O să vă întrebați probabil ce legătură există între jucătorii mai sus menționați și Jose Mourinho. Aparent nici una, în afară de Mata, care-i este jucător. Paradoxal însă, există destule. Fie sub forma unor consecințe, fie sub forma unor supoziții, fie sub forma unor dorințe. Alăturarea de mai sus e și un prilej, recunosc, de a pune la un loc cîteva potențiale subiecte într-un singur text.
Să le luăm pe rînd. Încep cu Rooney și pentru că luni seară s-a jucat primul meci important din actuala ediție a Premier League, Manchester United – Chelsea. Se pot spune multe despre acest duel, dar în același timp i foarte puține, căci n-a fost un meci grozav. Jose Mourinho i-a stricat sărbătoarea lui David Moyes, la primul meci pe ”Old Trafford”, la fel cum i-o stricase și lui Sir Alex Ferguson, la ultimul meci al acestuia în Champions League, tot pe ”Teatrul Viselor”.
Nu știu dacă acea dublă manșă cu United l-a inspirat pe Mourinho în vreun fel. Știu doar că simpla parcurgere a primului ”11” e o limpede declarație de intenții. Cu 3 vîrfuri de atac în lot, fiecare cu caracteristici destul de diferite, Mourinho a ales să înceapă fără nici unul, în cel mai pur stil Guardiola, pe care-l va revedea vineri, la Praga. Chiar, ar fi interesant să vedem o Supercupă a Europei în care nici una dintre echipă să nu aibă în formulele de start un atacant de careu.
Teoretic, ideea lui Mourinho de a-l distribui ca vîrf fals pe Schurrle avea legătură cu Vidici și Ferdinand, cei doi fundași centrali aleși de Moyes. Una din marile calități ale lui Schurrle e capacitatea de explozie în fța unor apărători greoi, imobili, așa cum, aparent, ar trebui să fie cei doi mai sus menționați. Dacă asta a plănuit, Mourinho s-a păcălit, căci atît Vidici cît și Ferdinand au jucat foarte bine, au fost foarte atenți și n-au lăsat nimic la voia întîmplării. Mulți îi văd pe cei doi un pic uzați, mulți consideră că perioada lor de glorie a cam trecut, însă la acest meci nu s-a văzut. Trebuie să așteptăm însă un alt scenariu, cu un adversar dispus să atace, nu căutînd un 0-0, ca să ne dăm seama dacă e așa ori ba. Căci asta a fost Chelsea luni seară, un adversar puțin dornic să riște, puțin dornic să încerce, puțin dornic să caute și altceva decît un 0-0. Mourinho e un strateg impecabil și știe că un punct pe terenul unei rivale la titlu e extrem de important pentru moralul tuturor. Toată lumea era cu ochii pe el, iar o înfrîngere nu dădea bine deloc.
Apropo de strategie. Fac legătura acum cu Wayne Rooney. Mourinho a știut să încălzească un pic atmosfera înainte de joc cu o înțepătură la adresa lui David Moyes: ”Nu eu am spus despre Rooney că este rezerva lui Van Persie”. Apropo de o declarație mai veche a lui Moyes. Răspunsul acestuia a fost oarecum neașteptat: Rooney titular. Sau poate că asta aștepta Mourinho, ca Rooney să fie supus unui plebiscit pe ”Old Trafford”, eventual fluierat de suporteri, manifestări care să-i deschidă drumul spre un transfer la Chelsea. Am mai citit pe undeva că și formula de start a lui Mourinho ar fi fost tot un mesaj către Rooney, subliminal ori direct, ceva de genul ”uite, n-am atacant, aici ar fi locul tău!”. Mi se pare cam mult, deși cu Mourinho niciodată nu știi cum să interpretezi.
Partea cu plebiscitul, nu i-a ieșit. Rooney a fost ovaționat pe tot parcursul meciului. Reacția publicului a fost impecabilă, căci, să fim sinceri, la cît s-a scris în presa engleză despre dorința sa de a pleca, lumea putea să-l trateze dacă nu ostil, măcar cu răceală. Răspunsul său a fost o prestație foarte bună, un efort constant, o implicare desăvîrșită. Mergînd pe linia scenariilor de mai sus, de ce să nu presupunem că Rooney era cel nervos că Mourinho nu l-a mai vrut și nu l-a mai luat (să nu uităm totuși de transferul lui Willian) și a vrut să-i arate cît de bun e. Și lui, dar și celor de la United, cărora să le reamintească, în contextul unor posibile noi negocieri de prelungire a contractului, care e greutatea lui în echipă.
Priviți graficele de mai jos:
E o comparație între mingiile jucate de Rooney și cele jucate de Van Persie. Nu vă obosiți să numărați, vă spun eu, Rooney are de două ori mai multe atingeri decît Van Persie, în dreptul său aflîndu-se și singurele șuturi cît de cît periculoase pentru integritatea porții lui Peter Cech. E greu de acordat titlul de om al meciului la un 0-0 mai degrabă cenușiu, însă eu i l-aș acorda lui Wayne Rooney. Cred că pentru United ar fi o mare pierdere plecarea lui, la fel cum cred că la Chelsea s-ar încadra perfect, poate într-un sistem mai apropiat de cel cu care Mourinho lua Liga Campionilor la Inter decît într-unul derivat din precedentul său mandat la echipa londoneză. Mai cred că decizia e numai la el.
Aparent fără legătură e cazul Mata. Dar poate exista o legătură. Ciudat, Mata nu s-a regăsit deloc între titularii lui Mourinho în acest start de sezon. Nici el și nici David Luiz. Scuza perfectă e Cupa Confederațiilor, la care ambii au fost prezenți pînă în ultima zi. Dacă ne uităm însă la alte cazuri, vedem că nimeni nu mai e în situația asta, nici măcar Fernando Torres, titular în prima etapă.
Ar putea asta să însemne că Mata și David Luiz nu intra în vederile lui Mourinho? Îl las deoparte pe Luiz, căci mi se pare clar că portughezul merge merge mai întîi pe mîna lui Cahill lîngă Terry, poate și pe a lui Ivanovici, înainte să se gîndească la David Luiz. Mi se pare bizară trecerea lui Mata în plan secund. Jucătorul sezonului trecut la Chelsea, nu pare a-l convinge pe deplin pe Mourinho. E posibil ca portughezului să nu-i fie foarte clară prezența în aceeași echipă a lui Eden Hazard și Mata și e destul de bizară totuși aducerea lui Willian, ce nu era, să fim serioși, o necesitate pentru Chelsea. Iar ideea de a-l fura lui Villas Boas sau lui Tottenham nu e una viabilă, așa ceva se face pe forumuri sau la jocurile de tip manager, pe considerentul ”îl iau eu ca să nu-l ia celălalt”. La fotbalul adevărat e altceva, ”îl iau dacă am nevoie de el”, căci 30 de milioane transferul și alte milioane bune salariul nu sînt așa ușor de justificat unui patron ca Abramovici și în nici un caz pe considerentul unei eventuale dușmănii cu Villas Boas.
E ciudat ce i se întîmplă lui Mata. Ceva nu e în regulă, Mai sînt cîteva zile de mercato, bombele acum se dau. Mata s-ar încadra perfect la Manchester United, la fel și David Luiz. United suferă la mijloc, n-are un jucător de ultimă pasă precum Mata. Mai nou, apare varianta Ozil, discret și cenușiu în noua tactică a lui Ancelotti la Real, ba mai nou și un pic îmbufnat după ce a fost schimbat la Granada. Așa cum am spus și-n alte ocazii, limbajului trupului e un barometru de luat în seamă.
Rooney, Mata și Ozil sînt trei jucători ce-n sezonul trecut erau indiscutabili la echipele lor. Situația lor s-a schimbat. Pe unul îl vrea Mourinho, pe altul nu-l prea place Mourinho, iar celălalt suferă după Mourinho. Iată și legătura dintre numele din titlu. Q. e. d.
Nu mai e mult pînă va începe Premier League. Prilej de calcule, de întrebări, de analize, de presupuneri ori de încercări, din partea specialiștilor sau doar a suporterilor, de a dibui cîte ceva din strategiile pe care le pregătesc echipele. Față de alte veri, mie mi se pare că echipele din Premier League, cu unele excepții, n-au mai fost atît de active pe piața transferurilor. Sigur, există excepții, sau mai bine zis excepția numită Manchester City, dar și ideea, bazată pe experiențe anterioare, că multe manevre se vor face pe ultima sută de metri, în ultimele zile ale lui august deci, după ce campionatul va fi început.
O să încerc în cele ce urmează să fac o scurtă trecere în revistă și, evident, să provoc lumea la discuții. Fiecare dintre echipele pe care le voi aminti merită un articol separat, dar toate la timpul lor.
Am pomenit de Manchester City. Am văzut-o în două meciuri, la Audi Cup, cu Milan și Bayern. Mi se pare o echipă mult mai puternică decît în sezonul trecut. Aș îndrăzni să spun chiar că e cea mai puternică, în momentul ăsta, repet. Achizițiile sînt notabile, dacă nu cumva excelente, căci asigură dubluri de valori sensibil egale aproape pe fiecare post. Ideile lui Manuel Pellegrini încep încet-încet să se vadă, iar mie mi se pare că echipa e mult mai relaxată, mai scăpată din chingile defensive ale lui Mancini, din obsesiile sale derivate din cultura italiană.
Stilul de joc pare un 4-4-1-1, apropiat de partidele europene ale lui Pellegrini la Malaga. Aducerea lui Jesus Navas mi se pare foarte interesantă, căci el asigură variante noi de ordin tactic, ce nu prea existau în lot, acele verticalizări liniare în banda dreaptă. Apoi, Jovetici e iar o achiziție spectaculoasă, un jucător cu o tehnică sclipitoare, ceva mai bună decît a lui Aguero, cu care pare a-și disputa acel loc de vîrf retras, vîrf doi cum i se mai spune. Apropo de Aguero, el a lipsit în cele două meciuri pomenite de mine mai sus și nu-s puțini cei care cred că va fi una din surprizele de la finalul perioadei de mercato, în sensul că ar putea părăsi Manchester City. Rămînînd la achiziții, să-l notăm și pe Fernandinho, adus pe o sumă foarte mare (e stranie legătura de business existentă între City și Șahtior), dar care aduce, la rîndu-i, ceva în plus în zona centrală a echipei, o capacitate mai mare de a gestiona mingea, în comparație cu Toure Yaya, Barry și Javi Garcia. Ultimul, dar nu în cele din urmă, Negredo, cu caracteristici diferite de ale lui Dzeko, adus pentru a acoperi un rol de a lipsit la City, atacantul de careu, cu mobilitate mare, dar cu instinct de killer în fața porții.
Chelsea mi se pare a doua pe listă. A doua pe grila de start, dacă ar fi să vorbim în termeni de Formula 1. Jose Mourinho e un mare cîștig. Stilul său conflictual, ultimul pe lista reacțiilor sale fiind Cristiano Ronaldo, ajută echipa pe care o antrenează, oferindu-i o motivație suplimentară. Mourinho e garanție a revenirii la vechile obiceiuri ale lui Chelsea, din punct de vedere tactic vorbind, căci stilul portughezului e cunosut de toată lumea. E posibil ca, din nou, Chelsea să devină cea mai reactivă echipă din Premier League, așa cum era în prima perioadă a lui Mourinho.
Diferența față de atunci vine din transferuri. Nici Chelsea n-a făcut mutări spectaculoase. Schurrle, chit că s-au dat pe el 22 de milioane, nu reprezintă totuși decît o promisiune, iar Van Ginkel o necunoscută. Iar Lukaku e o revenire la bază, deși e posibil să fie o piesă de rezistență în angrenajul lui Mourinho. E posibil ca Mourinho să-și fi schimbat strategia față de primul său mandat. Pe undeva, aș asemăna transferul lui Schurrle cu cel al lui Ozil la Real Madrid. Nu neapărat din punct de vedere tactic, ci din ceea ce reprezintă jucătorul în momentul ăsta. Ca și Schurrle azi, nici Ozil nu era decît un fotbalist de mare perspectivă, la care se intuia capacitatea de creștere. I-a ieșit cu Ozil lui Mourinho, dacă-i iese și cu Schurrle va fi un alt cîștig pentru naționala Germaniei.
Chelsea era oricum foarte puternică la nivel de lot. În sezonul trecut mi se părea cea mai puternică, acum parcă City i-a luat un pic fața. Trecerea de la stilul Benitez la stilul Mourinho n-are cum să fie convulsivă, căci nici Benitez nu e vreun ofensiv, plus că așezarea în teren e cam aceeași, tot 4-2-3-1. De văzut ce se va întîmpla cu anumiți oameni, gen David Luiz, Torres, chiar Mata, cu care, se aude, Mourinho n-ar avea mare ”feeling”.
O surpriză mi se pare Manchester United. Nu știu dacă neplăcută, o să vedem. United n-a făcut nici o achiziție, ceea ce, trebuie să recunoască toată lumea, nu-i prea obișnuit. Și nici prea normal, căci e limpede că e nevoie de jucători pe unele posturi. Numirea lui David Moyes a fost văzută ca o încercare de menținere a stabilității, căci Moyes e un tip fidel, fotbalistic vorbind, dovada fiind perioada lungă petrecută la Everton.
United a pierdut, prin plecarea lui Sir Alex Ferguson, destul de mult protagonism, căci Moyes e departe de a fi un personaj mediatic. Charismatic nici atît. Din punct devedere al jocului, vom vedea, dar dacă luăm ca punct de plecare Everton, iar alt reper nu avem, ar trebui să vedem un United mai eliberat de rigorile lui Ferguson, un pic mai liber, mai viu, mai vesel. Asta însă necesită ceva timp, iar rezultatele din perioada de pregătire nu prea sînt concludente.
Marea problemă vine însă, așa cum am mai zis, din lipsa transferurilor. Poate că United și-a pierdut, odată cu Sir Alex, acea capacitate de convingere. S-a vorbit de Thiago, și a ajuns la Bayern. Se bate monedă cu Fabregas, deși pare destul de clar că nu vrea să plece de la Barcelona. Lui Sir Alex nu-i scăpau astfel de jucători, așa cum, spre exemplu, nu i-a scăpat Van Persie. Aflînd că e nehotărît, căci City oferea un salariu mai mare, a plecat din cantonamentul echipei din Norvegia, chiar în ziua unui meci amical, și s-a dus la Londra să-l convingă. Și a reușit.
Mai e și problema Rooney, care, brusc și de nicăieri, s-a accidentat. E limpede că nu mai vrea să stea și ar putea fi, apropo de paragraful precedent, marea lovitură de imagine a lui Mourinho.
Arsenal se află într-un soi de letargie. N-a venit nimeni, dar e ceva cu care fanii s-au obișnuit, fără ca asta să fie neapărat de bine. S-a vorbit de Higuain, acum se vorbește de Luis Suarez, dar nu cumva să se întîmple ca în cazul argentinianului. Totul e pus în cîrca lui Wenger, iar lumea n-are cum să nu-și amintească de Henry, Fabregas, Song, Nasri și Van Persie, adică de cei mai buni oameni ai lui Arsenal din ultimii ani. Toți au avut un destin similar, au fost vînduți, iar în locul lor n-a prea venit nimeni. Nu știu însă dacă Wenger e vinovat de toate, căci există oameni deasupra lui în organigramă, iar eu nu-s covins că lui Wenger îi convine așa de tare situația din ultimii ani. Poate că ar vrea și el să aibă la dispoziție un lot cu care să se bată pentru toate trofeele, să vadă și el dacă valoarea lui ca antrenor mai există, nu să fie precum un șef de supermarket, unde totul e de vînzare, iar profitul e obiectivul prioritar, nereușitele în materie de trofee find mascate de jocul agreabil, estetic, al echipei.
Liverpool e în aceeași situație. Aproape că n-a venit nimeni, căci Iago Aspas nu e un transfer de marcă, nici Mignolet, iar Kolo Toure e doar o plombă. Ba Luis Suarez e mai degrabă afară decît înăuntru. Iar Dany Agger e o incertitudine, căci dacă-l vrea Barcelona cu adevărat, va pleca, chit că și-a tatuat ”YNWA” pe deget. Se spune că ar trebui să fie anul lui Brendan Rodgers, că echipa, pe final de sezon, a dat semne că aglutinează ideile antrenorului. Afară din Europa, Liverpool își menține doar statutul de echipă foarte iubită, dar rezultatele se obțin pe baza lotului, nu pe baza iubirii fanilor.
Tottenham s-a mișcat un pic, cu Soldado și Paulinho, dar depinde foarte mult de Bale. Cu cît starea de incertitudine e mai mare, cu atît problemele lui Villas Boas se înmulțesc. Dacă va pleca se va obține o sumă closală, dar timpul rămas pentru transferuri se scurtează și orice echipă care vinde va mări prețul automat știind că Tottenham e în nevoie și are și bani la dispoziție. Tottenham e, deocamdată, o necunoscută. Una e să-l ai pe Bale într-o echipă întărită față de sezonul trecut, alta e să ai 100 de milioane cu care să ieși la shopping.
Nu, nu e nici o greșeală în titlu. Chiar așa e. Manchester City a ucis suspansul în Premier League. Încă din ianuarie. E limpede, nu avem un sezon, acest 2012-2013, care să ne ofere prea multă neliniște. Oricît ne-am dori noi să avem parte în toate campionatele de finaluri precum cel de anul trecut din Anglia, în sezonul ăsta n-avem cum. N-avem cum să avem nici măcar suspansul existent în sezonul trecut în Germania, în Franța, în Italia, chiar și în Spania, unde campioanele nu s-au decis în ultima secundă a ultimului minut al ultimului meci, ca în Anglia, dar tot am avut o doză de neprevăzut pînă undeva spre luna mai. Anul ăsta nici nu a venit primăvara și titlurile sînt cam în buzunarele unora. În Spania, 12 sau 16 puncte, depinde cum pui problema, în Anglia, 12 puncte, în Germania, 15 puncte, oricît am crede că în fotbal e posibil orice, parcă ne ducem cam departe cu acest ”orice”. Apoi, în Franța sînt 6 puncte, iar în Italia sînt 5 puncte, dar parcă și aici echipele de pe primul loc sînt evident mai puternice decît urmăritoarele lor ca să asistăm la întoarceri. Dacă greșesc undeva, vă rog să mă contraziceți!
Să mă întorc la City. Și la uciderea campionatului.
Nu mi-a plăcut niciodată Mancini. Mi se pare un italian mofturos și ușor parvenit, în stil fotbalistic vorbind bineînțeles. S-a cățărat pe culmile fotbalului mare la Inter, dar a beneficiat acolo de conjunctura evident favorabilă a acelor sezoane cînd, cu Juve în purgatoriu, cu Milan într-o derivă asemănătoare cu cea a lui Berlusconi, cu Lazio și Roma măcinate de probleme financiare interne, Inter reprezenta singura bornă viabilă din ”Il Calcio”. Chiar și așa, cu jucători luați pe bani suficient de mulți, a trebuit ca Moratti să facă mutarea decisivă ca să izbutească să-și îndeplinească visul numit Champions League. Mutarea decisivă o știți cu toții. Se numește Mourinho.
O analiză a ceea ce se întîmplă la City merită făcută. Și o voi face, promit, căci cifrele sînt fabuloase. Cifrele investițiilor. Deocamdată mă întreb ce vor face șefii ”cetățenilor”. Mai exact Txiki Beguiristain și Feran Soriano. Mai reprezintă Mancini antrenorul potrivit pentru Manchester City? Mă tem că nu. La meciul cu Southampton de sîmbătă ar fi fost nevoie de traducere, ca la filme, pentru a înțelege mutările tactice ale lui Mancini. Javi Garcia fundaș central? Revenise Kolo Toure de la Cupa Africii totuși. Apoi schimbarea lui Lescott cu Kolarov? Se vorbește de luni bune, eu însumi am scris despre asta, că Mancini și Lescott nu-și mai vorbesc, dar mai logic era să-l scoți pe Barry, care-și dăduse un autogol și jucase extrem de rău, făcînd practic cel mai prost meci al său la City. Și în sfîrșit, schimbarea lui Silva cu Maicon? Pe asta, eu unul n-am reușit s-o pricep și pace.
Ce-și mai propune Mancini pentru acest sezon? Cupa Angliei, e clar, căci din celelalte competiții e afară. Era bună și o Europa League, ca ieșire de urgență de pe autostrada spre dezastru pe care s-a înscris această mașină scumpă, dar fără șofer, numită Manchester City. Deocamdată, în Cupa Angliei n-a început greul, căci următorul adversar e Leeds, duminică. E cam cel mai important meci al sezonului pentru Manchester City, acum ar mai merge acest promo pe care l-au făcut unii la un meci al lui Liverpool. Plus, eventual, în afară de Cupa Angliei, o victorie cu Manchester United, pe ”Old Trafford”, bună ca pansament moral pentru suporteri.
Revin la Beguiristain și Soriano. Cu siguranță lucrează. Cînd toți îl dădeau pe Guardiola la Manchester City eu îi sfătuiam să se mai gîndească. Și să țină cont de un aspect. Înainte de Pep, Beguiristain și Soriano l-au vrut pe Mourinho la Barcelona. Au și negociat cu el și Jorge Mendes, reprezentantul lui, în mai multe etape. Prin ianuarie 2008 au fost la Porto, presa i-a surprins, dar au cotit-o spunînd că au venit să discute pentru Bruno Alves, fratele lui Geraldo, fostul stelist. Între timp, Andre Villas-Boas, asistent al lui Mourinho atunci și destul de necunoscut, mergea la toate meciurile Barcelonei. Apoi, în februarie, s-au întîlnit din nou, în Ghana, unde era Cupa Africii, iar Mourinho, fără job atunci, era comentator pentru Eurosport. Acolo, în călduroasa Africă, au înghețat negocierile, căci pretențiile lui Mourinho erau cam mari, nu neapărat la nivel de salariu pentru el, ci la nivel de transferuri, iar Barcelona nu prea avea resurse.
Acum Manchester City are. Resurse și nevoie de antrenor. Toate drumurile duc la Mourinho, nu-i așa? Da, așa e. Problema e că și ale lui Chelsea tot acolo duc. Am scris despre asta recent, despre dorința Marinei Granovskaia, omul de încredere al lui Abramovici la Chelsea, de a-l readuce pe Mourinho pe ”Stamford Bridge”.
Ăsta e marele talent al unui profesionist. Să fie căutat, să se bată cei puternici pentru el. Mourinho e din această categorie. Acum rămîne să vedem ce funcționează mai bine pe piața interbancară, petro-dolarii sau rublo-dolarii.
Încă un ”Super Sunday” în fotbalul englez, încă o după-amiază petrecută în fața televizoarelor. Avem noroc. Două duminici cam mohorîte, din pricina vremii de afară, salvate de soarele fotbalului jucat în Premier League.
Ambele partide se dispută la Londra. Ce norocoși sînt londonezii din acest punct de vedere. Daca-ți place fotbalul nu există week-end fără el la Londra și sînt destul de puține week-endurile fără un derby, în adevăratul sens al cuvîntului, cel de dicționar. Indiferent de liga în care se dispută, derbyurile în Anglia au tradiția lor și farmecul lor, derivat din acestă tradiție. Meciul zilei nu e însă un derby. E un ”derby de clasament”, locul 1 cu locul 4, Tottehnham-Manchester United. Se joacă pe White Hart Lane, iar precizarea nu e întîmplătoare.
În ultima etapă a sezonului 2000-2001, United pierdea pentru ultima dată pe acest stadion în fața lui Tottenham. Atunci, într-un moment de supărare amestecat cu frustrare, o frustrare de moment, mai degrabă răsfăț sau metodă de negociere, căci United era deja cîștigătoare a titlului, Sir Alex Ferguson anunța, de fapt reitera, decizia de a părăsi clubul de pe ”Old Trafford” la finalul campionatului. Ce s-a ales de această promisiune vedem cu toții etapă de etapă. Sir Alex e tot aici, e tot în lupta pentru titlu, iar o victorie cu Tottenham în această etapă ar ușura această luptă.
Numai că Totenham are nevoie de victorii în fața echipelor mari ca să poată pătrunde cu mai multă convingere în topul fotbalului englez. Acel Top 6, o formulă extinsă a vechiul Top 4, pe undeva după modelul Uniunii Europene. Tottenham a bătur în tur, în septembrie, chiar pe ”Old Trafford”, punînd atunci capăt unei perioade de 27 de meciuri fără victorie în fața lui United, dar asta nu-i totul, de vreme ce echipele mari din Anglia i-au cam rezistat lui Andre Villas-Boas, Arsenal, Chelsea, Everton și Manchester City învingînd-ul.
Nu va juca Adebayor, încă o victimă a acestei competiții stupide numită Cupa Africii. Stupidă, să ne înțelegem, pentru data la care se desfășoară, căci este aberant să scoți din contextul cluburilor care plătesc salarii, uriașe de multe ori, anumiți jucători pentru a-i duce la o competiție ce s-ar putea ține destul de lesne în iunie. Dar despre subiectul ăsta, cu altă ocazie. Lipsește deci Adebayor, în schimb Hugo Lloris pare într-o formă bună, 11 goluri primite în 12 meciuri, dar 5 dintre ele pe ”Emirates”, plus că și-a revenit Scott Parker, o piesă de bază în sezonul trecut. ”Spurs” au o serie de 6 meciuri consecutive fără eșec sau, în formulă ușor extinsă, un singur eșec în ultimele 10 meciuri. United rămîne United, așa că meciul ăsta e un ”must have” al după-amiezii.
Înainte ne încălzim cu un derby londonez, Chelsea-Arsenal. Arsenal s-a mai scos în Cupa Angliei după eșecul cu City, plecat de la acea gafă, echivalentă cu eliminarea, comisă de Koscielny în primele minute. Theo Walcott a semnat în sfîrșit prelungirea contractului, un alt subiect ce merită tratat separat în zilele următoare, dar Arsenal are nevoie de victorii în astfel de meciuri pentru a începe să creadă în ceva. Iar Wenger are nevoie ca jucătorii săi să nu mai fie generoși în cadouri pentru adversari. Nu degeaba Arsenal are în acest sezon cele mai puține puncte adunate în 21 de meciuri de cînd a fost instalat alsacianul.
În campionatul trecut a fost un meci splendid pe ”Stamford Bridge”. E însă o mică-mare deosebire. De la Arsenal a zburat ”olandezul zburător” Van Persie, iar de la Chelsea a plecat Andre Villas-Boas.
Chelsea n-a mai bătut acasă de cînd a demolat, în decembrie, pe Aston Villa. E o vorbă veche în fotbal care spune că nu e bine să dai toate golurile într-un singur meci. Chelsea s-a lăcomit atunci, iar acum plătește nota de plată. Benitez a fost huiduit copios cu Southampton, ”sfinții” nefiindu-i alături la această partidă, și parcă totul îi e potrivnic, deși faptul că Guardiola a semnat cu Bayern e pînă la urmă un semn bun, căci ar însemna un pretendent în minus la banii lui Abramovici. Conceptul de meci acasă e un pic straniu pentru Rafa, al cărui palmares, o victorie în 6 meciuri, cea de care vorbeam mai sus, e complet în antiteză cu cele 6 victorii pe terenuri străine.
În concluzie, doamnelor, domnilor, vă invit la ”Super Sunday”. Și la Fotbal European, firește. Unde altundeva decît pe DigiSport!
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!