E clasicul Angliei. Oricum am da-o, oricum ne-am uita la statistici, oricum am privi în urmă. Liverpool și Manchester United sînt dinastiile dominante ale unui fotbal, cel britanic, cu iz de imperiu. Mai întii a fost Liverpool, apoi a venit United și cine poate să spună cu certitudine astăzi că rolurile nu se vor schimba în viitor. În fotbal certitudinile sînt puține, iar dubiile sînt necesare, pentru că ele dau motivația de a merge înainte pe drumul ales.
Paradoxal, succesul în fotbalul englez nu vine din Capitală, Londra fiind oarecum datoare la acest capitol, în ciuda numărului mare de echipe pe care le găzduiește și, pe cale de consecință, a numărului mare de derbyuri pe care le programează, cele mai multe din orice oraș al lumii. Dar despre asta, poate cu altă ocazie.
La două ore de Londra se află Liverpool și Manchester. Despărțite de 60 de kilometri, legate printr-un canal navigabil ce a stîrnit destule discuții și a sporit gelozia dintre locuitori, cele două orașe, fotbalistic vorbind, sînt unite de acest duel, care nu e un derby în sensul de dicționar, dar e un derby privind din perspectiva orgoliilor, dușmăniilor chiar, dintre cele două grupări. Plecînd de la suporteri, continuînd cu antrenorii, terminînd cu jucătorii, toți se mobilizează altfel, își recompun forțele, își dublează energiile atunci cînd se apropie meciul direct. Manchester United și Liverpool nu și-au împărțit doar epocile de dominație, ci și tragediile, ambele avînd momente care le-au sporit, prin dramatism, grandoarea.
Vă invit să vizionați cele două filmulețe de mai jos! Veți înțelege poate mai bine de unde vine și ce înseamnă o adevărată rivalitate.
A fost prima parte. Ați văzut imagini legendare, ați regăsit personaje legendare din cele două tabere. Iat-o și pe a doua!
Liverpool conduce într-un clasament al punctelor obținute de-a lungul timpului, Manchester United stăpînește ierarhia, poate mai importantă, a trofeelor. Mai ales, ceea ce-i doare cel mai tare pe fanii ”cormoranilor”, ierarhia titlurilor din Premier League, unde Liverpool încă nu se regăsește.
Responsabilul pentru schimbarea polului de putere are un nume, un renume și un titlu nobiliar. Sir Alex Ferguson. Așa cum suporterii lui United își rodeau unghiile cînd pe ”Anfield” dicta Bill Shankly, la fel se întîmplă acum cu fanii lui Liverpool privind la succesele celuilalt scoțian. Roata se întoarce întotdeauna, nu-i așa?
Meciul din acest week-end ne oferă cea mai mare diferență de puncte, în favoarea lui United, de cînd Sir Alex e manager acolo.
E posibil să avem un meci încins. Cu cartonașe și eliminări. 8 ”roșii” s-au dat în ultimele 15 meciuri. Sînt deja discuții în jurul lui Luis Suarez, a cărui prezență pe ”Old Trafford” nu e niciodată prilej de glume. Dar și în jurul lui Howard Webb, văzut de unii drept amicul lui Ferguson. E posibil să-l vedem debutînd pe Sturridge la Liverpool, unde sigur nu-l vom mai vedea pe Nuri Sahin, plecat la Dortmund. Au revenit Nani și Anderson, lipsește în continuare Rooney. Se joacă pe ”Old Trafford”, unde United a cîștigat 7 din ultimele 8 meciuri, excepție făcînd un deja celebru 1-4, din martie 2009, pe cînd la Manchester era Cristiano Ronaldo, iar la Liverpool strălucea Fernando Torres, iar antrenor era Rafa Benitez:
E un meci istoric. O istorie necumpărată cu petro-dolari, nefabricată cu ruble convertibile. E un meci de fotbal adevărat, unul dintre motivele pentru care iubim acest sport. Vă invit să-i facem împreună avancronica, mai întîi aici, prin comentarii, apoi mîine, la ora 15:00, la Fotbal European. Meciul va fi la 15:30 pe DigiSport 1, iar după, pentru că este ”Sunday Derby Day”, de la la 18:00, urmează Arsenal-Manchester City.
P.S. Ca admirator al celor două echipe, fără să înclin spre niciuna dintre ele, mi-aș dori o finală între Liverpool și Manchester United. Un meci jucat pe teren neutru, pe ”Wembley”, pe un stadion împărțit în două, ca să ne putem bucura și de spectacolul tribunei. Așa cum a fost, de exemplu, în 2003, pe ”Millenium” din Cardiff (”Wembley” încă nu era gata) la finala Cupei Ligii. Atunci a cîștigat Liverpool cu 2-0 și-i veți recunoaște în imaginile de mai jos (scuze pentru calitatea slabă a lor, dar altele n-am găsit) pe cei doi marcatori.
S-a întîmplat acum aproape 15 ani. În 1998, mai exact. În acel an Bucureștiul a găzduit Europeanul de tineret, în ultima săptămînă a lunii mai. Erau alte vremuri pentru fotbalul românesc. ”Naționala” mare se pregătea pentru Mondialul din Franța, iar echipa de tineret, cu Victor Pițurcă antrenor, se calificase la turneul final, pe care președintele Mircea Sandu a izbutit să-l aducă la București. Au participat, în afară de Romania, alte 7 echipe: Germania, Grecia, Olanda, Norvegia, Rusia, Suedia și Spania, cea din urmă cîștigînd competiția, într-o finală cu Grecia, jucată în Ghencea. Au fost atunci la București cîțiva dintre fotbaliștii buni de mai apoi, Ballack, Klose, Liberopoulos, Karagounis, Dellas, Van Bommel, Van Nistelrooy, Makaay, Iversen, Michel Salgado, Valeron, Guti, Ballesteros, Ljungberg, iar dintre ai noștri, Reghecampf, Contra, Miu, Cătălin Munteanu, Florentin Petre sau Hâldan.
Pe vremea aceea, Jose Mourinho era secundul lui Louis van Gaal la Barcelona. Și a venit să vadă, din partea clubului catalan, competiția de la București. În paranteză fie spus, atunci s-a inaugurat și relația dintre portughez și Giovanni Becali. Era destul de necunoscut totuși, mai ales la noi, căci televiziunea nu era atît de dezvoltată, iar informațiile circulau mult mai greu.
Se juca pe ”Cotroceni” semifinala dintre Spania și Norvegia. Am fost la meci ca ziarist la ProSport. Pentru noi, acel turneu final de tineret a fost prilejul perfect de a experimenta noua tehnologie pe care o primisem la ziar în perspectiva Mondialului din Franța. Atunci am utilizat pentru prima dată laptopurile și transmisia textelor direct de pe stadion, ceva ce astăzi e considerat de un firesc absolut. La poarta de acces din Doctor Lister am nimerit într-un mic conflict. Doi jandarmi încercau să se înțeleagă cu un tip brunețel, nu foarte înalt și deloc forțos, ce voia să intre în stadion. Problema lui era că voia să intre fără acreditare, pe care o uitase la hotel, iar jandarmii, evident, nu aveau o mare dorință să-l lase. Degeaba se chinuia el să le explice că e secund la FC Barcelona și că, normal, are acreditare, oamenii nu-l credeau și pace.
Atunci am intervenit eu. Îl cunoșteam pe Mourinho din presa spaniolă, îl mai văzusem la televizor (pe vremea aia unele meciuri se transmiteau pe TVE Internacional) și le-am explicat jandarmilor cu pricina că e într-adevăr secund la FC Barcelona și, probabil, are acreditare, dar a uitat-o la hotel. Nu știu dacă am fost mai convingător decît Mourinho, dar, față de el, am avut un mare avantaj, vorbeam aceeași limbă cu oamenii de ordine. Cert e că s-au înmuiat și l-au lăsat să intre pe stadion, care oricum era destul de gol, meciul nestîrnind cine știe ce interes pentru români.
Anii au trecut. Mourinho a avansat, a devenit ”The Special One” și, mai apoi, ”The only one”. A cîștigat titluri, trofee, bani, glorie. E unul dintre cei mai cunoscuți oameni de pe planetă și cred că poate intra pe orice stadion din lume fără bilet. Poate doar în schimbul unui autograf. Sau a unei poze, de genul celei de mai sus, pe care am făcut-o la Barcelona, după ”Clasico” din aprilie 2012, la finalul căruia Real devenea aproape campioană a Spaniei. Am dat atunci nas în nas cu Mourinho prin catacombele de sub ”Camp Nou”, în timp ce căutam ieșirea, după meci și după ce făcusem un ”live”, chiar de pe gazon, pentru ”Fotbal European”. Butona ceva la telefon, părea extrem de liniștit, de parcă nu bătuse pe Barcelona la ea acasă. A acceptat fără prea mari fițe o poză, asta apropo de cei care-l numesc arogant.
Nu i-am amintit de episodul din 1998. Ce rost avea! Pesemne că nu-și mai aducea aminte. Și nici nu era important. De fapt, am scris despre asta doar ca pretext pentru o invitație. O invitație la film, pe care v-o fac, pentru că tot e vineri și e o zi cu mai puțin fotbal. E un documentar excepțional realizat de englezii de la ITV, despre ceea ce este azi Jose Mourinho și felul în care a ajuns să fie ”Special One”. Veți găsi imagini inedite, opinii ale unor oameni de fotbal gen Sir Alex Ferguson, dar și păreri ale celui în cauză. Are aproape 5o de minute, dar vă garantez că nu vă veți plictisi. Vizionare plăcută!
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!