Bosnia și Irlanda sînt protagonistele celui de-al doilea baraj pentru Euro 2016. Astăzi se joacă prima manșă, luni urmînd a se disputa partida retur, la Dublin. În programul zilei regăsim și foarte multe jocuri amicale, unele dintre ele cu mari rivalități în joc, precum Franța-Germania ori Spania-Anglia. Belgia dispută primul meci de cînd e lider în ierarhia FIFA, pe teren propriu, contra Italiei. Atracția e dată din nou de ”Clasicul” Americii de Sud dintre Argentina și Brazilia, ce se va disputa în această noapte, după ce o puternică furtună a dus aseară la amînarea lui. Tot în America de Sud, în preliminariile pentru Mondialul din 2018, se joacă Peru-Paraguay. Citeste mai mult …
De azi intră în scenă echipele naționale. Vor fi cîteva zile destinate meciurilor de baraj pentru Euro 2016, cand vom afla și ultimele nume de pe lista turneului final din Franța, dar și partidelor din zona sud-americană, contînd pentru preliminariile Mondialului din 2018. Argentina-Brazilia e în mod evident capul de afiș al zilei, imediat după venind confruntarea dintre Norvegia și Ungaria, prima manșă a barajului. Nici Chile-Columbia nu e un meci oarecare, grație numelor jucătorilor implicați. Citeste mai mult …
Azi e ultima zi din faza preliminariilor Campionatului European. Azi vom afla și ultimele calificate direct, următorul pas pînă la stabilirea numărului complet de participante la turneul final din Franța fiind meciurile de baraj din noiembrie. Astăzi, Olanda stă la mîna Islandei pentru a afla dacă poate prinde măcar barajul, dar șansele sînt exrem de mici, în vreme ce Italia poate decide care dintre Norvegia sau Croația merge direct la Euro și care la baraj. Tot azi, dar spre dimineață, se dispută în America de Sud partide contînd pentru preliminariile Mondialului din Rusia, din 2018, cu Brazilia, Argentina și Uruguay printre protagoniste. Citeste mai mult …
Hai să vorbim puţin despre fericire! E o noțiune suficient de relativă, pentru care orice individ are o definiţie proprie, un termen mai degrabă idilic ce s-a convertit în obiectivul prioritar al existenţei noastre. Unii cred că secretul fericirii stă în a face întotdeauna ceea ce îţi place. Alţii schimbă puțin direcțiile de mers și spun că fericirea vine atunci cînd îţi place întotdeauna ceea ce faci. În ultima vreme şi pentru din ce în ce mai mulţi oameni, fericirea pare a fi o sumă de mici chestii, o mică maşină, o mică vilă, un mic iaht, o mică avere în concluzie. Fiecare vrea să fie fericit, dar fiecare simte senzaţia de fericire după propriile gusturi. Eu sînt fericit într-un fel, iar asta nu înseamnă că alții trebuie să fie fericiți în același fel ca mine. Din punctul de vedere al acestei noțiuni, definiția este la fiecare în parte.
Nu vă speriați! Este un text despre fotbal. Și despre un fotbalist. Apropo, nu știu dacă ați observat, dar atunci cînd vine vorba despre fotbaliști, fericirea are alte unități de măsură. Ceea ce pentru marea majoritate a oamenilor normali ar fi o fericire maximă, pentru ei se găsește mai mereu ceva care să umbrească această senzație. Logic ar fi să fie fericiți zi de zi, nu? Fac ceea ce le place și le place ceea ce fac, asta zic că e limpede. Ba mai iau și bani mulți pe chestia asta, ceea ce maximizează sentimentul. Numai că ei judecă altfel lucrurile.
Carlos Tevez, căci el e subiectul acestor rînduri, face parte, cred, din categoria oamenilor fericiți. Astăzi. Nu știu cît de fericit era el acum 3 luni sau acum 3 ani, dar tind să cred că nu atingea procentajul maxim. Abia acum cred că o face.
Întoarcerea lui Tevez la Boca Juniors reprezintă una din marile surprize ale acestui an. Mai exact, plecarea lui Tevez de la Juventus și din Europa. Sînt extrem de rare astfel de situații, de aici și elementul surprizei. Tevez nu era un fotbalist la final de carieră, dornic să mai joace puțin în țara natală, la echipa de suflet. Era, încă este, un fotbalist ajuns la vîrful carierei, ce putea lejer să mai joace la acest nivel doi, poate chiar trei ani. N-aș vrea să mă grăbesc în analize, dar cred că un procent suficient de mare din succesele lui Juventus în sezonul pe care l-am părăsit de curînd i se datorează lui Carlito. Cu toate astea a ales să plece. Și nu la PSG ori Atletico Madrid, ce-i ofereau suficiente motive de fericire, ci acasă, în Argentina, la Boca Juniors, unde cu siguranță e plătit mai puțin, e un pic marginalizat din punct de vedere al imaginii și unde reușitele sale nu au același impact ca-n Europa.
E totuși un paradox, nu vi se pare?! Sau poate că e reflexul unei societăți mult schimbate, al unei realități de zi cu zi ce ne domină gîndirea. Daca Tevez pleca la Atletico Madrid sau la PSG, pe un salariu foarte mare, l-am fi înțeles, am fi căutat imediat să găsim explicații ale gestului. Așa, în situația de față, ne mirăm. Ne mirăm că un fotbalist, că un salariat pînă la urmă, a pus altceva pe primul plan, nu banii, nu salariul. Ne mirăm de normalitatea unui om ce a decis să revină acasă, renunțînd la bani pentru asta, spre a întoarce un pic din ce a agonisit către cei care i-au fost alături la începuturile aventurii sale prin această lume ”canibalică” a fotbalului. Poate că felul de a fi al ”apașului” vine din ceea ce i s-a întîmplat în copilărie, de la acea conexiune cu moartea ce a fost atît de aproape să se consemneze și pe care n-o poate uita, atîta timp cît își mai poate privi cicatricile în oglindă.
Dacă stăm să ne gîndim, cariera lui Tevez a fost mai mereu marcată de caracterul lui. Mulți au spus despre el că e un inadaptat, mulți i-au pus la îndoială inteligența. E ușor de dat verdicte, mult mai greu e de deschis fereastra sufletului unui om pentru a înțelege ce e înăuntru. Eu cred că ”Apașul” n-a vrut niciodată cu adevărat să plece de la Boca și din Argentina. A făcut-o doar din necesitatea, firească și ea, de a crește din punct de vedere profesional, de a se forma, de a-și demonstra, lui în primul rînd, că are valoare, că e fotbalist și nu jucător de fotbal. Pe cînd era la Boca și era tînăr, iar ofertele curgeau pe adresa lui, a refuzat să meargă la Bayern, pentru că, a declarat-o mai tîrziu, familia lui nu s-ar fi putut adapta niciodată la viața din Germania. La fel cum, peste ani, el și soția lui nu s-au putut adapta la viața din Manchester. A surprins pe toată lumea plecînd în Brazilia, mai apoi la West Ham United, dar acele episoade, un pic neclare, fac parte din transformarea fotbalului în industria de azi, erau practic primii pași făcuți de fondurile de investiții, un teritoriu încă necunoscut și astăzi, cu tentacule întinse peste tot, în acest sport. La Manchester United a ajuns la insistențele lui Sir Alex Ferguson, dar felul său de a fi l-a îndepărtat de cel care insistase atît de mult pentru transfer. Faptul că n-a reușit să învețe engleza l-a făcut să nu-și poată comunica problemele, dorințele, temerile și l-a introdus în acel malaxor ce devorează fotbaliștii care nu se acomodează. Cred însă că îndepărtarea lui Tevez a fost una dintre greșelile lui Sir Alex, căci îmi amintesc și acum acea societate explozivă pe care ”Apașul” o făcea cu Cristiano Ronaldo și Rooney.
Episodul City a confirmat că avem de-a face cu un fotbalist pe cît de bun, pe atît de dificil. La Juventus, poate surprinzător. căci Serie A nu-i cel mai simplu campionat pentru un atacant, și-a regăsit liniștea. S-a simțit bine la Torino, dar era destul de clar că era doar o etapă înaintea momentului culminant, la care probabil că visa din clipa în care a părăsit Argentina, cel al întoarcerii acasă. ”Apașul” și ”Bătrîna Doamnă” s-au înțeles de minune, a fost o căsătorie ce a funcționat în avantajul ambelor părți, urmată de o despărțire amiabilă, prietenească. Juve nu i-a pus bețe-n roate lui Tevez, pentru că lumea a înțeles la Torino că e mai bine așa. E mai bine pentru toată lumea.
Carlos Tevez e din nou la Boca Juniors. Prezentarea lui oficială a oferit momente vecine cu paroxismul pe ”La Bombonera”. De la Maradona încoace, doar Riquelme, un alt caz de argentinian inadaptat și inadaptabil, a mai reușit să ridice atît de mult temperatura pe miticul stadion în forma literei D din Buenos Aires. Șefii lui Boca se declarau, la finalul prezentării oficiale, extrem de fericiți că nu s-au înregistrat incidente, căci de multe ori fericirea maselor poate duce la evenimente tragice. Iar miile de fani ce au reușit să pătrundă pe arenă inundau rețelele de socializare cu caracterizarea ”cea mai fericită zi din viața mea”.
Sînt prea puține episoade de genul ăsta în fotbalul de azi pentru a nu saluta decizia lui Carlos Tevez. Azi, e în sfîrșit un om fericit.
Și amîndoi fără Luis Suarez. Așa ar fi trebuit să sune titlul acestui text, doar că ar fi ieșit prea lung. Iar cum Suarez nu e la această Copa America, rămîn de analizat ceilalți doi componenți ai tripletei magice cu care Barcelona a cîștigat tripla în acest sezon. Și de la care se aștepta, la startul competiției din Chile, să arate același nivel pe care l-au arătat în tricoul catalanilor.
Și Argentina și Brazilia au jucat cîte două meciuri la Copa America. Un plus evident pentru Argentina, dacă e să facem comparație doar între cele două mari rivale din America de Sud. Argentina e, cum se spune, mai echipă, în ciuda unor carențe evidente, de ordin tactic, de ordin fizic, la anumiți jucători, ori al formei pe care o traversează alții. În schimb, Brazilia continuă pe linia dezamăgirii de la Mondialul de anul trecut. A schimbat selecționerul, l-a readus pe Dunga, un antrenor cu idei și decizii destul de bizare, dar n-a prea avut ce să schimbe la nivel de jucători. Îndrăgostit de fotbalul Braziliei din 1982, chit că n-am înțeles foarte bine acel Mondial din Spania pe care l-am văzut la televiziunea bulgară, și de stilul acelei echipe, mi se pare că Brazilia de azi traversează o criză la nivel de fotbaliști exponențiali. În vara trecută, imediat după finala dintre Germania și Argentina, scriam pe acest blog că ”Germania are mai mulți jucători creativi decît Brazilia și Argentina la un loc”. Iar nemților le lipsise și Reus. Nu s-au schimbat prea multe, nu-i așa?
Spun foarte mulți că e cea mai anostă echipă a Braziliei din istorie. E posibil, n-am atîtea date încît să invoc istoria. Ceea ce se vede la această Copa America e o echipă naționale ce trăiește din personalitatea lui Neymar, din reușitele ori nereușitele acestuia. Pe umerii lui sînt depozitate speranțele unei națiuni pentru care fotbalul e o stare de spirit (să ne amintim doar de lacrimile ce inundaseră stadionul după acea halucinantă semifinală de anul trecut). Doar că Neymar de la Barcelona, cel ce alimenta acestă depozitare a iluziilor, e un pic orfan în selecționata ”canarinha”. Orfan din punct de vedere fotbalistic, evident. Nu are cu cine juca, nu există alt jucător care să genereze faze periculoase. La Barcelona îl are pe Messi, cu care se înțelege perfect, îl are pe Suarez, care se bate ca un gladiator ca să-i creeze spații, îl are pe Jordi Albe în spate și, de multe ori, în fața lui. Îl are pe Iniesta, îl are pe Busquets. Și mai are ceva,extrem de important. Are sute de ore de antrenament și zeci de ore de meciuri oficiale cu cei amintiți mai sus. Neymar, trezit la 7 dimineața, presupunînd că n-a avut o noapte agitată la ”Bling Bling”, clubul pe care-l mai frecventează, și aruncat direct pe teren alături de ceilalți colegi, puși și ei într-o situație asemănătoare, tot găsește resusele cîtorva zeci de combinații cu Messi, Suarez și compania.
Discuția e lungă pe această temă. Cei care cer echipelor naționale să se comporte precum o echipă de club sînt într-o mare eroare. Asta e mai greu și cred că nu întîmplător ultimele trei campioane mondiale vin din Europa și s-au bazat, la vremea respectivă, pe relațiile de joc deja existente între jucătorii unei echipe de club, Bayern în 2014, Barcelona în 2010, Juventus în 2006, dar și pe rivalitatea existentă între echipele amintite și adversarele din campionat. Pentru Brazilia și Argentina, căci despre ele e vorba în acest text, dar într-o măsură mai mică sau mai mare și pentru celelalte selecționate din America de Sud, lucrul ăsta e un pic mai greu, căci campionatele interne sînt puțin spre deloc reprezentate.
Întorcîndu-mă la Brazilia și la stilul său, aș putea s-o numesc ”Neymaria”. Brazilia de azi înseamnă Neymar. Din păcate, nu știu cît de mult poate Neymar să susțină această responsabilitate, dublată acum și de banderola de căpitan ce i-a fost oferită. La 23 de ani, e încă tînăr pentru a fi un lider, pentru a fi cel care să coaguleze un vestiar, pentru a fi cel care dă exemplu. Revedeți minutele de dinaintea startului partidei cu Columbia, momentul fotografiilor oficiale, tragerea la sorți a terenurilor, fotografiile de la centrul terenului. Neymar e pus numai pe șotii, face cu ochiul, rîde, glumește, e o stare de spirit foarte bună, nimic de zis, dar nu a unui căpitan. Spre comparație, Messi de azi e mai serios, chit că are și el scăpările sale, vezi glumele cu Di Maria de dinaintea reprizei secunde cu Paraguay. Iar Messi îl are acolo, lîngă el, întotdeauna pe Mascherano, căruia nu degeaba i se spune ”El Jefecito” și al cărui rol trece de multe ori neobservat, dar e esențial. Neymar s-a autoexclus în meciul cu Columbia, va pierde în mod sigur duelul cu Venezuela și, în mod normal, căci a luat ”roșu” direct, și meciul din ”sferturi”. Asta în situația în care Brazilia va ajunge acolo, căci Venezuela nu e chiar un adversar comod. Xavi spunea despre Neymar, imediat după terminarea sezonului, că trebuie să mai învețe cum să se comporte, să se maturizeze. Pare o noțiune simplă, dar vă invit să revedeți fiecare cum vă purtați și cum gîndeați la 23 de ani, ca să înțelegeți că nu e chiar așa ușor.
Aminteam mai sus de Dunga și de ideile sale. Văzînd cele două meciuri jucate de Brazilia, mi se pare incredibil că nu l-a chemat pe Dani Alves decît în ultimul moment, forțat de accidentarea lui Danilo. Momentul de formă prin care trece Dani Alves, apropo de maturizare, mi se pare incredibil, cred că putea la fel de bine să joace și împreună cu Danilo, el ceva mai avansat și noul fundaș al Realului ceva mai retras. Apoi, nu înțeleg de ce nu a fost chemat Lucas Moura. E al doilea turneu final pe care-l ratează și presupun că există anumite motive ce țin de birouri, de impresari, de șefii federației. A mai fi Luiz Adriano, a cărui absență iarăși n-o înțeleg. Faptul că Brazilia se bazează, pentru linia de atac, pe un fotbalist ce joacă în China și pe altul ce vine de la Hoffenheim (chit că Firmino nu e un fotbalist rău, se spune chiar că l-ar vrea Manchester United, dar parcă de la Brazilia așteptam altceva) e doar un detaliu ce explică situația de față.
Două vorbe și despre Argentina. Din punct de vedere al lotului stă mai bine ca Brazilia, cel puțin atacanți are să dea și altora. Tata Martino și-a regîndit strategia după egalul cu Paraguay, a înțeles că echipei sale îi trebuie mai multă siguranță în zona de mijloc, astfel că l-a ales pe Biglia în locul lui Banega. Și a înțeles că are nevoie și de un fundaș dreapta care să compenseze desele plecări ale lui Messi din acea zonă. Roncaglia nu putea să facă asta, Zabaleta a făcut-o, de la el a și plecat de fapt golul victoriei. Problema Argentinei vine, de asemenea, din jocul de construcție. Dar și aici discuția e aceeași ca la Brazilia. Messi n-a fost strălucitor pînă acum, dar nici absent n-a fost. Schimbarea din stilul său de joc se observă. A-l compara cu Messi de la Barcelona e incorect. Nu-l mai are pe Neymar, Mascherano nu e Busquets la construcție, Aguero nu e Suarez, iar Di Maria nu e Neymar. Spre deosebire de Neymar, are totuși altceva în jurul lui. Pare clar că Tata Martino are o formulă de joc asumată, cea cu Di Maria pe post de extremă stîngă. Tevez nu poate juca acolo, eventual Pastore, dar el e util în linia de mijloc. Di Maria resimte însă sezonul nefast de la Manchester United, îi lipsește prospețimea, nu are explozie. După minutul 60 e sufocat, pînă în minutul 60 aleargă mult, dar și greșește mult. Argentina rămîne însă, după două etape jucate, favorită în a disputa finala cu Chile.
Despre cei care cîștigă un salariu pe terenul de fotbal se spune că se împart în două categorii: fotbaliști și jucători de fotbal. Și pe unii și pe ceilalți îi vizualizăm foarte bine și-i delimităm după ceea ce fac pe acel teren, uneori și după preferințe. Fotbaliștii sînt cei care decid meciurile și aduc lumea în tribune, cu un gol, cu o fentă, cu o execuție, cu o pasă decisivă. Ceilalți, jucătorii, la fel de importanți în angrenajul unui grup, sînt cei care fac tot posibilul pentru ca execuțiile celor de mai sus să fie securizate, să-și găsească utilitate în rezultate. Unii fără ceilalți nu pot evolua, iar o echipă formată doar din fotbaliști supravieșuiește destul de greu în competiții, din motive lesne de înțeles. Ca să folosesc o veche vorbă românească, e extrem de important cel care cîntă la pian, dar la fel de importanți sînt și cei care-l acompaniază ori, după caz, cei ce cară pianul.
Luni, Juan Roman Riquelme a anunțat oficial că se retrage din fotbalul profesionist. De fapt, el se retrăsese mai demult, în vara trecută, atunci cînd abandonase clubul vieții sale, Boca Juniors, pentru a mai evolua cîteva luni, pentru a forța destinul într-un fel, căci trecerea anilor, din păcate, nu iartă pe nimeni, la Argentinos Juniors, în a doua ligă argentiniană. Vestea retragerii sale a venit într-un moment în care tocmai se discuta despre posibilitatea ca Riquelme să ajungă în Paraguay, în prima ligă, la Cerro Porteno, cel mai important club al acestei țări, ce se arăta pregătit să-i ofere un salariu de 100.000 de euro pe lună. N-a mai fost cazul, căci Riquelme a decis, așa cum a tot făcut-o de-a lungul carierei sale, să facă un lucru pe care puțini fotbaliști l-ar fi făcut. Dincolo de latura financiară, importantă în context, dar nu esențială, căci mă gîndesc că Juan Roman nu e deloc un băiat sărac, tentația de a mai juca fotbal e foarte mare în astfel de situații. Riquelme a fost însă toată viața lui un altfel de fotbalist.
Eu unul cred că-l putem considera, apropo de primul paragraf al acestui text, fotbalist. Juan Roman Riquelme a făcut parte din categoria celor pe care natura i-a înzestrat cu un har pe care mulți din practicanții acestui sport dificil numit fotbalul și l-ar fi dorit. Mi-a plăcut întotdeauna Riquelme și cred că ar fi meritat, acum la retragere, un palmares mai bogat, mai apropiat de talentul pe care l-a avut. Un palmares care nu-i deloc sărac, voi reveni la asta ceva mai tîrziu, dar care ar fi putut să fie, încă o dată spun, mult mai bogat.
Am citit un editorial scris pentru El Pais-ul din Spania de un ziarist argentinian despre Riquelme. Îl numea ”El hombre de la pausa” sau ”El 10 de la pausa”. În românește nu sună atît de bine, de aceea las doar varianta în spaniolă, oricum nu e greu de înțeles. Dacă stăm bine să ne gîndim și să privim un pic în trecut, asta a fost Riquelme în teren. Un ”10 de la pausa”. Așa era stilul lui, acele pauze pe care le făcea atunci cînd primea mingea, care-l scoteau din minți pe Louis van Gaal (o să revin și la acest episod), pauze de cîteva sutimi de secundă, transformau complet jocul. Și asta nu pentru că n-ar fi putut da o pasă mai rapidă, ci pentru că el iubea mingea cu patosul cu care un adolescent își iubește prima dragoste. Iubea mingea și dorea cea mai bună continuare pentru ea. De cele mai multe ori, din acea pauză venea o pasă de geniu, chiar și goluri de geniu. Riquelme a avut multe inserții de geniu în felul în care interpreta fotbalul, dar, ca orice om atins de acest ”microb” magic care este geniul avea curiozitățile lui, bizareriile lui. Pe Riquelme pur și simplu trebuia să-l înțelegi și să pui echipa să joace în jurul lui.
În Europa, singurul care a făcut-o a fost Manuel Pellegrini. ”Inginerul” chilian, se spune, a aceptat oferta celor de la Villarreal, în 2004, doar după ce a primit asigurări că Riquelme, pe atunci doar împrumutat de la FC Barcelona, va rămîne în lot. În jurul lui, Pellegrini a construit acea echipă care a bătut cu putere la ușa finalei Champions League, ajungînd pînă în semifinalele ediției 2005-2006. Pellegrini a priceput că Riquelme are nevoie de un om valoros în spatele și de un marcator în fața lui, Cei doi s-au numit Marcos Senna și Diego Forlan. Cheia acelei uși a fost la Riquelme, dar un destin care nu i-a fost mereu alături a făcut ca în cel mai important moment al său și al echipei, semifinala cu Arsenal, să rateze un penalty, în minutul 90, în meciul retur, după 1-0 pentru Arsenal la Londra. Nimeni nu știe ce-ar fi putut ieși în prelungirile acelui joc sau, eventual, în finala de la Paris cu Barcelona. O Barcelona împotriva căreia Juan Roman ar fi avut extra-motivație.
Barcelona l-a adus în vara lui 2002, ca alternativă la transferul ”galactic” al lui Ronaldo la Real Madrid. Președintele Barcelonei era Joan Gaspart (pentru cei mai tineri, Gaspart a fost vicepreședintele lui Nunez în perioada Cruyff, care i-a adus pe Hagi și Gică Popescu și în fața căruia s-a pus Giovanni Becali în genunchi la un ultraluxos hotel londonez) , dar de guvernat la catalani în acea vreme guvernau crizele de nervi și de personalitate. Crizele de nervi ale fanilor și crizele de personalitate ale lui Gaspart. Riquelme a nimerit cum nu se poate mai prost, se aștepta de la el să fie Zidane, Ronaldo și Figo la un loc. Dar el era doar Riquelme, omul cu pauze, al cărui stil s-a ciocnit violent de cel al lui Louis van Gaal. Olandezul, care era la al doilea mandat la Barcelona, pe vremea aceea extrem de fixist, nu l-a plăcut din prima clipă, căci l-a considerat un transfer al conducerii, pe care el nu l-a vrut. Sînt arhicunoscute înfruntările dintre ei la antrenamente, deși înfruntări e un fel de-a spune, căci Riquelme nu-i răspundea niciodată antrenorului atunci cînd acesta țipa la el (urla la el, după unele surse), preferînd să se uite în pămînt. Se spune că Luis Enrique, antrenorul de azi, jucător atunci, i-ar fi și recomandat argentinianului să-i răspundă într-un fel olandezului: ”Spune-i și tu ceva să se calmeze, că apoi se enervează și mai tare și ne rupe pe toți”. Sfaturi pe care Riquelme nu le lua în considerare.
În ciuda unui sezon complicat, început cu Van Gaal și terminat cu Radomir Antic, Riquelme a jucat suficiente meciuri, a dat destule goluri, mult mai multe pase, dar a atras suporterii de partea lui. Al doilea ghinion al său s-a numit Ronaldinho, a cărui achiziție, în vara lui 2003, i-a blocat viitorul în tricoul Barcelonei. Nici ca stil și nici ca statut (ambii erau extracomunitari), Riquelme și Ronaldinho nu încăpeau în aceeași teacă. Astăzi, văzînd situația lui Neymar și Messi ori a lui Cristiano și Bale, poate că ar fi încăput, chit că Riquelme n-a fost niciodată un ”mediatic”, atunci erau alte vremuri. Riquelme a luat drumul lui Villarreal, apoi s-a întors la Boca Juniors, de unde aproape că s-a retras din fotbalul mare. Și aici, la acest capitol, Juan Roman a fost atipic, ca tot ceea ce a făcut în fotbal, căci repatrierea lui s-a făcut la o vîrstă, 28 de ani, la care alți sud-americani nu se gîndesc defel să ia astfel de decizii. A rămas la Boca deși a existat o ofertă concretă pentru el de la Manchester United. Sir Alex Ferguson, care spunea despre el în 2003, ”un astfel de jucător nu mi-aș dori la mine în echipă”, își schimbase optica, Riquelme însă nu și-a schimbat felul de a fi.
Nu cred că se poate vorbi, acum la retragere, despre o carieră eșuată. A cîștigat totuși trofee într-o țară, Argentina, ahtiată după fotbal și fotbaliști. Titluri interne, plus o Cupă Intercontinentală contra lui Real Madrid (a fost magistral atunci) plus de trei ori Copa Libertadores, printre altele, ”Champions League”- ul Americii de Sud. Ultima în 2007, abia revenit de la Villarreal, cînd a ținut în spate pe Boca la fel ca Maradona în zilele lui bune. Comparația poate fi grosieră, exagerată și poate părea un sacrilegiu, dar nu e chiar așa, căci vorbim de idolii ultimei jumătăți de secol pentru fanii lui Boca. Nu e puțin lucru, să recunoaștem, chit că, așa cum am spus la începutul acestui text, se putea obține mai mult.
Poate că maxima recunoaștere a valorii acestui fotbalist a venit în ziua retragerii lui Zinedine Zidane. Riquelme a fost omul cu care Zizou a ales să facă schimb de tricouri atunci, ba chiar l-a și așteptat cîteva minute la marginea terenului pentru asta. Marii fotbaliști știu imediat cînd au în față unul de-al lor. Unul dintre ultimii romantici ai fotbalului a părăsit un sport din ce în ce mai puțin romantic.
P.S.
Apropo de ghinioane și de decizii de antrenor. Îmi amintesc perfect sfertul de finală de la Mondialul din 2006, Germania-Argentina. Am fost la meci atunci, la Berlin. La 1-0 pentru Argentina, gol Ayala din pasa lui Riquelme, selecționerul Jose Pekerman îl scoate pe Riquelme și-l bagă pe Cambiasso, iar pe Messi îl uită pe banca de rezerve. După 8 minute a egalat Klose pentru nemți, s-a ajuns la loviturile de departajare, iar Cambiasso a ratat penalty-ul decisiv.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!