Dacă este cineva care-mi poate explica și mie ce se întâmplă la Chelsea, i-aș rămâne dator. Care e strategia celor de-acolo din punct de vedere sportiv, care e strategia din punct de vedere financiar? ”Pe ”Stamford Bridge” e un haos atât de evident încât prima idee spre care te îndrepți este că un grup de incompetenți au pus mâna pe un club istoric și se joacă de-a managerii cu el. Un fel de ”Monopoly”, să zicem, dar cu bani reali. Citeste mai mult …

La ora când scriu, transferul lui Julian Alvarez de la Manchester City la Atletico Madrid încă nu este oficial. Dar toate datele și toate sursele credibile dau ca sigură tranzacția ce ar trebui să devină cea mai importantă din istoria ”cetățenilor”. Mă refer, evident, la vânzări. 75 de milioane plus încă 20 de milioane în bonusuri aparent facile va încasa campioana Angliei pentru un jucător pe care a dat, acum doi ani, în jur de 20 de millioane. Cam ăsta se cheamă ”business” în fotbal. Dacă, repet, se va face, căci sunt obligat, cunoscând de atâta amar de vreme cum funcționează lucrurile în sportul ăsta și cum albul devine într-o clipă negru, sunt obligat așadar să mențin această marjă de eroare. Citeste mai mult …

Anul trecut pe vremea asta, tot vară și tot cald așadar, întrebarea pe care mulți dintre fanii Premier League și-o puneau viza capacitatea celor de la Arsenal de se redresa după acea luptă pentru titlu cu Manchester City. Vă amintiți poate contextul sezonului 2022-23, în care ”tunarii” au stat pe primul loc cea mai mare parte a întrecerii, dar s-au văzut învinși de teribilul finish, pe ultima turnantă, al ”cetățenilor” lui Guardiola. Dilema nu era lipsită de fundament, fiindcă echipa lui Arteta, revenită după mult timp și oarecum neașteptat (la acea vreme) într-o dispută la vârf, avea certe motive de frustrare care să conducă spre deziluzie și, eventual, spre o păguboasă depresie. Citeste mai mult …

Acum exact o săptămână, marțea trecută mai exact, cam pe la ora la care scriu rândurile de față, Kylian Mbappe spunea despre el că este cel mai fericit copil de pe pământ. Își îndeplinise un vis din copilărie, acela de a ajunge la Real Madrid, iar satisfacția de pe chipul său era extrem de vizibilă și nu părea defel ipocrită. La fel de bucuroși erau și fanii lui Real Madrid, care, fix a doua zi după fiesta campionilor europeni din ”La Roja”, savurau finalul unei telenovele ce începuse să plictisească și să exaspereze. Atât de doritul Mbappe îmbrăca, în sfârșit, tricoul ”blanco”, după 7 ani în care, la cât de mult s-a scris și vorbit, a părut doar împrumutat de madrileni la Paris. Citeste mai mult …

SOUTHGATE, ÎNTRE STATISTICI ȘI PERCEPȚII

Plecarea lui Gareth Southgate de pe banca ”naționalei” Angliei sună ca o eliberare. Dar, în același timp, sună și ca o eliberare a unui set de probleme pe care șefii federației de la Londra vor trebui să le rezolve. Și asta pentru că Southgate a fost, până la acest turneu final, un exelent paratrăsnet, captând toate fulgerele, a se citi criticile, venite dinspre marea masă a fanilor britanici.

Paradoxal, deja fostul selecționer al Angliei n-a întâmpinat o presă atât de ostilă precum a avut, de exemplu, dincolo de Canalul Mânecii. Sau precum ar fi fost poate normal, ținând cont de percepția publică de peste tot. Hashtag-ul ”SouthgateOUT” a fost foarte prezent pe rețelele de socializare, dar mai puțin activ în paginile ziarelor, altfel extrem de virulente cu alte personaje, gen Ten Hag, ce a fost nevoit să suporte destul vitriol din partea tabloidelor. ”Mirror”, un tabloid suficient de veninos în multe situații, scria luni, a doua zi după finala de la Berlin: ”Southgate`s real triumph? He`s made England believe in itself again!”. Cu alte cuvinte adevăratul triumf al lui Southgate a fost că i-a făcut pe englezi să creadă din nou în ei. Asocierea cuvântului ”triumf” la parcursul antrenorului de 53 de ani pe banca echipei naționale a Angliei mi se pare un pic exagerată, câtă vreme noțiunea respectivă nu prea poate fi asociată unor finale pierdute. Inclusiv cea pentru locul 3 la Mondialul din 2018, despre care nu se prea vorbește, fiind considerată irelevantă în comparație cu celelalte două finale de European.

PRO ȘI CONTRA SELECȚIONERULUI

Ce-i drept aici poate exista o discuție. Am fost curios să văd cum s-a situat Anglia la turneele finale din ultimii 40 de ani. Și am descoperit, spre surprinderea mea, unele la care pur și simplu nu s-a calificat, 1984, 1994, 2008, altele la care n-a ieșit din grupă, altele la care a prins ”sferturile” și doar două semifinale, în 1990 și-n 1996, când selecționeri au fost Sir Bobby Robson și Terry Venables. După venirea lui Southgate, în 2016, bilanțul a fost: o finală mică de Mondial (sau semifinală dacă preferați) și două finale de European. Mult mai bine, așadar.

Și-atunci de ce această senzație că Southgate a fost veriga slabă a acestei echipe naționale? Ideea că a avut pe mână cea mai bună ”marfă” din ultimii 40 de ani e combătută de unii care spun, cu oarecare temei, că și-n 1990 și-n 1996 și-n 2004 au fost generații de excepție, iar rezultatele majore tot n-au venit. Sunt păreri și păreri, ceea ce nu au avut însă cei care au stat pe banca selecționatei Angliei înaintea lui Southgate a fost o întrecere internă precum este Premier League în această perioadă. În care se vede un fotbal cum nu exista acum 20 sau 40 de ani și-n care nume importante joacă mult mai bine decât o fac în tricoul primei reprezentative. Iubitorul englez de fotbal, că e din Manchester, din Liverpool, Newcastle sau Birmingham, are acum o altă percepție despre fotbal față de acel ”kick and run” din trecut, când lovitura cu cotul era aclamată, iar cornerul era primit de tribună ca o veritabilă mărire de salariu. Astăzi cluburile din Anglia joacă modern, european, un desen plăcut ochiului, ce a aglutinat și vechile caracteristici ale fotbalului britanic, dar pe care le-a subordonat. E cumva logic ca oamenii să considere că echipa națională a țării care dă pe Manchester City, Arsenal, Liverpool, care adună sub steagul său pe golgheterul din Bundesliga, pe cel mai bun jucător din La Liga și pe cel mai bun din Premier League, dar și care are un lot ce depășește miliardul ca valoare de piață, nu se poate prezenta cu un astfel de joc la un turneu final la care, prin prisma celor de mai sus, pleca drept principală favorită.

Cel care l-a învins pe Southgate, spaniolul De La Fuente, a făcut-o cun un lot mult mai slab din punct de vedere valoric. Spania a fost însă o echipă cu o identitate suficient de clară, ceea ce despre Anglia nu se poate spune. Care a fost identitatea Angliei la acest turneu final? Cea din grupe, cea din semifinala cu Olanda, când, toată lumea admite, a făcut cel mai bun joc de la Euro, ori cea din finală, când, speriat de ceea ce înseamnă Spania, Southgate s-a decis să schimbe ce fusese bun și să revină la ceea ce fusese îndoielnic.

Prestația unui selecționer la o echipă națională de tipul Angliei este judecată prin prisma turneelor finale. Acolo unde Anglia a jucat mai bine de jumătate din partide contra unor adversari mai slabi cotați. De exemplu, doar la acest European, Anglia a întâlnit, după grupă, o ocupantă a locului doi, o ocupantă a locului trei și încă o ocupantă a locului trei. Iar la cele 4 turnee finale cu Southgate selecționer, a câștigat doar cu Germania, dintre echipele de prim rang cu care s-a întâlnit.

O PLECARE CE ADUCE ALTE PROBLEME

Ca să n-o mai lungesc, plecarea lui Southgate vine ca o eliberare. Poate și pentru el. Dar asta nu înseamnă că problemele Angliei se vor rezolva cât ai zice ”fish and chips”. Prima problemă ce se ivește acum e legată de numele celui care va prelua locul rămas vacant. Englezii s-au cam fript cu străinii Eriksson și Capello și sunt mai degrabă reticenți la ideea de a merge pe mâna unui non-englez. Deși creșterea în valoare și calitate a Premier League se datorează tehnicienilor străini aproape în totalitate. Pe de altă parte, școala de antrenori britanică n-a produs cine știe ce de la Robson și Venables încoace, astfel că dilemele sunt servite. În același timp, cei doi străini amintiți n-au avut mari legături cu Premier League spre deosebire de numele vehiculate azi, Tuchel și Pochettino, plus visele îndrăznețe numite Guardiola sau Klopp, de ce nu Ancelotti. Care, da, sună foarte bine, dar, în același timp au și o cotă de piață mult peste ce poate oferi federația de la Londra, dincolo de faptul că nu se știe foarte clar dacă ar vrea să abandoneze fotbalul la nivel de club pentru a plonja în cel de ”națională”, ce e cu totul altceva.

Varianta cea mai la îndemână pare Graham Potter. Care, fiind liber de contract, e mai lesne de adus. Numele lui Eddie Howe e și el pe placul multora, însă e greu de crezut că Newcastle, care l-a confirmat pentru sezonul viitor în ciuda ratării participării în Europa, va accepta prea ușor să rămână fără antrenor exact când echipa a început pregătirile. Mai există, și e destul de plauzibilă, varianta Lee Carlsley, selecționerul de la ”tineret” (campion european în vara trecută), fie și ca interimar în această toamnă pentru Liga Națiunilor și mai apoi în primăvară, pe ideea că din vara viitoare poate se vor ”elibera” unele nume mai grele.

Ca o concluzie, dacă tot am citat mai sus din ”Mirror”, cred că merită să termin cu ceea ce spune BBC: ”Southgate merită tot respectul din lume, dar n-a fost acel învingător de care Anglia are nevoie”.

La startul Europeanului, Portugalia era văzută drept una dintre favoritele la câștigarea trofeului. Alături de Anglia și Franța, un pic în fața Spaniei și a Germaniei. Lotul pe care Roberto Martinez l-a avut la dispoziție era atât de plin de talent, de valoare, de statistici fantastice la echipele de club, încât misiunea selecționerului de a creiona un ”11” de start devenea foarte complicată. Fiind toți atât de buni, toți meritau să fie titulari. În plus, ca un bonus din acela baban, era Cristiano Ronaldo. Venit din Arabia Saudită cu un bagaj plin de goluri, dincolo de aceeași ambiție și motivație dintotdeauna. Citeste mai mult …