M-am numărat printre cei care credeau că PSG nu va avea un meci ușor la Valencia. Am și scris-o, tot aici, pe acest blog Mizam pe ”Mestalla”, pe capacitatea de luptă a Valenciei pe care am văzut-o cu Barcelona, pe absența lui Thiago Silva din apărarea parizienilor, dar și pe eventuale carențe pe faza defensivă ale echipei lui Ancelotti, plină de fotbaliști ofensivi.
În general mi-a ieșit avancronica. Un singur aspect mi-a scăpat. Nu m-am gîndit că Ancelotti va forța cu tripleta Pastore-Lavezzi-Lucas Moura de la început, toți 3 împreună. Mă gîndeam că Menez nu trebuie să lipsească, pentru că era într-o formă deosebită. Ei bine, uite că a lipsit. Iar lui Ancelotti i-a ieșit perfect. Cei trei de care vorbeam au făcut o partidă fenomenală, au destabilizat continuu o apărare greoaie, mult mai imobilă decît cea a francezilor, de la care se aștepta această caracteristică, mai ales că lipsea Thiago Silva.
Valencia a avut mingea în acest meci. A se citi posesia. Dar asta nu garantează rezultatul positiv. PSG-ul a avut spațiile oferite de adversar. Cu generozitate, căci deplasarea în teren a băieților lui Valverde a fost lentă și, în unele momente, greu de înțeles. Valencia a avut și posesie, dar a și alergat mai mult. PSG a avut mai puțin mingea, a alergat mai puțin, dar a făcut-o cu mult folos.
Rezultatul e, la cum s-a jucat, bun pentru Valencia. Și asta pentru că, la pauză, Valverde l-a scos pe Banega, cel mai slab de pe tern în prima parte. L-a mai scos și pe Jonas, care n-a produs nici el mai nimic și a schimbat sistemul. Valdez lîngă Soldado și Canales pe zona lui Lucas Moura. Ancelotti a înțeles mișcarea și a mutat la rîndu-i cu Chantome în locul lui Moura, ca să echilibreze terenul.
Ibrahimovici și-a făcut numărul. E un fotbalist colosal. Are însă carențe evidente la nivel disciplinar. Aș îndrăzni să spun că are carențe la nivel de educație, o educație cam precară primită, după cum chiar el a recunoscut, în copilărie. E absolut anormal să faci ceea ce a făcut el, într-un moment în care nervii nu-și aveau justificare. Va lipsi la retur, dar mai rău pentru PSG e că va lipsi și Verratti. A jucat iar senzațional și este un jucător de care vom mai auzi. PSG-ul a pus mîna pe o bijuterie și a plătit destul de puțin pentru ea. Juventus l-a vrut, Conte a fost convins că va semna și, se spune, s-a enervat teribil cînd a auzit că pleacă la Paris. Fără Verratti și fără Ibra, cu acest 1-2 final, meciul retur oferă o oarecare doză de neprevăzut.
Pe care, de exemplu, nu o oferă celălalt joc. Juventus a bătut cu 3-0 la Glasgow, așa că returul e doar un fel de obligație de serviciu. E o diferență prea mare între cele două echipe, dar mai ales între cele două campionate! Rămași fără rivalul de la Rangers (acum federația scoțiană studiază posibilitatea de a o reprimi pe Rangers în prima ligă, tocmai pentru că și-a dat seama că a distrus o competiție ce se menținea doar grație acestui duel) cei de la Celtic n-au obișnuința torinezilor de a juca la nivel înalt de concentrare aproape meci de meci. Și nici n-au lotul lui Juve.
S-a văzut de altfel din modul în care a fost făcut primul ”11” la unii și la ceilalți. La Celtic a jucat Ambrose, deși venise de cîteva ore de la Cupa Africii, la Juve n-a jucat Asamoah, deși el venise un pic mai devreme. În rest, cum anticipam și în avancronică, Juve și-a impus plusul de viteză pe benzi și în zona greoilor fundași centrali scoțieni, dar și știința jocului pe care o oferă o linie de mijloc foarte bună, Pirlo-Vidal-Marchisio.
Nici măcar atmosfera, extrem de frumoasă, ca de obicei pe ”Celtic Park” n-a mai contat.
P.S. A fost și Beckham la meci. Ceea ce a stîrnit o întreagă nebunie la Valencia. Cred că Beckham foloseste mai mult în afara terenului decît pe teren.
După o toamnă lipsită un pic de protagonism, căci grupa de Liga Campionilor în care a fost repartizată a avut prea puțin ”glamour”, PSG are prim-plan-ul la momentul revenirii Champions League. V-am spus deja, în opinia mea, Liga Campionilor se ține din septembrie pînă în decembrie, iar din februarie pînă în mai avem Champions League. Valencia-PSG e meciul zilei, Celtic-Juve vine imediat după.
Se joacă pe ”Mestalla”. Teren greu pentru orice echipă oaspete. Tribune apropiate, public cald, presiune. PSG nu-i totuși o echipă oarecare. E o colecție de staruri pentru care pare să fi venit momentul adevărului. În Ligue 1, deocamdată, lucrurile s-au mai liniștit, căci Lyon a făcut doi pași greșiți consecutiv și a dat Parisului șansa de a aborda cu mai multe liniște dubla cu Valencia.
Carlo Ancelotti pare, într-un fel, în situația lui Mancini de la City. Bani mulți cheltuiți, așteptări onorate parțial. Șansa lui Mancini a fost că-n Anglia mentalitatea e alta, proiectele se fac pe termen mai lung, astfel că el a reușit să cîștige un titlu. În Franța e un pic altfel, chiar dacă nu la fel ca-n Italia, unde ”Carletto” era dat afară de mult la lotul ce i-a fost confecționat. După multe încercări a găsit formula de joc. Un 4-4-2, derivat din Milan-ul lui Sacchi, cu el jucător, nu din Milan-ul său de antrenor, cu acel 4-3-2-1, bradul de Crăciun ce a ucis cu sînge rece pe Manchester United, într-o semifinală în care Kaka a fost magistral în ploaie.
Sînt cîteva semne de întrebare, dar și o certitudine. Una nefericită pentru Ancelotti, absența lui Thiago Silva. În Italia devenise cel mai bun fundaș central din lume, dorit de Barcelona pentru capacitatea de a da pase calitative, dorit de Manchester United și City pentru contondență în marcaj. Fără brazilian, Ancelotti va desena apărarea pentru Sakho și Alex, foate buni pe plan fizic, puternici ca doi luptători, dar greoi și imobili la acțiuni rapide. Avantaj Soldado, dar și Jonas sau Banega, al cărui joc excelent cu Barcelona, după o noapte febrilă de discotecă, reprezintă un punct de referință. Banega e omul cu pasele filtrante, iar insinuările lui Jonas, din linia a doua, pot provoca destule daune.
La mijloc e limpede că ar trebui să joace Verratti. E o bijuterie în formare și cred că lui Antonio Conte nu i-au trecut nici acum nervii pentru ratarea achiziționării sale. E însă o problemă la el, căci a făcut cam repede saltul din liga a doua către glorie, iar asta obosește psihicul și, pe cale de consecință, fizicul. N-ar fi exclus ca, ținînd cont de condițiile meciului, Ancelotti să-l țină la început pe bancă. Probabilitatea e mică, dar există. Cine nu cred că va lipsi e Matuidi. De fapt, n-are cum să lipsească. E într-un moment de formă excelent, face faza defensivă perfect, acoperă bine și gîndește repede în timp și spațiu în situații de urgență. Care, pentru un mijlocaș închizător, sînt baloanele pierdute de cei din față.
Și acum ajungem la cei din față. Ibrahimovici e de neclintit. E omul care face diferența. De lîngă el nu cred că poate lipsi Menez, aflat și el într-o formă foarte bună. El e generatorul acțiunilor pentru Ibra, are un unu contra unu devastator în regim de viteză și mai dă și goluri, căci e primul care profită de ieșirile lui Zlatan din zona careului. Mai avem două locuri și 3 posibilități. Lavezzi, Pastore, Lucas Moura. Împreună, pesta suta de milioane de euro. Cred că Lavezzi va fi, dar depinde pe ce bandă va juca. În stînga, pe picior schimbat, înseamnă diagonale, contraatacuri devastatoare, șuturi. Și logic ar fi să apară Moura pe dreapta, într-o asociere bestială cu Menez. Dacă joacă Pastore, atunci Lavezzi trece în dreapta, căci Pastore e un jucător care se asociază mai ușor cu Ibrahimovici, pentru că e mai combinativ, în vreme ce Lavezzi e mai direct.
Problema celor trei și, deci, a lui Ancelotti e slaba participare la fazele defensive. E de presupus că Valencia va încerca să atace benzile, undeva în spatele acestor mijlocași, pe încercări de superioritate doi contra unu la lateralii parizienilor, Jallet, probabil, sau Van der Wiel și, dincolo, Maxwell. Ernesto Valverde are la dispoziție ambii fundași laterali, Joao Perreira și Guardado, a revenit și Feghouli, deci e un front deschis acolo.
Sîntem în faza optimilor, mai e deci și un meci retur, nu vă așteptați ca toate gloanețele să fie trase din această seară.
Acum cîteva zile, butonînd telecomanda, am dat peste un film pe care-l mai văzusem, ”Being John Malkovich”. L-am mai văzut o dată. Nu, nu vă speriați! N-o să fac aici cronică de film. Dar mi-ar plăcea să văd un film cu titlul: ”Being Roman Abramovici”.
”În mintea lui Roman Abramovici”. Cam așa l-aș traduce, pentru piața din România. Eu unul aș vrea să știu ce e în mintea lui Roman Abramovici. Firește, aș vrea și să fiu Roman Abramovici, dar asta e puțin mai greu. Dar măcar să știu ce gîndește tot aș vrea. Ce gîndește în legătură cu fotbalul, e limpede, deși dacă tot m-aș infiltra în creierul său aș verifica și ce s-a petrecut acolo atunci cînd i-a dat 6 miliarde de euro fostei soții ca să divorțeze. Deși mi-e teamă că subiectul ar stîrni reacția neuronilor bodyguarzi ai neuronilor magnatului de la Chelsea.
Hai să ne întoarcem la Chelsea, nu vreți? Știu, vorbesc mult, așa fac și pe la emisiuni, dar e mai bine să vorbești mult decît să taci mult. Sincer nu știu ce poate fi în mintea lui Abramovici acum. Deja e aproape cert, Rafa Benitez, în care eu unul am avut mare încredere la momentul numirii, își va face bagajele. Asta n-ar fi o problemă, căci nu e nici primul, nici ultimul în situația asta. Problema apare abia după ce Rafa va pleca. Oare cine ar putea veni în locul lui?
Acum, în momentul ăsta, aș vrea să intru în mintea lui Abramovici, pentru că refuz să cred că el nu știe, astăzi, acest lucru. Dar dacă nu știe?
E de presupus că nu i-a picat deloc bine cînd a aflat că Guardiola se duce la Bayern Munchen. Pep era antrenorul ideal pentru el. Pe lîngă multele calități, Guardiola mai avea una: era liber de contract. Plus că nu mai lucrase niciodată cu Abramovici. Pentru magnatul rus există două tipuri de atrenori: cei pe care i-a dat afară și cei pe care urmează să-i dea afară. Ar mai fi un tip, cei pe care nu poate să-i dea afară, motiv pentru care nici nu-i va angaja. Roman Abramovici e o figură aparte în fotbalul englez tocmai pentru că se desparte de antrenori foarte ușor. Foarte ușor pentru Anglia, să ne înțelegem!, unde răbdarea și noțiunea de ”proiect pe termen lung” sînt mereu la modă. Dar ușor necunoscute pentru Abramovici.
Roman Abramovici e singurul care l-a dat afară pe Jose Mourinho. Mourinho cel de azi, nu cel de la începutul carierei, de la Benfica. Dar o să ne întoarcem, peste cîteva rînduri, la portughez. Printre cei ”executați” de Abramovici ar mai fi Ranieri, Ancelotti, Felipe Scolari, Avram Grant, Ten Cate, Vilas Boas, Di Matteo, chiar și Hiddink, deși situația celui din urmă nu-i chiar la fel cu a celorlalți. Și se pregătește Benitez. O listă cam mare totuși.
Chelsea de azi nu se poate orienta decît spre un antrenor cu succes. Cine sînt antrenorii de succes astăzi? Cam puțini. Jurgen Klopp, Diego Simeone, Antonio Conte, Frank de Boer, poate Deschamps, poate Low. În Anglia se vorbește și de David Moyes, care după atîția ani la Everton poate ar vrea să schimbe ceva în viața lui. Toți cei pomeniți mai sus ar avea CV-ul necesar pentru a pregăti pe Chelsea.
Să ne înțelegem bine! Chelsea e o echipă foarte bună, are un lot excelent, cu posibilități de extindere considerabile, căci Abramovici are bani. N-are însă altceva, răbdare și o politică de conducere suficient de coerentă. Ar vrea prestigiul lui Manchester United, performanțele Realului, fotbalul Barcelonei, seriozitatea lui Bayern, stilul lui Arsenal și suporterii lui Liverpool. Toate la un loc, dacă s-ar putea. Ceea ce e imposibil, căci îi lipsește acea politică managerială de care vorbeam și pe care toate celelalte, inclusiv Liverpool, o au. Ultimul exemplu e Lampard, căruia ba i se prelungește, ba nu i se prelungește contractul. Nu discut aici despre meritele lui Lampard, care sînt incontestabile, dar cred că și el ar vrea să știe pe ce se bazează, dincolo de dragostea pe care o are față de club.
Antrenorii pe care Abramovici nu i-ar putea da afară nu vor lucra niciodată la Chelsea. Ei sînt Sir Alex Ferguson și Arsene Wenger.
Dar Jose Mourinho? Observați, e o întrebare, nu o constatare.
Jose Mourinho e o categorie aparte. Nu mai e cel demis în 2007. A mai pus ceva în CV-ul său, e un idol pe Stamford Bridge și încă nu a ajuns la categoria antrenorilor pe care Abramovici să nu-i poată da afară. Încă. Mourinho mai are un avantaj. E în foarte bune relații cu Marina Granovskaia.
E un nume nou, de care n-ați auzit, nu-i așa? Ei bine, Marina Granovskaia e persoana de încredere a lui Abramovici la Chelsea. Toată lumea la club știe că dacă vrei să vorbești cu Abramovici trebuie să treci mai întîi pe la biroul Marinei Granovskaia. Imaginea ei a crescut proporțional cu puterea, în special după ce Frank Arnesen a abandonat corabia albastră în 2010. Deși în ierarhia oficială e abia a patra, după președintele Bruce Buck, un avocat de 66 de ani, după directorul executiv, Ron Gourlay, și după directorul sportiv, nigerianul Michael Emenalo, Marina Granovskaia are din partea lui Abramovici puteri depline. Ea e cea care l-a anunțat pe Di Matteo că e demis, la ora două noaptea, pe aeroportul Gatwick, ea e cea care i-a dat un sms lui Benitez, care era la Abu Dhabi, și apoi l-a sunat. E prezentă la negocieri și are ultimul cuvînt. Sau, în fine, penultimul, căci ultimul cuvînt îl are, evident, Abramovici. Care însă are mare încredere în colaboratoarea sa și în instinctele ei.
Care instincte, se pare, duc spre Jose Mourinho. Se zice că a discutat deja cu Jorge Mendes, se zice că a fost pus pe masă inclusiv transferul lui Radamel Falcao, se zice că tocmai din această cauză s-a schimbat situația lui Lampard și nu se mai discută cea a lui Terry. Se zice că Marina Granovskaia e dispusă să plătească și cei 5 milioane de euro daune către Real Madrid dacă Mourinho demisionează.
Eu unul mai am o întrebare: și cu Manchester City, cum facem?
Caută-mă!