Am spus întotdeauna că fotbalul e o stare de spirit. Ceea ce s-a întîmplat marți seară pe ”Camp Nou” vine să confirme, o dată în plus, această teorie. Dintr-o echipă ce se prăbușea constant spre un dezastru aparent, Barcelona a redevenit, în doar 90 de minute, acea echipă capabilă să cîștige împotriva oricui, reintrînd în calculele pentru cîștigarea Ligii Campionilor. Era atît de rea Barcelona acum două săptămîni și e atît de bună acum? Probabil că nu. Probabil că nici acum două săptămîni nu era o echipă atît de proastă, la fel cum nici acum nu este o echipă perfectă. E vorba însă de starea de spirit pe care ți-o dau victoriile sau înfrîngerile.
Imediat după eșecul de la Milano, atunci cînd vorbeam despre un ”Grande Milan” am scris despre situația de la Barcelona că se aseamănă foarte mult cu acțiunea filmului ”Flight”. Cel cu Denzel Washington. Absența comandantului de la manșa aeronavei numită FC Barcelona se nota, se vedea că lipseau acele decizii care să oprească prăbușirea necontrolată. Nu știu în ce măsură starea lui Tito Vilanova s-a îmbunătățit. Sper să fie așa. Vorbim totuși de sănătatea unui om încă tînăr, care mai are multe de spus și făcut pe lumea asta, care nu se împarte nicicum după simpatiile sau antipatiile față de o echipă sau alta. Iar asta e valabil și, sau mai ales, în ceea ce privește o anume echipă din fotbalul românesc. Revin. Nu știu cum se mai simte Tito Vilanova, se pare că pe 25 martie va reveni la Barcelona, dar s-a văzut implicarea sa mult mai mare la acest meci cu Milan. S-a văzut mîna antrenorului, s-au văzut mutările de natură să surprindă adversarul. Iar , echipa a simțit asta, a simțit că e cineva din nou ”in charge”.
Înainte de meciul retur cu Milan vorbeam despre ”passato, presente, tutto o niente”. Și spuneam că aceastei echipe a Barcelonei, care a făcut enorm pentru fotbal în ultimii ani, îi lipsește o victorie epică, un război cîștigat după o primă bătălie pierdută. S-a întîmplat marți seară, dar pentru ca asta să fie posibil a fost nevoie de mai mulți factori. Inclusiv de un dram de noroc, căci dacă la 1-0 intra bara lui Niang cine știe în ce registru dramatic aș fi scris aceste rînduri. 
Dacă Milan a intrat cu aceeași idee tactică din tur, pe undeva normal ținînd cont de rezultat și de context, Barcelona trebuia să surprindă. Și a făcut-o din plin. Mai întîi ca așezare. A fost un limpede 3-1-2-1-3, cu Dani Alves împins mult în față, pe poziție de extremă dreaptă, cu Sergio Busquets deplasat un pic spre dreapta, pentru a acoperi spatele lui Dani Alves, cu Xavi și Iniesta unul lîngă altul, cu Pedro în partea stîngă, neobișnuită pentru el. Dar și cu Mascherano în locul lui Puyol.
Marile manevre abia acum urmează: David Villa în centru, fixîndu-i pe cei doi fundași centrali ai Milanului și, poate cea mai mare surpriză, Messi deplasat ușor spre dreapta. Tito Vilanova, cel care se spune că a avut ideea de a-l scoate pe Messi din banda dreaptă și a-l muta în centru, făcînd rocadă la acea vreme cu Eto`o, idee cu care a demolat Realul pe ”Bernabeu”, a gîndit toate aceste mișcări de trupe cu un singur scop: a-i crea lui Messi habitatul necesar pătrunderilor pe piciorul său stîng cu ceva mai mult spațiu liber în fața sa.
Pedro a fost extrem de disciplinat în noua sa zonă. Poate dacă juca în dreapta nu era așa, dar așezat pe o poziție nouă s-a concentrat mai mult, a deschis mai mult terenul, l-a ținut ocupat pe Abate, a ajutat ”învăluirile” lui Jordi Alba, l-a tras în zona sa cu această ocazie și pe Flamini permițîndu-i astfel lui Iniesta să nu aibă atîția adversari în fața lui. Mascherano a fost și el extrem de important. ”El Jefecito”, provenind din mijlocaș, a anticipat majoritatea mișcărilor pe care le făceau atacanții Milanului. Golul lui David Villa, cel de 3-0, de la o astfel de anticipare a venit. O singură dată a greșit, dar a avut noroc. Însă declarația pe care a dat-o, ”e inadmisibil ca un jucător de la Barcelona să facă o asemenea greșeală” precum și faptul, relatat de presa catalană, că a fost extrem de afectat de ceea ce se putea întîmpla arată cum trebuie să se comporte și să gîndească un jucător care nu se mulțumește niciodată cu puțin.
Priviți primele trei goluri ale Barcelonei:
Ceea ce e foarte facil de reamarcat e numărul mare de jucători pe care
Barcelona îl propunea, la fiecare acțiune, în interiorul careului Milanului. E ceea ce a lipsit Barcelonei la partida de pe ”San Siro”, acolo misiunea lui Zapata și Mexes a fost mult ușurată de absența jucătorului de careu.
Cei care se reped acum să spună că Barcelona și-a revenit complet ar trebui să revadă meciul. Nu totul a fost perfect pentru Barcelona totuși. Acel pressing furibund după fiecare pierdere de balon a funcționat mai bine ca-n ultimele meciuri, dar n-a fost ca altădată. Au existat spații brutal de mari în spatele lui Busquets și rămîne acum să ne imaginăm că în locul lui El Shaarawy sau Niang ar fi fost Riberry sau Thomas Muller, Gotze sau Reus, Cristiano Ronaldo sau Di Maria, Lavezzi și Lucas Moura, sau că în față, în coasta lui Pique, ar fi fost Mandzukici, Levandowski, Benzema sau Ibrahimovici. A fost însă o zi specială, o zi în care-ți ies toate, un punct de plecare.
Finalul a arătat de ce am spus mereu că Milan e o echipă mare. Se poate muri frumos sau urît în Liga Campionilor, iar Milan a ales prima variantă. Allegri a reacționat repede, cu ce a avut la dispoziție pe bancă, iar asta a fost o problemă, căci Robinho e departe de cel de acum 6-7 ani, iar Bojan era mult prea marcat de atmosferă. Milan a pierdut cu 4-0, poate suna a demolare, dar n-a fost chiar așa, indiferent de starea de exaltare a unora.
În avancronica de dinainte de meci scriam că Messi trebuie să apară. După două luni fără vești de la el, iată că Balonul de Aur a revenit în prim plan. Messi a apărut întotdeauna la partidele importante ale Barcelonei, nu putea lipsi la aceasta. A fost un match-ball salvat de Barcelona, iar acum marja de progres e limpede. Revine Tito Vilanova, dar mai mult decît asta, FC Barcelona și-a recăpătat simțurile, senzațiile. Și și-a recăpătat protagonismul, dovada fiind numărul mare de ziare ce i-au dedicat spații pe primele pagini. Aveți AICI exemplele. Nu căutați însă presa din România, e prea ocupată cu alte lucruri, e prea preocupată să-și aplaude prăbușirea!
Să revenim la Barcelona! A fost o seară a renașterii, un pumn în masă dat de acest grup capabil de încă foarte multe seri precum cea de marți.
Înainte de meciul tur, toată lumea pedala pe ideea că e una dintre cele mai dezechilibrate partide din ”optimi”. Barcelona părea în mare formă, în vreme ce Milan eram exact invers. Și a ieșit poate cel mai bun meci al Milanului din ultimii ani și poate cel mai prost meci al Barcelonei din ultimii ani. Acum lucrurile s-au schimbat. Puțini din cei care vedeau o Barcelona superfavorită înaintea turului mai cred azi în capacitatea catalanilor de a întoarce rezultatul de pe ”San Siro-Meazza”.
Pe undeva, neîncrederea e justificată. Milan a cresut fantastic și pare într-o formă perfectă. Apoi, are 2-0 după prima manșă, un rezultat niciodată întors în Liga Campionilor. Barcelona nu-i în formă, vine după o serie groaznică, iar presiunea la care sînt supuși jucătorii e colosală. În plus, istoric vorbind, Barcelona nu a fost niciodată o echipă capabilă de mari răsturnări de situații precum cea de azi. Acesta e teritoriul Madridului, Real e echipa construită pe bază de testosteron și adrenalină. Barcelona a fost mereu o echipă aliniată unui principiu, mingea e actorul principal. Barcelona atacă și se apară avînd mingeaîn prim-plan, iar dacă azi trădează acest principiu calificarea e iremediabil pierdută.
Nu cred că Milan va schimba prea mult din registrul arătat în tur. Nici n-ar avea motive. Poate doar să încerce un pressing mult mai sus decît a făcut-o acasă, doar că aici intervine un risc major: dimensiunile generoase ale terenului pe ”Camp Nou”. Absența lui Pazzini deschide 
poarta titularizării lui Niang. Niang-El Shaarawy, o pereche de atac tînără, explozivă, ce poate produce mari daune Barcelonei pe fiecare pierdere de balon și posibilitate de contraatac. Plus Boateng, ca om de legătură între atac și apărare. Nocerino și-a revenit, iar acum Allegri are 5 variante pentru 3 locuri. Normal ar fi să joace din nou Ambrosini ca vîrf, spre propria poartă, al triunghiului defensiv milanez, Montolivo nu poate lipsi, cu al său rol ce amintește mereu de Pirlo, deși nu are calitatea paselor actualului juventin. Între Nocerino, Flamini și Muntari se duce lupta pentru al treilea loc, cu ușor avantaj pentru Muntari dat de potența sa fizică și de încrederea căpătată după golul din tur. E de presupus însă că va juca Flamini, poate și pentru că Allegri trebuie să aducă un element de surpriză într-un modul deja citit de catalani. Flamini poate fi omul anti-Messi pe care-l visa Silvio Berlusconi la meciul tur.
La Barcelona, în schimb, e cred pentru prima dată în ultimul an cînd dubiile sînt mai mari decît certitudinile. Iar absența lui Tito Vilanova nu-i deloc un element pozitiv în acest context. Barcelona trebuie să surprindă cu ceva, iar aici rolul lui Tito e esențial. El e omul care i-a propus lui Guardiola să-l mute pe Messi în centrul liniei de atac și pe Eto`o în bandă la acel El Clasico de pe ”Bernabeu” cîștigat cu 6-2 de Barcelona. De așa ceva ar avea nevoie Barcelona și azi, de o mutare cîștigătoare.
Thiago în locul lui Xavi ar putea fi mutarea cîștigătoare. Inconstant, superficial de multe ori, Thiago are o creștere de ritm mai mare decît Xavi și o capacitate defensivă mai bună. Fără să aibă știința tatălui său, Mazinho, Thiago se apără mai bine decît Xavi în momentele cînd mingea e la adversari. E însă un pariu extrem de riscant să joci fără Xavi în cel mai important meci al sezonului.
E de presupus că va juca Alexis și nu David Villa. Chilianul și-a cîștigat acest drept la ultimul meci cu Depor, unde am văzut un Villa straniu de apatic. Alexis are capacitatea de a face mai multe lucruri decît Villa, iar în plus aduce și acea senzație de alergare continuă ceea ce ajută la starea de spirit a tribunei. El Mundo Deportivo, ziar apropiat Barcelonei, prezintă o echipă a Barcelonei cu Tello în linia de atac, dar prezența sa în meciul cu Deportivo și păstrarea lui Pedro pe bancă pe toată durata acelui joc nu-s în măsură să sprijine teoria cotidianului catalan. Deși Tello e un jucător ce poate aduce lucruri notabile în zona lui Abate.
Problema Barcelonei nu e însă la atacanți. Ci la poziția în care Xavi și Iniesta primesc mingiile. Dacă o fac departe de careul Milanului, cu 7-8 oameni în fața lor, misiunea de a pătrunde și a genera pericol e foarte grea. Dacă în schimb se pot plasa și primi între liniile milanezilor, atunci ocaziile vor apărea. Eu unul, dacă printr-un absurd imens, aș fi în măsură să decid ceva la Barcelona aș începe cu Adriano în stînga, nu cu Jordi Alba. Adriano are mai multă stabilitate defensivă, ofensiv e la fel de bun, dar are o mare calitate, pe care Alba n-o are: șutul de la distanță.
Iar pentru final: Messi. Cu el începe totul. În mod obișnuit, în ianuarie și februarie acumulează, iar în martie redevine exploziv. Nu i-au plăcut niciodată echipele italiene, apărările italiene. Un Messi în formă e un avantaj inimaginabil. Un Messi furios, de asemenea. Un Messi provocat de adversarul său tradițional, Cristiano Ronaldo, cu atît mai mult. De două luni n-am prea mai avut vești de la Messi, azi ar trebui să fie seara reapariției sale.
Această echipă a Barcelonei a făcut multe pentru fotbal în ultimii 5-6 ani. Trebuie doar să ai un dram de discernămînt ca să vezi asta. A cîștigat meciuri foarte ușor, a demolat echipe mari cu ușurința cu care a învins echipe mici. A cîștigat trofee și admirație. Un singur lucru n-a făcut: n-a cîștigat un război după o primă bătălie pierdută. Pentru a face asta împotriva Milanului are nevoie de acel spirit de luptă pe care l-a avut în primul an al lui Pep, acea foame, acea determinare de a alerga după minge și de a o recupera imediat ce era pierdută. Are nevoie de un meci precum cel de mai jos:
Milan n-are nevoie de prea multe. Are nevoie să fie acea echipă mare dintotdeauna. Acea echipă din tur. Dacă va reuși să fie va trece. Și va prinde opțiuni serioase pentru finala de pe ”Wembley”.
Titlul avancronicii din tur a fost ”Passato, presente, tutto o niente”. Se potrivește mult mai bine azi. Episodul doi.
E foarte posibil să fi fost ultimul Clasico din acest sezon. Ar mai fi varianta unei reîntîlniri în Champions League, dar la cum arata Barcelona azi probabilitatea de a elimina Milanul e destul de scăzută, plus că, să nu uităm, returul de pe ”Old Trafford” dintre United și Real începe la un scor de calificare pentru englezi. E posibil să fi fost și ultimul Clasico pentru Jose Mourinho, ceea ce va face, dacă se va confirma plecarea portughezului spre alte provocări, ca spectacolul să fie lipsit de unul dintre cei mai mari actori din istoria sa de 226 de reprezentații.
Nu știu dacă mai are cineva aceeași părere, dar mie mi s-a părut un meci bizar. Un meci plat, un fotbal de așteptare, la trecerea timpului. Scriam în avancronica partidei că nici una dintre echipe n-avea chef să joace acum acest Clasico . Și parcă asistam la unul din acele dueluri în care rezultatul e vorbit în teren de greii ambelor tabere. Asta a fost impresia mea în 80 de minute. Au venit cele 10 de final, cu tot ce s-a întîmplat, cu explozia lui Cristiano, golul lui Ramos, penaltyul neacordat Barcelonei și scandalul din final ca impresia să se schimbe. Deși mie, o să spuneți că exagerez!, mi s-a părut bizară și intervenția lui Ramos la duelul cu Adriano. Putea să evite contactul cu Adriano, dar n-a făcut-o, nici măcar n-a încercat să-și tragă piciorul. Arbitrul Perez Lasa n-a avut curaj să dea lovitură de pedeapsă la ultima fază a meciului.
Două vorbe despre penalty. Oamenii care se uită la fotbal se împart în două categorii: cei care se uită și înțeleg și cei cărora pasiunea le întunecă luciditatea. Am primit o groază de mesaje după ce am spus în comentariul meciului că ”e cel mai clar penalty din lume”. În paranteză fie spus, am fost mutat brusc în tabăra Barcelonei, după ce marți, cînd am spus că n-a fost penalty la Pedro, eram trup și suflet pentru Madrid. Poate că n-a fost ”cel mai clar penalty din lume”, în contextul unui comentariul la un asemenea meci e posibil să apară și exagerări, dar a fost penalty clar. Iar As și Marca, ziare din Madrid și apropiate de Real, spun exact același lucru în versiunea lor tipărită. Varianta tipărită e diferită față de versiunea on-line, unde pot apărea, din dorința de a fi primul care postează, interpretări eronate. O spun zilnic în revista presei, pe care încerc să o fac pe acest blog tocmai din dorința de a arăta cum se face presă în țările civilizate, ediția tipărită poate fi achiziționtă contra-cost la aproape orice publicație și citită, în variantă pdf sau variante pentru tablete.
Penaltyul e indiscutabil, iar Perez Lasa un arbitru slab, fără personalitate. Dar faptul că la Barcelona unii încearcă să se ascundă în spatele acestei greșeli e o mare eroare. Cum face, de exemplu, El Mundo Deportivo pe prima sa pagină. Celălalt cotidian catalan, Sport, are o poziție mai rezonabilă, vorbind despre problemele pe care le are Barcelona și de timpul rămas pentru corijarea lor.
Revenind la Barcelona, dacă a înțeles cineva ce a jucat Barcelona în acest meci să-mi spună și mie! Am citit în presa catalană opinia unor analiști care vorbeau despre încercarea lui Jordi Roura de a aplica tactica lui Sir Alex Ferguson, adică să dea mingea Realului să atace. Mie nu mi s-a părut că Barcelona a oferit mingea, mie mi s-a părut că s-a dus pe ”Bernabeu” ca o echipă în mare suferință, cea ce de fapt și este, cu unica preocupare de a scăpa neînvinsă. Nici măcar intrarea lui David Villa n-a dinamizat jocul Barcelonei, dimpotrivă, ”El Guaje” a fost cel care s-a contaminat de mediocritate. De unde banda stîngă a Barcelonei era foarte puternică, acum a fost inexistentă. Thiago, pe care și eu l-am văzut o soluție de înlocuire a lui Xavi, a început bine dar a jucat din ce în ce mai prost, iar schimbarea sa extrem de tîrzie mi-e tare greu s-o explic. Iniesta a fost și el apatic, Pedro de asemenea, iar Messi s-a salvat cu golul. Singurul care a jucat la valoarea sa a fost Sergio Busquets. Barcelona are o mare problemă, iar lipsa antrenorului, o transformă într-un avion în picaj dat pe mîna secundului
Messi pare că resimte cel mai tare lipsa antrenorului. Plecarea lui Pep, cel care l-a reinventat practic, și apoi lipsa lui Tito Vilanova l-au transformat într-o unică soluție. Toată lumea așteaptă de la el salvarea, care vine în meciuri obișnuite, dar contra echipelor care știu cum să se apere nu mai apare.
Apropo de Messi și duelul său cu Cristiano Ronaldo. Vă invit să recitiți ce am scris în momentul în care Messi a primit Balonul de Aur! Am anticipat că răspunsul lui Cristiano nu va întîrzia să vină, în teren, evident. Și iată că a venit. Și continuă să fie prezent. Așa a înțeles Cristiano să meargă mai departe și să lupte! E un exemplu, iar AZI, fără nici o îndoială, e cel mai bun din lume. Cînd a intrat în meciul de sîmbătă, Barcelona a început să tremure. A tras în jumătate de oră cît catalanii în două meciuri. Acum anticipez că trebuie să vină și răspunsul lui Messi. Sîntem privilegiați, putem fi contemporani cu cea mai mare rivalitate din istoria sportului. 
Îl las din nou la final pe Jose Mourinho. Merită aplauzele dedicate starului. I-a ieșit un rol magistral. A jucat exact cum anticipam. Oricare ar fi fost rezultatul el era cîștigător. Și dacă pierdea sau făcea egal, tot rol pozitiv avea. Așa, cu acest rezultat, are rol de Oscar. Are acum o stare de spirit excepțională în lot, l-a readus pe Pepe în actualitate, a convins lumea că nu are nimic cu Kaka, dar că brazilianul e departe de cel care era și l-a reinventat pe Morata, pentru orgoliul madrilenilor.Și, așa, ca un fleac, a bătut Barcelona de două ori în 4 zile, făcîndu-i pe catalani să nu aibă, în două meciuri, nici o ocazie clară de gol.
Meciul de pe ”Old Trafford” e cel mai important pentru el în acest moment. Dacă nu e cel mai bun antrenor din lume la ora asta e din pricina unui singur om: Sir Alex Ferguson. Care însă nu invincibil, vezi meciurile sale cu Guardiola. Dar care, vezi meciul tur de pe ”Bernabeu”, dar și felul ultra-defensiv în care, dacă vă mai amintiți, a jucat returul unei semifinale cu Barcelona pe ”Old Trafford”, nu ezită să folosească în interesul echipei sale dictonul ”scopul scuză mijloacele”. Va fi meciul meciurilor, duelul tuturor duelurilor. Dacă vreți să-i revedeți pe cei doi actori principali, o puteți face AICI! De analizat, meciul în sine vom avea însă timp să-l analizăm.
Sînt convins că și Real Madrid și FC Barcelona ar sări cu mare drag peste meciul de astăzi. Dacă ar putea. E un moment cît se poate de nepotrivit pentru un asemenea joc, date fiind circumstanțele. 16 puncte avans în clasament pentru Barcelona, 3 zile pînă la cel mai important meci al sezonului pentru Mourinho, cel de pe ”Old Trafford”, starea generală proastă prin care trece FC Barcelona, care numai de un ”Clasico” nu mai are chef, iată 3 motive în sprijinul primei afirmații din text.
Dar nu au ce face, trebuie să joace. Mie unul meciul îmi amintește de un alt Clasico jucat în condiții oarecum asemănătoare, în aprilie 2011, tot într-o sîmbătă, cu 4 zile înainte de finala Cupei de pe ”Mestalla”, dintre cele două. A fost un meci destul de urît atunci, în care ambele și-au dozat eforturile pentru partida ce urma să se joace cu trofeul pe masă. Barcelona avea 9 puncte avans, plus rezultatul direct, căci în tur fusese acel 5-0, campionatul era pe final, așa că egalul a părut un rezultat mulțumitor pentru ambele. Mi se pare că și acum sînt aceleași premise, fără ca asta să însemne că insinuez ceva.
Sigur, Real Madrid ar putea pune azi și mai multă sare pe rănile încă sîngerînde ale rivalului său. Dar acesta e un aspect ce n-a caracterizat, niciodată de-a lungul istoriei sale, acest club. De multe ori spre frustrarea suporterilor, avizi de sînge. Mourinho e un tip prea deștept ca să lase orgoliul să-i cucerească inteligența. Știe că meciul important cu adevărat e cel care urmează, căci și dacă Real bate azi pe Barcelona, tot rămîn 13 puncte avans, o prăpastie destul e mare cînd ar mai rămîne de jucat 12 etape, din care Barcelona are 7 partide pe teren propriu, iar deplasările, cu excepția celei de pe ”Calderon” nu-s deloc pretențioase. Real Madrid a pierdut campionatul în primele sale etape, cele din vară, urmare a unui program destul de bizar de pregătire fizică a jucătorilor alcătuit de staff-ul Realului, dar despre asta voi mai avea timp să scriu. Mai știe Mourinho că un meci cu Barcelona jucat la intensitate maximă poate aduce orice, inclusiv un eșec, dar, în cel mai rău caz, accidentări. De aceea va încerca să dozeze efortul unora dintre oamenii săi importanți, cazul Xabi Alonso, dar și să ofere minute altora, pentru a le vedea forma și capacitatea de a juca împotriva unui adversar tare. E cazul lui Kaka, pentru care spațiile pe care le oferă Barcelona ar putea fi extrem de profitabile, cazul lui Modrici, cazul lui Pepe, care trebuie să-și recapete ritmul și o poate face pe un stadion ce nu-i e ostil, e chiar cazul, de ce nu?, al lui Alvaro Morata. În ceea ce-l privește pe Cristiano Ronaldo, ar trebui să se afle în primul grup, al celor menajați, dar e greu de crezut că el va accepta acest rol împotriva Barcelonei. Poate doar dacă nu joacă Messi, care a fost răcit în ultimele zile, și despre care s-a spus că ar putea fi și el menajat.
Trecem cu ocazia asta la Barcelona. Unde e clară absența lui Xavi, ruptură musculară și pauză de 10 zile. Pare destul de limpede că Jordi Roura va începe cu David Villa, în perspectiva meciului cu Milan, și rămîne de văzut cine îl va înlocui pe Xavi. Presa catalană merge pe ideea cu Fabregas la mijloc, dar eu cred că acolo poate juca foarte bine Thiago, ale cărui calități naturale se apropie cel mai mult de ale lui Xavi. Despre Thiago s-a tot spus că e succesorul lui Xavi, dar niciodată nu i s-a dat ocazia să arate. E un fotbalist extrem de dotat, cu o știință a pasei incredibilă, obișnuiește să ceară mingea mai sus decît o face Xavi, iar asta e un mare ajutor pentru echipă, dar are cîteva carențe la nivel de atitudine ce i-au cam frînat creșterea. Ăsta ar putea fi momentul său, mai ales dacă va avea în față perechea Essien-Modrici.
Pe ”Bernabeu”, Real Madrid n-a mai bătut Barcelona, în campionat, din mai 2008. În ceea ce-i privește, catalanii n-au cîștigat decît o dată în ultimele 7 dueluri directe, sau de două ori în ultimele 8, cum preferați. Așa sună statistica. Dar statisticile devin neimportante în cazul unui meci în care sînt față în față Messi și Cristiano. Cei doi nu ies niciodată pe teren ca să se afle în treabă. Așa că ei trebuie să fie și azi garanția spectacolului.
Am tot vorbit în ultima vreme pe acest blog de acel meci Barcelona-Real Madrid de anul trecut, din ianuarie. Tot în Cupă, tot meci retur. A fost 2-2 atunci, dar rezultatul n-a fost deajuns pentru madrileni, ce pierduseră pe teren propriu. Însă, deși nu s-a calificat, Madridul a trasat atunci o bornă. De la acest egal, Barcelona a încetat să-și mai domine psihic rivalul așa cum o facea înainte, nu, nu de la acel 5-0 de pe ”Camp Nou”, ci de la acel 2-6 de pe ”Bernabeu”. Amintiți-vă cum s-au jucat următoarele dueluri de după acest 2-2! Niciodată, nici măcar în turul Supercupei, cînd Madridul avea certe probleme fizice din cauza lipsei de pregătire, deși a învins și putea s-o facă net, Barcelona n-a mai fost echipa care a condiționat partida.
Să ne înțelegem. Nu vorbesc de posesie. Aceasta rămîne a Barcelonei indiferent cu cine joacă. Vorbesc de control al meciului. De la acel 2-2, Mourinho a preluat controlul. A înțeles cum să oprească dezvoltarea jocului catalanilor, știa el oricum din perioada Inter, dar a avut nevoie de timp pentru a implementa strategia în rîndul lotului, și a făcut-o, ba a mai fost și sursă de inspirație pentru alții, vezi Milan ca ultim exemplu.
De la această bază pleacă meciul de azi. Dar și de la un amănunt, deloc neglijabil. A fost 1-1 în tur, iar la primul fluier al arbitrului Undiano Mallenco, Barcelona e echipa calificată. Într-un fel, Real trăiește situația Barcelonei. Jocul său în principal reactiv a fost intuit, iar exemplul dat de Manchester United, care nu s-a sfiit, cît e de Manchester United, să facă o întreagă repriză un soi de ”british catenaccio” pe ”Bernabeu” și să lase atacul în dreptului Realului. Asta nu i-a convenit lui Mourinho, s-a văzut din reacția sa iritată de la conferința de presă, dar n-a convenit nici jucătorilor săi, iar asta s-a văzut pe teren. Acum, întrebarea e simplă: va putea Barcelona să aplice tactica lui Manchester United? Adică să invite Madridul la joc, să facă așadar ceea ce nu-i place? Greu răspuns, dar mai degrabă nu. Filozofia acestei echipe a Barcelonei se învîrte în jurul balonului, a posesiei, nu a contraatacului.
Barcelona are însă probleme. De multă vreme lipsurile nu au fost atît de evidente. Lipsa antrenorului, din motive independente de el. Lipsa motivației, din motive ce țin de distanța față de Real în campionat. Și, mai nou, lipsa încrederii. S-a văzut sîmbătă cu Sevilla că rănile de pe ”San Siro” nu s-au cicatrizat, iar dacă există o echipă capabilă să facă și mai profunde rănile aceasta e Real Madrid. Mai ales că echipa lui Mourinho are mult mai buni jucători, în toate liniile, decît Milan.
Nu cred că va juca David Villa de la început. Cred însă că o va face cu Milan. E diferență mare între meciul de azi și returul cu italienii. Azi e nevoie de pase, de circulație, de asociere, de ”Sfînta Treime” Xavi-Iniesta-Fabregas adunată în jurul lui ”El Dios” Messi. De la Messi se așteaptă o reacție furioasă, mai ales după toată polemica iscată în jurul său la meciul tur. Doar că Messi nu prea a mai avut în ultmele săptămîni reacții prea furioase, în afară de cele la adresa coechipierilor săi.
Nici Real însă nu duce lipsă de probleme. 
Mourinho are mari bătăi de cap fix la jucătorii săi cei mai importanți pe zona defensivă. Pepe e departe de cel din sezonul trecut, e lent, greoi și are dificultăți la luarea deciziilor sub presiune. Sergio Ramos alternează momentele bune cu cele de superficialitate, iar starea fizică a lui Xabi Alonso e o mare necunoscută. Pe capul lui Mourinho a mai apărut și problema Kaka. După cum a evoluat cu Deportivo și după cît de slab s-a prezentat în ultima vreme Di Maria, logic ar fi să fie titular. O linie de mijloc cu Kaka, Ozil și Cristiano sună excelent, dar se pare că Mourinho n-a uitat meciul cu Bayern de anul trecut, cînd tare mult s-a bazat pe Kaka și acesta l-a dezamăgit crunt. Se spune că de atunci Mourinho nu prea mai vede limpede folosirea brazilianului în meciuri capitale. Deși totul se duce spre ideea prezenței lui Higuain în atac, eu unul n-aș fi deloc surprins să-l văd pe Cristiano în poziție de 9 fals, căci Barcelona e rivalul ideal pentru așa ceva, cu spațiile ce le oferă pe terenul său.
Încă un lucru. Am vorbit de principiul vaselor comunicante după care se guvernează relațiile dintre cele două grupări. Aici intră și suporterii lor. Barcelona și Real își trag seva fericirii din nefericirea celeilalte. Dezamăgirea acelui 1-1 cu United a durat pentru madrileni fix pînă la eșecul Barcelonei de la Milano. Acum, dezamăgiți sînt catalanii, astfel că meciul de azi e, și din acest punct de vedere, extrem de important. Cupa nu mai e pentru Real Madrid trofeul pe care-l ironizau în sezonul trecut, cînd a cîștigat Barcelona, ci cel pentru care se ieșea în stradă, în 2011, cînd ironici erau catalanii.
Din astfel de meciuri, din astfel de dueluri, nu avem de cîștigat decît noi, cei care privim!
În noiembrie, imediat după ”Derby dItalia”, toată lumea vorbea de Inter și de Andrea Stramacioni. Inter era văzută drept singura echipă capabilă să se lupte cu Juventus pentru titlu, iar Stramaccioni era pe care să devină un mini Mourinho, pentru felul în care încerca să meargă pe linia trasată de portughez în anii săi de interist. Pe atunci, Milan era la 13 puncte în spate, Inter cîștigase în ”Derby della Madoninna” în calitate de oaspete, zîmbetele erau largi pe Corso Vittorio Emanuele, în timp ce dincolo, pe Via Turati, erau mai degrabă grimase. Allegri era pus tot mai mult sub semnul întrebării, iar sezonul părea compromis.
Sînt 3 luni de atunci. Ce multe se pot schimba în fotbal într-o sută de zile, nu-i așa? De la acel succes la Torino, Inter n-a mai bătut pe nimeni în deplasare în Serie A, distanța față de Juve s-a mărit la 14 puncte, iar semnele de întrebare s-au mutat în dreptul lui Stramaccioni. Cu pericolele ce derivă, în fotbal, din aceste semne de întrebare. Milan are acum un punct în față și un munte de încredere în spate.
Fotbalul e o stare de spirit. Iar asta s-a văzut în prima repriză a meciului de duminică. Milan venea după splendidul succes cu Barcelona, adrenalina stăpînea corpurile jucătorilor și fanilor, iar teama se instaurase în cealaltă tabără, teama de care vorbea și mesajul peluzei rossonerilor. Milan a zburat în prima repriză pe teren. Allegri l-a retras pe Montolivo pe poziția lui Ambrosini din meciul cu Barcelona, l-a reprimit în echipă pe Balotelli și l-a odihnit complet pe Pazzini. În plus, l-a descoperit pe De Sciglio, un fundaș ce mie mi se pare mult peste Constant, chit că banda stîngă nu-i cea care-i convine cel mai tare. Plus Boateng și El Shaarawy, din conexiunea cărora a ieșit golul unu.
La Inter, un lucru a fost bizar. Zanetti în stînga, Nagatomo în dreapta. Ambii pe zonă schimbată. Am vrut să spun pe picior schimbat, dar mi s-ar fi reproșat de atotcunoscători că Nagatomo e dreptaci. Așa, și? De ce să-l scoți pe Zanetti din zona în care e cel mai periculos și să-l pui acolo pe Nagatomo? Doar pentru un marcaj mai bun la El Shaarawy? Că n-a fost ideea cea mai bună s-a văzut în partea a doua, cînd Inter a echilibrat jocul imediat după ce cei doi au făcut rocadă, plus că Nagatomo a fost cel care a dat centrarea perfectă la golul egalizator. Lui Stramaccioni i-a ieșit însă schimbarea cu Schelotto. Spre deosebire de Guarin, care rămîne mereu la baza careului pentru a putea trage, pe respingere cum se zice, Schelotto atacă poarta, și asta s-a văzut la gol.
La un moment dat, Milan n-a mai putut fizic. Iar Interul a scos un punct ce părea, la pauză, incert. E posibil oare să fie un nou punct de plecare pentru Inter? La fel cum a fost partida cu Juve? Rămîne de văzut. Deocamdată Stramaccioni a cîștigat timp. Ar mai trebui acum să cîștige și niște meciuri.
La final, pentru cei care n-au văzut meciul, un scurt rezumat AICI .
Și cele trei ziare de sport din Italia, prezentate, ca de obicei, in revista presei pe care o găsiți zilnic pe acest blog
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!