Nu știu cum a reacționat Arsene Wenger în ziua în care a aflat vestea că Sir Alex Ferguson se va retrage de la Manchester United și, implicit, din fotbalul mare. E posibil să nu-l fi luat foarte tare prin surprindere. La acest nivel, informațiile circulă mult mai repede, iar cei implicați nu au, de regulă, nevoie de dezvăluirile din presă sau de comunicate oficiale ca să afle ceea ce se întâmplă în jurul lor. Cred însă că măcar un zâmbet în colțul gurii tot i-a provocat. Din acel moment, Wenger devenea ”the last man standing”. Asta ca să preiau un titlu de film. Nu știu ce rol i-ar fi convenit lui Arsene în acest film, nici măcar nu știu dacă l-ar prinde scenariul. Știu doar că și în momentul ăsta, în dreptul său stă ștampila de cel mai longeviv antrenor în activitate la același club. Iar când spun ”în momentul ăsta” mă refer la ziua în care a anunțat că, la finalul sezonului, va pleca de la Arsenal. Citeste mai mult …
Am ezitat mult înainte să mă apuc să scriu acest text. Pentru că știam și știu că orice aș scrie, orice analiză aș încerca să fac, orice idee aș căuta să expun, totul se va reduce la eterna întrebare: A fost sau n-a fost? Și, pe undeva, e logic să fie așa, căci vorbim de o fază care se petrece în ultimele secunde, practic ultima fază a unui meci nebun, ce putea să intre și el în istorie. Un penalty controversat dictat în minutul 70 nu are același impact emoțional ca unul dictat la ultima fază, atunci când tensiunea este maximă. Am zis totuși să încerc să scriu. Chit că pe acest blog am căutat cât am putut să evit discuțiile legate de arbitraj, de data asta n-o s-o fac. De altfel, imediat după moment, am punctat ceva pe Facebook și nu mi-am schimbat prea mult părerea de atunci. Dar voi încerca, pentru cei care chiar doresc asta, să și depășesc un pic faza cu pricina, ca să vedem cum a fost posibil ca Juve să întoarcă un 0-3 de pe teren propriu și să fie la un pas de o surpriză care ar fi fost mult mai mare decât cea de la Roma, de marți. Citeste mai mult …
Eram pregătit miercuri seară să văd cap-coadă duelul britanic dintre City și Liverpoool și, eventual, să-mi arunc un ochi și spre ceea ce se întâmplă la Roma. Mă gândeam, și nu cred că-s singurul, că acolo nimic nu se poate întâmpla după rezultatul din tur și că o eventuală surpriză s-ar putea produce pe ”Etihad”. În prima repriză cam așa am făcut, mai mult vedeam City-Liverpool, căci după startul excepțional de meci orice reușită a băieților lui Guardiola ar fi transformat duelul într-unul epic. Observam, așa cu coada ochiului, cum Barcelona e dominată categoric de o Roma în transă, cum suflă din greu și cum nu reușește să lege 3 pase în terenul advers, dar o victorie cu 3-0 mi se părea cam mult. După golul lui Salah de la Manchester am făcut rocada, televizorul a trecut pe ”Olimpico” și tableta pe ”Etihad”. Astfel că am avut ocazia să asist în direct la una dintre cel mai mari umilințe ale Barcelonei în Champions League de când mă ocup constant, în diverse feluri, de această competiție fantastică. De prin 1996 așa. Prima finală pe viu am văzut-o în 1997, Juve-Dortmund, la Munchen, și țin bine minte titlul cu care ProSport, în probe la acea vreme, a ieșit pe coperta acelui număr de antrenament: ”Juve, Juve, vai de tine!”. Cum acel număr n-a ajuns niciodată la cititori, deci nici acel titlu, îmi permit să-l reinterpretez azi, după 21 de ani: ”Barca, Barca, vai de tine!”. Citeste mai mult …
La 33 de ani, un bărbat e în floarea vârstei. E chiar în cea mai frumoasă bucată a existenței sale. E în plin proces de maturizare, chit că există voci care spun că unii bărbați nu se maturizează niciodată, vede altfel viața, își cunoaște interesele, își știe limitele și nu se mai lasă dus de val așa ușor. La 33 de ani, un fotbalist e pe ultima turnantă a existenței sale sportive. Unii chiar și-au încheiat această existență, gen Michel Platini (sau Ilie Dumitrescu de la noi), căutând să lase în memoria colectivă imaginea lor din perioada de glorie, nu din acele momente în care corpul nu te mai ascultă ca-n tinerețe. Cristiano Ronaldo a împlinit 33 de ani în februarie și nu lasă absolut deloc senzația că se pregătește de ieșirea din scenă. La el nu mai încape îndoială, maturizarea s-a produs, iar asta îl ajută să-și mențină un tonus formidabil. Dacă nu cumva a descoperit un elixir al tinereții, ceea ce mă îndoiesc sincer, asistăm la unul dintre momentele de vârf ale istoriei sportului. Citeste mai mult …
Am fost convins, înaintea meciului amical cu Suedia de la Craiova, că în eventualitatea unei victorii vom auzi destul de des cuvântul ”revanșă”. Sau ”răzbunare”. Revanșă pentru acea eliminare din 1994, răzbunare pentru deziluzia de-atunci. Într-adevăr, le-am auzit, poate nu atât de des pe cât m-am așteptat, semn că trecerea anilor a atenuat eventualele senzații, dar le-am auzit. Da, am bătut Suedia cu 1-0, puteam să le mai dăm ceva goluri, dar despre revanșă nici că poate fi vorba. De răzbunare nici atât. Despre o revanșă pentru ceea ce s-a petrecut în 1994 nu vom putea vorbi decât atunci când scenariul va fi cât de cât asemănător. Am spus ”cât de cât” fiindcă am mari dubii că vom mai putea trăi într-un viitor apropiat ceea ce am trăit atunci, că vom putea realiza într-un viitor apropiat ceea ce am realizat atunci. Cât despre răzbunare, mai bine să uităm. Citeste mai mult …
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!