importanță, a readus în discuție un nume uriaș. Un gigant al fotbalului, pe care puțini din cei care consumă astăzi acest fenomen au apucat să-l vadă. Au auzit cîte ceva despre el, dar de văzut nu prea au reușit, pentru că nu prea au avut unde.
Iată în imaginea de mai jos comparația dintre cei doi fotbaliști. Messi și Gerd Muller. Anii 2012 și 1972.
Evident, e greu de făcut o comparație între două epoci. E ca și cum ai compara un Mercedes din anul 1972 cu unul din 2012. Multe s-au echimbat de atunci, tehnologia a evoluat, oamenii au evoluat, fotbalul a evoluat.
Messi a izbutit însă un lucru grozav. L-a readus în prim plan pe Gerd Muller, poate primul ”killer” de careu din istoria fotbalului. Cu picioarele sale scurte și cu un centru de greutate foarte jos, Muller reușea mișcări rapide și surprinzătoare, de unde și golurile sale, multe din poziții imposibile. S-a vorbit de Gerd Muller în ultimele săptămîni ale anului trecut cît în toți cei 30 de ani trecuți de la retragerea sa.
Vă învit să urmăriți filmulețele de mai jos! E week-end, așa că există mai mult timp pentru așa ceva.
Primul îl are ca protagonist chiar pe Gerd Muller. Veți vedea imagini inedite, îl veți descoperi pe cel poreclit, în acele vremuri, ”Bombardierul”. Cifrele sale sînt colosale: 68 de goluri în 62 de meciuri cu ”naționala” Germaniei Federale, cu care a fost campion mondial în 1974. 365 de goluri în 427 de meciuri în Bundesliga plus 66 de goluri în 74 de meciuri de cupe europene, toate în tricoul lui Bayern Munchen, pe care l-a purtat din 1964 în 1979.
De altfel, și azi Gerd Muller lucrează în cadrul clubului bavarez. Cînd Pep Guardiola a semnat cu Bayern, scriam că e unul dintre cele mai serioase și stabile cluburi din Europa. Un club care-și respectă valorile trecutului așa cum puține altele o fac. Gerd Muller a beneficiat de acest lucru, la începutul anilor 80, atunci cînd, alunecînd pe panta băuturii, a fost salvat de clubul bavarez și recrutat în corpul tehnic de antrenori, acolo unde se află și acum.
Dar nu doar Gerd Muller a fost readus în prim-plan de Messi. Cînd Messi a cîștigat Balonul de Aur, pentru a 4-a oară consecutiv, Messi a bătut recordurile altor 3 fotbaliști formidabili: Johan Cruyff, Michel Platini, Marco van Basten.
Despre fiecare ați auzit cîte ceva. Despre unii mai mult, despre alții mai puțin. Cruyff a fost un geniu al fotbalului, Platini e pe nedrept confundat doar cu președintele de azi al UEFA, cu tot ceea ce se leagă de acest for, cît despre Van Basten, ei bine a fost poate cel mai elegant atacant din istorie. Sper să vă facă plăcere să vedeți sau să revedeți imagini cu cei trei și sper că limba engleză să nu fie un impediment prea mare. Eu vă asigur că merită. Vizionare plăcută.
JOHAN CRUYFF
MICHEL PLATINI
MARCO VAN BASTEN
<
Italienii s-au trezit de dimineață cu două știri importante în presă. Pentru italieni presa e un cult, cititul ziarelor de sport e obligatoriu dimineața, alături de un espresso sau un ristretto (cereți în cafenelele din Italia un espresso ”lung” și veți fi privit cu un amestec de milă și dispreț, pentru italieni noțiunea de ”espresso lung” e o blasfemie). Prima ar fi că Napoli a primit înapoi cele două puncte ce-i fuseseră luate, așa că Serie A a redevenit un campionat cu o certă doză de mister, în special după pașii greșiți făcuți de Juve în două etape consecutive. A doua știre, dată de cele trei ziare, cu titlu mai mic sau mai mare, funcție de profilul publicației, vorbea de posibila întoarcere a lui Kaka.
Să ne întoarcem și noi, dar în timp, cu 3 ani și jumătate. Vara lui 2009. Kaka ajunge la Real Madrid pentru o sumă uriașă, în jur de 70 de milioane, sau chiar peste dacă socotim și comisioanele, care nu intră niciodată în știrile pentru presă. Venea după un sezon mai degrabă plat, cu multe goluri marcate din penalty și cu senzația, de ambele părți, Kaka și Milan, că refuzul de a merge la City fusese o greșeală. Dacă ne amintim bine episodul, Milan i-ar fi dat drumul, el a fost cel care s-a opus, utilizînd latura emoțională, manevrînd astfel marea masă de tifosi în folosul său. De data asta ambele părți au fost de acord. Plecarea era cea mai bună soluție. Pentru Milan erau prea mulți bani ca să refuze, pentru el de asemenea, plus că mergea la Real Madrid, un nume ce greu se poate refuza. O nouă provocare, pe principiul schimbi locul schimbi norocul, o nouă șansă poate de a cîștiga Balonul de Aur. Salariu de 10,2 milioane de euro net pe sezon, contract pe 6 ani, ca și Cristiano Ronaldo, dintr-un motiv simplu, amortizarea. Amortizarea unei astfel de investiții, sumă de transfer + salariu brut + comisioane se face mai ușor în contabilitate într-un număr mai mare de ani.
Rețineți acest cuvînt. Amortizare. Ne vom întoarce la el puțin mai tîrziu.
Deocamdată ne întoarcem la Kaka. Nu s-a impus la Real Madrid. Ciudat totuși, pentru că nu presiunea l-a împiedicat, în fond venea de la un club la fel de mare, unde obligația de a cîștiga fiecare meci devenise o rutină. Letal cu spațiu în față și în regim de viteză, nu a găsit în fotbalul propus de Pellegrini un aliat. Chilianul era adeptul paselor, a progresiei prin construcție, ceva nu se potrivea cu stilul lui Kaka, a cărui maximă reprezentație a fost acel meci cu Manchester United în semifinalele Ligii din 2007, pe ploaie și cu un Ancelotti investind în modulul tactic 4-3-2-1, celebrul său ”brad de Craciun”.
Nu s-a impus nici cu Mourinho, mai tîrziu, căci și stilul electric al portughezului, cu tranziții vertiginoase și lipsa pauzelor, i-a fost cam peste mînă boemului Kaka. În plus accidentările nu l-au respectat în această perioadă, astfel că atunci cînd a intrat refăcut în disciplina lui Mourinho s-a trezit că prima pasă era a lui Xabi Alonso, ultima fază era a lui Cristiano, iar intermedierea o făcea Mesut Ozil. Pentru el nu mai era loc. În plus, o altă problemă, privilegiul de la Milan, de a nu fi obligat să facă faza defensivă, aici era patrimoniul lui Cristiano, un jucătorul în plus cu aceste drepturi ar fi făcut ca echipa să cadă.
Și am ajuns în ziua de azi. Meciul de la Pamplona, cele două galbene de roșu în ceva mai mult de un sfert de ceas, au fost un semnal clar: nu mai vreau. Sau nu mai pot! Iar Milan a reacționat destul de repede. Stătea practic la cotitură.
Există o problemă. Vă amintiți cuvîntul de mai sus? Exact, amortizare.
Real mai are nevoie de doi ani și jumătate ca să amortizeze investiția în Kaka. Acolo lucrurile se fac serios, nu după urechea unui investitor care habar n-are de fotbal și de economie. Cam 30-35 de milioane ar trebui să obțină Real de pe urma unui potențial transfer pentru ca operațiunea Kaka să nu fie trecută la capitolul pierderi.
Kaka forțează plecarea și toată lumea știe că a ține un fotbalist la un club, pe cît e el de legat prin contract, e o mare pierdere. Și de vreme și de bani. Un împrumut nu-i bun pentru Real, căci Kaka e încă plătit cu ”Legea Beckham”, de care aminteam și în articolul dedicat lui Cristiano Ronaldo. Are un impozit de 24 % încă și așa va avea pînă în vara lui 2014, dar orice împrumut ar face ca, la întoarcere, acest privilegiu să fie pierdut. De aceea Real cere 25 de milioane. Ar fi 10 sub cele 35 de millioane necesare amortizării, dar e o pierdere rezonabilă totuși. În vară s-a vorbit ceva de MLS, dar în America un salariu precum al lui Kaka era imposibil de plătit.
Acum, Kaka admite, pentru prima dată, o micșorare de salariu. Pesemne că a înțeles și el, a înțeles și tatăl său, Bosco Leite, care-i e și impresar și a beneficiat din plin de comisioane, că o poziție de forță l-ar scoate pe Kaka din rîndul fotbaliștilor și l-ar trece în cel al bibelourilor scumpe, dar puțin folositoare. Cu acest mesaj, al reducerii de salariu pentru a putea reveni la Milan, Kaka pedalează din nou pe partea emoțională a fanilor. Mai ales acum, după plecarea lui Alexandre Pato.
Cît va fi dispus Adriano Galliani să plătească? E întrebarea care, dacă-și va găsi răspuns în timp util, s-ar putea constitui în ultima încercare a lui Kaka de a reveni în fotbalul european. Are 30 de ani, nu-i tîrziu, nu credeți?
Au trecut deja 24 de ore de la anunțul oficial făcut de Bayern Munchen, care confirmă contractul pe 3 sezoane cu Pep Guardiola, dar subiectul rămîne intens dezbătut în presă ori pe rețelele de socializare. Am încercat pe acest blog, imediat după ce știrea a devenit publică, să găsesc cîteva explicații. După ce, cu numai o zi înainte, ofeream cîteva din ideile lui Pep, spuse încă de pe vremea cînd era jucător activ, în 2002, despre cum vede el fotbalul. Idei pe care le-am regăsit mai apoi în jocul Barcelonei și pe care, probabil, le vom regăsi în jocul lui Bayern.
Sînt destui care critică alegerea lui Guardiola. O semnalează ca pe o cale comodă de a reveni în fotbal. Dintre variantele pe care se zice că le-a avut la dispoziție (se zice, astfel că nu trebuie să fim siguri de ele), City, Chelsea, Milan, Inter, PSG ori ”naționala” Braziliei (care, se zice din nou, i-a fost oferită în toamnă) a ales Bayern. Un loc unde se găsesc numai avantaje și puține inconveniente. Există pe undeva și opinia că nu s-a dus în Anglia ca să nu se dea cu ochii, din nou, cu Jose Mourinho, dar și destule ironii care vizează orașul Munchen, ales în detrimentul Londrei.
Fiecare cu părerea lui. Eu unul regret doar că nu vom putea vedea un duel Pep-Jose în campionatul Angliei. Și-i înțeleg alegerea lui Pep. Orașul e foarte frumos, cine a fost la Munchen știe asta. Împrejurimile sale, mai ales în drumul spre Garmisch, oferă un loc ideal, idilic poate, pentru traiul unei familii cu copii, cum e cea a lui Pep. Aerul e curat, locurile sînt curate, disciplina și rigurozitatea nemțească fac ca totul să fie perfect, oamenii nu sînt exaltați și au un respect aproape bisericos față de noțiunea de viață privată. Sigur, Londra cea cosmopolită are atracțiile ei, dar Guardiola nu s-a dus să facă turism, ci să muncească. Iar la nemți noțiunea de muncă e cel mai bine pusă la punct.
Bundesliga e în creștere, economia e sănătoasă, stadioanele sînt mereu pline și asigură o ambianță propice. E un campionat spectaculos, cumva pe stilul lui Pep, care poate modela pe Bayern după ideile sale, în fața unor adversari ce nu se vor betona în zona propriului careu, cum făceau în 80 la sută din cazuri adversarii Barcelonei. Echipa e oricum foarte puternică, are un stil de joc semănat de Van Gaal și bine îngrijit de Heynckes, stil cu care Guardiola poate obține ceea ce nemții își doresc cel mai tare: supremația europeană.
În plus, aminteam și în postul precedent de asta, Guardiola are spatele asigurat de oameni care știu ce-i ăla fotbal. Beckenbauer, Rummenigge, Hoeness, plus Mattias Sammer, cel mai nou ”recrut” în zona conducerii, sînt monumente în lumea fotbalului. La Barcelona, cel puțin în ultima vreme, a fost mai mereu singur în războaiele cu Real Madrid, ceea ce l-a îndepărtat puțin de zona antrenoratului și l-a dus spre cea a polemicilor, a înțepăturilor de la conferințele de presă, ceea ce nu prea reprezenta elementul său.
Cum se va adapta Bayern la stilul lui Guardiola?
Ei bine, asta e o întrebare bună. Mai ales cum se va adapta Uli Hoeness, ale cărui implicări în zona pregătirii echipei sînt discutate în Germania? Va avea Pep puteri depline în alegerea transferurilor? La Barcelona era știută idiosincrazia pe care o avea față de fotbaliștii propuși de alții. La fel de cunoscută era și răceala cu care privea excesele de personalitate ale jucătorilor, din vestiar sau din teren, bineînțeles cu excepția numită Messi. Robben și Ribery ar trebui să fie din ce în ce mai buni prieteni dacă vor o coabitare liniștită cu noul antrenor, pentru care noțiunea de vestiar e sfîntă. În vestiar, Pep nu vrea vedete cu figuri, vezi îndepărtarea din primele zile ale sale la Barcelon a lui Ronaldinho și a lui Deco, apoi îndepărtarea lui Samuel Eto’o și Ibrahimovici, chiar și a lui Maxwell și Toure Yaya, ultimele două survenite după ieșirile prea puternic mediatizate ale impresarilor celor doi, Mino Raiola și Dmitri Selcuk.
Mai sînt multe necunoscute. Mai ales în ceea ce privește zona tactică, zona dispunerii în teren a jucătorilor. Nu cred că se discută felul în care va juca Bayern cu Guardiola, stilul de joc e limpede și, cred, nenegociabil, un tiki-taka în limba germană, un fel de ”tiki-taken”. Vom avea cu siguranță timp să vorbim și să analizăm cînd va începe noul sezon din Bundesliga. August nu e chiar atît de departe.
Pînă una alta, Bayern e una dintre favoritele Ligii Campionilor în acest sezon. Ce ați zice de un duel Barcelona-Bayern? Poate chiar o finală pe ”Wembley”? Un fel de trecut și viitor pentru Pep.
Cine caută anormalul cu orice preț greșește. Cine caută anormalul în acest rezultat de egalitate cu care s-a terminat Barcelona-Malaga de miercuri seară greșește evident. Pentru că nu s-a întîmplat nimic anormal. Anormal e ca o echipă să bată pe toată lumea ca și cînd ar fi formată din niște roboți. Anormal e ca niște jucători să nu greșească măcar o dată, tocmai pentru că sînt oameni și nu roboți.
Și anormal e să desconsiderăm Malaga și să privim acest egal doar că o supriză neplăcută din partea Barcelonei. E și asta, dar e și o surpriză plăcută din partea celor de la Malaga. Lumea uită că Malaga a terminat prima grupa sa de Liga Campionilor, că a bătut pe Milan acolo, că a bătut pe Real Madrid în campionat și că e doar la 6 puncte în spatele madrilenilor, cu o echipă de 6 ori mai ieftină. Malaga e un bloc de o maturitate exemplară, o construcție demnă de ”Inginerul” Pellegrini, pe care eu personal îl văd capabil să preia pe Barcelona în caz că Tito Vilanova va trebui, lucru pe care nimeni nu-l dorește, dar cu așa ceva nu te joci, să se concentreze pe tratamentul parșivei boli cu care se luptă.
Nimic de comentat față de echipa aliniată de Tito Vilanova. Cupa e locul în care pot intra de la început și cei care nu o fac prea des în campionat. La fel s-a întîmplat și la Malaga, de altfel. E ceva ce nu se negociază, e un plan bine pus la punct, lotul e numeros și toată lumea trebuie să acumuleze un volum de minute, a se citi de pregătire fizică, imposibil de atins în antrenamente, pe cît de tari ar fi ele.
Am tot spus-o, importanța lui Sergio Busquets în jocul echipei se vede cel mai mult atunci cînd lipsește. Song n-a jucat rău cu Malaga, dar se simțea comod doar cînd avea mingea, datorită calităților sale, fără minge însă poziționarea a suferit. Și prin ea și așezarea întregii echipe, care se mută pe teren în funcție de mișcarea mijlocașului său închizător, moștenire din epoca Guardiola.
De regulă, Barcelona începe atacul de la portar, prima pasă fiind de multe ori verticală, spre Sergio Busquets, coborît între fundașii centrali ce deschid mult unghiul de pasare. Thiago a făcut același lucru. Dar a pierdut o fracțiune de secundă, nu s-a informat și i-a dat senzația lui Pinto că poate primi. Automatismele sînt atît de clare în jocul Barcelonei încît Pinto a pasat, încrezător că Thiago va rezolva orice situație. De la acea greșeală, Thiago s-a scufundat într-o stare de anxietate evidentă. Deși a continuat să primească mingi identice de la portar, fiul cel mare al lui Mazinho a avut mereu în cap acea eroare și cred că Vilanova trebuia să-l scoată mai devreme. Spre exemplu, la pauză, Pellegrini a schimbat mai bine, și la nivel de jucători, dar mai ales la nivel de atitudine, urcîndu-și echipa spre terenul advers, ordonînd un pressing mult peste linia de centru, care a făcut caprogresia pozitivă din jocul Barcelonei să fie lentă și previzibilă. Inclusiv atunci cînd avea superioritate numerică.
Două vorbe despre Alexis Sanchez. Chilianul e de mult timp într-o stare psihică alterată de lipsa golurilor. El e foarte bun în tot ceea ce face pînă în fața porții, pressing, demarcări, în bandă sau profunzime, rupere de ritm. Are o problemă cu golul și mă tem că relația proastă pe care o are cu poarta adversă va influența relația pe care o are cu publicul de pe Camp Nou. În momentul schimbării sale s-au auzit cîteva fluierături, ceea ce, chiar puține dacă au fost, nu e un semn bun, căci s-au dus de mult vremurile cînd pe stadionul Barcelonei era o perpetuă criză de nervi. Ultimul fotbalist al Barcelonei fluierat pe Camp Nou a fost Cigrinsky, tot la un meci de cupă, cel pierdut cu Sevilla acum 3 ani pe vremea asta.
2-2 nu e un rezultat care să decidă calificarea. Dimpotrivă, deschide mult nivelul de spectaculozitate al partidei retur. Ceea ce e bine, căci vom avea pe DigiSport 1, joia viitoare, un meci pe cinste în loc de unul din obligație.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!