Trăim într-o perioadă în care Europa încearcă să se reinventeze, să-și creeze propria identitate, să se transforme într-un continent ferit de conflicte, de războaie, de dispute sîngeroase. Ideea ”Statelor Unite Europene”, un spațiu în care oamenii să poată circula liberi, să folosească aceeași monedă, iar frontierele să existe doar din punct de vedere geografic e una extrem de generoasă. Există însă locuri unde acest deziderat e un pic mai greu realizabil. Locuri în care sîngele fierbe, iar oamenii nu sînt dispuși să uite anumite lucruri. Și caută să-și facă dreptate altfel decît pe calea dialogului. La 25 de ani de cînd Zidul Berlinului a căzut, există pe harta Europei o zonă extrem de fierbinte: Balcanii.

N-o să intru acum în detalii istorice. Nu e cazul și nici locul. Un singur lucru e foarte cert. Acest Serbia-Albania nu trebuia să se joace. UEFA a avut, la momentul tragerii la sorți, mecanismele prin care să evite o astfel de împerechere. A evitat ca Rusia să joace cu Georgia, Armenia cu Azerbaidjan, Spania cu Gibraltar, deși în acest ultim caz era vorba doar de orgoliul spaniolilor, căci mi-e greu să înțeleg ce fel de conflicte se puteau naște între Spania și Gibraltar. În schimb, poate prea convinși de puterea dialogului și de educația existentă în această regiune, șefii de la UEFA n-au găsit nimic suspect în faptul că sorții au trimis în aceeași grupă Serbia și Albania. Așa s-a nimerit, nu se mai întîmplase din 1968, la fel de bine putea să nu se întîmple, însă acest dublu meci trebuia evitat.

O paranteză. Vorbim totuși de o zonă în care un meci de fotbal a fost o scînteie a conflictului iugoslav. Se întîmpla în mai 1990, cu Iugoslavia încă unită, dar dezmenbrîndu-se pe zi ce trecea. Se juca la Zagreb derbyul campionatului iugoslav, Dinamo Zagreb-Steaua Roșie Belgrad. Cîteva sute de fani veniseră de la Belgrad, conduși de un anume ”Arkan”, necunoscut pe atunci, personaj important în anii de conflict ce vor urma. La un moment dat, scorul nici nu mai are importanță, galeria celor de la Dinamo a început să intoneze imnul croat, ceea ce, evident, i-a înfuria peste măsură pe fanii Stelei Roșii. De aici pînă la bătaie n-a mai fost decît un pas. În acest timp, poliția federală, aflată sub control sîrb, a intervenit împotriva fanilor croați, pe care a încercat să-i scoată din stadion. Atunci a venit gestul meciului. Sub privirile întregii Iugoslaviii, care urmărea meciul la televizor, Zvonimir Boban, rămas pe gazon deși toți ceilalți fotbaliști plecaseră la vestiare, s-a luat el însuși la bătaie cu forțele de ordine. Ulterior, imaginile cu Boban lovind un polițist sîrb au dus la suspendarea acestuia, motiv pentru care el nu putut juca la Mondialul italian în tricoul Iugoslaviei unite, ultima competiție de altfel în care Iugoslavia a participat în forma sa unită. Se spune că acest meci a aprins vîlvătaia conflictului în regiune. Poate că e așa, poate că e doar o legendă. Cert că e doar cîteva luni mai tîrziu, războiul din tribunele stadionului se transforma într-unul real, cu arme, morți și răniți, în întreaga regiune.

Ar fi trebuit cred să știe cei de la UEFA această poveste. Între Serbia și Albania e un meci de șah, dar cu armele pe masă, pe tema Kosovo. Nici aici nu vreau să intru în detalii. Albanezii, majoritari, spun că teritoriul le aparține. Sîrbii, la rîndul lor, argumentează că e o zonă simbol a culturii și istoriei lor. Între Grecia și Turcia mai există o astfel de partidă, pe tema unei zone din Cipru, dar există o diferență: Kosovo a devenit stat independent, recunoscut ca atare de mai multe alte state. Astfel că un banal meci de fotbal s-a transformat într-un prilej perfect al unor oameni politici de a manipula sentimentele naționaliste ale celor două națiuni.

Ceva tot a făcut UEFA. A interzis deplasarea fanilor albanezi la Belgrad, însă presa sîrbă, alimentată cu zvonuri și informații nedobedite, publica știri peste știri despre ”ultrași” kosovari ce ar fi încercat să ajungă la Belgrad pentru a-și expune punctul de vedere. E logică în acest sens reacția de furie a oamenilor din tribune atunci cînd au văzut acea dronă, cu steagul Albaniei unite, survolînd stadionul. În echipa Albaniei erau 5 jucători născuți în Kosovo, plus alți doi născuți în Elveția, dar din părinți kosovari. Faptul că bătaia a început pe gazon pare, în contextul celor întîmplate cu Boban, deja un lucru normal. La fel de normală pare și reacția publicului, anormală este însă invadarea terenului și, mai ales, apariția în imaginile televizate a unui cunoscut ultras sîrb, arestat în urmă cu mai multe luni în urma violențelor de la acel Italia-Serbia, disputat la Genova și care, se presupune, ar fi trebuit să aibă interdicție pe stadioane.

Anormală, dacă e adevărată, devine implicarea oamenilor politici albanezi în acest incident. Se spune că drona ar fi fost manevrată de chiar fratele premierului albanez, ceea ce mi se pare o nebunie. Mai ales în contextul în care, peste puține zile ar trebui să aibă loc vizita oficială a premierului albanez la Belgrad, prima întîlnire între cele două părți de la terminarea celui de-al doilea război mondial.

UEFA are acum o problemă. Pe care putea foarte bine s-o evite. Cine va fi pedepsit? Sîrbii, pentru că n-au asigurat securitatea în stadion așa cum scrie la regulament? Sau albanezii, ai căror jucători, după cum se vede din imagini, au început bătaia pe gazon și care apoi au refuzat să revină pe teren pentru a termina partida? Totuși explicabil, aș zice, pentru că în acel scenariu numai un meci de fotbal nu se putea juca. În plus, mai e și meciul retur, la Tirana. Peste un an, de acord, dar atît timp cît în Albania și-n Kosovo s-a ieșit pe străzi pentru a celebra cele întîmplate la Belgrad nu cred că timpul va putea șterge prea multe.

Din păcate, fotbalul a fost din nou folosit în altfel de interese. Deși e doar un joc.