M-am gîndit de multe ori să scriu ceva despre fostul antrenor al Barcelonei, atunci cînd a plecat de la acest club. De fiecare dată s-a ivit ceva mai important, ceva mai de actualitate, de fiecare dată îl trăgeam pe Tata Martino pe banca de rezerve a subiectelor, cu gîndul că o să-i fac loc odată și-odată în față. N-a mai fost cazul, poate și pentru că argentinianul a plecat de la Barcelona foarte discret, la fel de discret aș zice precum și venise.
Nu l-am agreat foarte tare pe Tata Martino. L-am criticat deseori pe acest blog, de fapt, nu cred că am scris de prea multe ori în registru pozitiv despre el. L-am revăzut miercuri seară, în ”amicalul” Germania-Argentina. Pe banca echipei naționale a Argentinei, de data aceasta. Unde a ajuns, sînt sigur de asta, și grație ultimului sezon petrecut pe banca Barcelonei. Chit că a fost unul nereușit, primul după mulți ani fără trofeu pentru echipa catalană, un an de antrenorat acolo asigură iată potențiale variante în continuare. Un an la Barcelona (înlocuiți Barcelona cu orice al nume mare doriți!) te introduce într-un circuit al antrenorilor care-și găsesc un loc de muncă bine plătit, dar și cu obiective importante, asta așa ca factor motivațional, dincolo de banii în sine.
Ca o paranteză, am tot văzut titluri de genul ”Argentina și-a luat revanșa în fața Germaniei”. Mi se pare o exagerare. Argentina și-ar putea lua revanșa în fața Germaniei abia peste 3 ani și 10 luni, la Moscova (dacă s-o mai ține Mondialul ala în Rusia la data respectivă), eventual într-0 finală cu Germania. O victorie în ”amicale” valorează foarte puțin, spre deloc. Spunea și Mascherano, care mi se pare cel mai cerebral jucător din lotul Argentinei și al Barcelonei, că acea finală de pe ”Maracana” o să-i urmărească multă vreme pe el și pe colegii lui din ”națională”. Acea oportunitate pierdută, dar mai ales ideea că nu se știe cînd și dacă se va mai ivi o asemenea oportunitate.
Revin la Tata Martino. Rememorînd perioada sa la Barcelona, acum, la rece, nu la cald cum se întîmpla la perioada cînd totul era încă în joc, mă întreb cum l-am fi judecat acum dacă în acel ultim meci al campionatului, cu Atletico pe ”Camp Nou”, Messi s-ar fi aflat cu jumătate de metru mai în spate la acea fază cînd Barcelona a marcat un gol anulat pentru ofsaid. Era 1-1 scorul, iar finalul de meci foarte aproape, nu sînt sigur așadar că Atletico ar mai fi putut reveni. Dacă Messi era jumătate de metru mai în spate, Tata Martino era acum omul care, printr-un miracol, a condus Barcelona spre un titlu pe care nu-l aștepta nimeni și pe care, să fim sinceri, nici nu-l merita. Probabil că ar fi părăsit Barcelona cu mult mai multe elogii în bagajele sale și nu discret, așa cum a făcut-o.
Messi a fost în ofsaid atunci, așa că-n dreptul lui Tata Martino stă scris cuvîntul eșec. Nu cred însă, judecînd acum, la rece, că se putea pretinde mai mult. Pe cît de bun antrenor era și proabil că încă este (totuși performanțele sale cu Paraguay și-n campionatul argentinian n-au venit de nicăieri), Tata Martino nu a avut acea personalitate, pe care se pare că o are acum Luis Enrique, de a iniția o revoluție. Nu doar în lot, ci mai ales în joc, în exprimare. Nici nu prea avea cum s-o aibă. Spre deosebire de Luis Enrique, al cărui caracter l-am văzut pe vremea cînd juca și al cărui trecut ca fotbalist al Barcelonei îl ajută, Tata Martino venea de nicăieri și cred că destui jucători din vestiarul Barcelonei nu auziseră de el pînă să-l cunoască. Nu putea avea curajul (unii ar zice ”cojones”, am folosit termenul din spaniolă pentru că sună un pic mai blînd parcă) de a le cere superfotbaliștilor pe care-i avea sub comandă altceva decît fuseseră ei obișnuiți.
Vă amintiți formulele de start și schimbările pe care le făcea Tata Martino, nu-i așa?! Păreau desprinse dintr-un joc pe calculator, în general nimic inovator, în general doar post pe post. Tata Martino a vrut să se pună bine cu toată lumea, să nu supere pe nimeni. Ceea ce, apropo de personalitate, Guardiola n-a făcut-o și s-a ales cu ostilitatea și criticile lui Beckenbauer, de exemplu. Lui Tata Martino i s-a cerut să fie Guardiola, dar el n-a putut să spună că nu are cum să fie. A încercat, dar prea ocupat cu evenimentele zilnice, n-a observat că nici măcar Guardiola nu mai e ACEL Guardiola.
Tata Martino n-a fost cel mai rău antrenor din istoria Barcelonei. Nici pe departe. A nimerit însă într-un malaxor mediatic care l-a devorat. Așa e fotbalul, poate că dacă Messi nu era în ofsaid atunci, s-ar fi salvat oarecum. Pentru Tata Martino, echipa națională a Argentinei poate fi o oportunitate numai bună pentru el de arăta că are elementele despre care scriam mai sus că i-au lipsit la Barcelona. În vara viitoare, va fi Copa America, în Chile. Cred că e primul obiectiv marcat cu litere de tipar în noul angajament al lui Tata Martino. Are timp un an să-și dea seama că o schimbare nu se poate face decît schimbînd radical, nu pe ici-colo. Nu poți merge pe munte cu papuci de plajă, chit că ți-ai pus un hanorac suficient de gros.
Dacă Messi ar fi marcat la acea ocazie din repriza a doua și Argentina ar fi cîștigat Campionatul Mondial, probabil că am fi citit azi rîuri de elogii la adresa fotbalistului Barcelonei. Iar trofeul acordat, în mod bizar spun și eu ca toată lumea, de FIFA n-ar mai fi fost chestionat de nimeni. Șutul lui Lionel a trecut însă la cîțiva centimetri pe lîngă poarta lui Neuer. Astfel că astăzi citim rîuri de jigniri și păreri contra starului argentinian. Care, brusc, a devenit un fotbalist de duzină, un produs de marketing, un copil al presei sportive, un cobai al industriei farmaceutice. Un neica-nimeni cum s-ar zice.
Messi are o vitrină personală de trofee ce nu încape într-o fotografie. Trofee obținute în 10 ani de fotbal la cel mai înalt nivel cu FC Barcelona. Ii lipsea și-i va lipsi încă 4 ani (cine știe dacă nu cumva îi va lipsi definitiv) această Cupă Mondială cucerită cu Argentina. Faptul că nu are acest trofeu în palmares îl transformă brusc într-un fotbalist mai puțin bun decît acum doi, trei sau patru ani? Eu unul nu cred.
Acum doi, trei sau patru ani, de fiecare dată cînd Messi marca un gol magic, un adjectiv se sinucidea. Au fost chiar momente de sinucidere în masă. Cineva mi-a scris că Messi a dat o căruță de goluri în fața unor adversari slabi, gen Almeria, Osasuna și așa mai departe. Eu știu că memoria, de gen feminin find, mai înșeală, dar chiar atît de repede să uităm golurile marcate de el în finalele de Champions League, de Mondial al cluburilor, în poarta lui Casillas și-n alte porți stăpînite de portari cunoscuți? Mi se pare că s-a intrat într-o dezbatere aberantă, care nu folosește nimănui, poate doar ar merge la o bere cu prietenii, ca să existe subiect de conversație și paharele să se schimbe mai cu spor.
Să ne înțelege din start. Messi n-a făcut un Mondial bun. Dar nici unul catastrofal, așa cum pretind unii. A fost activ, a participat la faza de construcție, inclusiv la cea de apărare. Atît cît l-a ținut benzina. Asta da, ar fi o problemă de dezbătut. Jose Mourinho, care a avut un job de analist la Mondial, a spus următoarele despre Messi: ”S-a sacrificat pentru echipă, ceea ce nu cred că se poate spune despre alți jucători. N-a vrut să fie golgeter ori MVP. Dacă voia să dea mai multe goluri se poziționa mai în față, alături de Higuain și aștepta o oportunitate. Însă el a jucat pe o poziție care nu e a lui, mai în spate, întotdeauna avea în față 2-3 adversari, întotdeauna trebuia să treacă peste două-trei linii”. Pe Mourinho nu-l putem bănui de o mare apropiere față de Messi, căci i-a dat destule bătăi de cap în meciurile directe. Pe Mourinho nu l-am auzit însă niciodată să spună despre Messi că e fotbalist banal, umflat de presă, de marketing și de medicamente.
Problema lui Messi n-a fost doar propria echipă. Faptul că trebuia să coboare atît de mult în teren venea și din lipsa unui alt jucător în linia de mijloc care să poată oferi o pasă decentă celor din față. Mascherano e un alt profil, Biglia la fel, Gago mi se pare o glumă proastă. Iar absența lui Di Maria a contat enorm. Problema lui Messi a venit din acea adversitate puerilă față de el, eterna întrebare dacă e mai bun decît Maradona și, deci, dacă e cel mai bun fotbalist din istorie? În ultimii ani, Messi a fost implicat în două războaie personale, unul al momentuui, cu Cristiano Ronaldo, celălalt al istoriei, cu Maradona.
Mi se pare ilogic să comparăm doi fotbaliști din epoci diferite. Așa cum Maradona nu poate fi comparat cu Pele, din aceeași cauză, nici Messi n-are cum să fie pus în oglindă cu Maradona. Au trecut aproape 30 de ani de cînd Maradona strălucea. Multe s-au schimbat în această perioadă. A compara un jucător de azi cu unul de atunci e cam același lucru cu a compara un Mercedes de azi cu unul de atunci ori un Ferrari de azi cu unul de atunci. Nimic nu mai e la fel în fotbal ca atunci. Echipamentele, mingiile, ghetele, medicamentele, tactica, marcajul, intensitatea sînt la alte dimensiuni azi. La fel cum erau altele pe vremea lui Pele sau a lui Di Stefano, pe care nimeni nu-l pune sub semnul întrebării azi, deși n-a luat niciodată un titlu mondial.
Trăim într-o lume în care oamenii sînt tot mai mult guvernaţi de certitudini, cei care mai au şi dubii sînt din ce în ce mai puţini. “Cutare e cel mai bun pentru că aşa cred eu!”. ”Cutare e un bou pentru că așa vreau eu”. ”Cutărică e mai bun decît cutărescu fiindcă așa mi se pare mie”. De cîte ori aţi auzit această exprimare?! De multe ori, sînt convins.
Cineva îmi spunea ieri că Maradona n-a făcut meciuri slabe așa cum a făcut Messi. Iar eu l-am întrebat de unde știe. Pe vremea lui Maradona meciurile se vedeau rar, în România aproape deloc. Același cineva îmi spunea apoi că Maradona avea un caracter mai bun decît Messi. Și iar l-am întrebat de unde știe. Azi, despre Messi aflăm totul, pentru că, nu-i așa?, și presa e alta față de acum 30 de ani. Despre Maradona am aflat că e dependent de cocaină abia după 1990, deși el începuse să se drogheze încă de cînd era la Barcelona.
Ne întrebăm vreodată dacă Beethowen e mai bun ca Mozart ori Wagner? Dacă Rembrandt e mai strălucitor decît Van Gogh? De ce trebuie să ne întrebăm dacă Messi e mai bun ca Maradona? Aceeași întrebare am pus-o mai demult, cînd analizam ”războiul” mediatic dintre Messi și Cristiano Ronaldo.
Maradona a fost imens. Am revăzut de curînd pe TVR filmul lui Kusturica și m-am convins încă o dată. Mi-a rămas în cap o idee spusă chiar de el. ”Ce fotbalist puteam să fiu dacă nu apărea cocaina în viața mea!”. Avea o genialitatea personalizată, cu care n-a putut trăi și care l-a devorat. Messi e și el un fotbalist imens. Geniul său e din alt material. La fel Cristiano, Zlatan și alții din ziua de azi. La fel Zidane și Platini din ziua de ieri. La fel Di Stefano, Pele, Cruyff, Beckenbauer din ziua de alaltăieri. De ce să-i comparăm?
Peste 30 de ani, dacă ne vom mai regăsi pe planeta asta, ne vom aminti cum un băiat timid, nu foarte înalt, Lionel pe numele lui, bătea record după record şi cîştiga trofeu după trofeu într-o luptă teribilă cu un alt băiat, mai înalt și mai bine făcut, Cristiano pe numele lui. Și într-o luptă inegală cu istoria. Dar o vom face privind, în 3D pesemne, cum un alt băiat, poate mai înalt, poate mai timid, sau poate o fată, de ce nu?, va face ca Messi să fie doar o amintire frumoasă a unor ani grei.
Messi, poate, ne va lipsi atunci. Aşa cum azi, poate, ne lipseşte acel Maradona stelar. Se spune că oricît de fericit ai fi cu cei de care eşti înconjurat, îţi lipsesc teribil cei care nu mai sînt în viaţa ta.
Nici nu apucase să fluiere Nicola Rizzoli finalul finalei de la Rio că rețelele de socializare erau deja încinse. Fără să fie un barometru exact, aceste rețele reprezintă totuși un reper. Minutele treceau, nemții se pregăteau și apoi primeau titlul suprem, dar cei mai mulți vorbeau și scriau despre Messi. Despre eșecul său, nu al echipei sale, despre prestația sa, nu a echipei sale, despre duelul imaginar cu Maradona pentru o supremație imaginară, care nu ajută la nimic. O dezbatere ce nu se mai termină și nu folosește nimănui, o dezbatere de-a dreptul idioată. Îmi asum acest cuvînt și-l voi explica într-o viitoare postare. Efectul marketingului e vizibil, inclusiv în acordarea stupidă a acelui premiu lui Messi, de care el însuși părea un pic jenat.
Sînt convins că un text despre Messi și Maradona e mult mai apetisant și ar stîrni mai multe comentarii. Însă azi, la cîteva ore după decernarea celui mai important trofeu fotbalistic, ar fi de-a dreptul ilogic și lipsit de politețe să abordez o astfel de temă. Germania e totuși campioana mondială și merită toate elogiile zilei de azi.
Spania în 2010 și Germania în 2014 au avut o filozofie comună. Prietenia față de minge, pe care și-au dorit-o în posesie, în timp ce alții nu știau cum să facă în așa fel încît să scape de ea. Germania a fost la acest turneu final cea mai estetică echipă, lafel cum a fost și Spania în 2010. Nu s-a subjugat unui singur jucător, ci a scos în evidență grupul. Eu cred că și dacă Reus ar fi putut juca, tot echipa ar fi fost vedeta nemților. Într-o vreme în care, spuneam și mai sus, marketingul dictează, Germania n-a avut un personaj mediatic, ci un grup de persoane subjugate unor idei venite de pe bancă.
Într-o vreme în care, după eșecurile lui Bayern și ale Barcelonei, mulți se întrebau dacă nu cumva conceptul de tiki-taka e depășit, a venit Germania cu un stil foarte diferit de cel cu care erau nemții obișnuiți pînă acum și a cîștigat Mondialul. Cu un soi de ”tiki-taken”, căci Germania de azi are destul de puține asocieri cu cea din 1986 sau 1990, anii precedentelor finale cu Argentina. Germania de azi are mai mulți jucători creativi decît Brazilia și Argentina la un loc, țările care acum vreo 20 de ani reprezentau reperul fotbalului spectacol. Ozil, Kroos, Muller, Gotze, Lahm, Schurrle, absentul Reus, chiar și ”defensivii” Schweinsteiger, Khedira ori Hummels văd în minge un aliat, o caută și construiesc jocul plecînd de la ideea de posesie, de pasă, de la atît de vechiul concept ”dai și pleci” pe care alții, Brazilia ori, cel mai nou exemplu, Olanda, l-au abandonat. Din acest punct de vedere, faptul că Germania a cîștigat titlul mondial în urma unei execuții splendide, ”de autor”, e doar un element ajutător în teoria de mai sus. Parcă n-ar fi fost la fel de frumos dacă, să zicem, Germania cîștiga grație unui gol din fază fixă, ca-n meciul cu Franța.
Cînd vorbești despre un grup de jucători, n-ai cum să-l excluzi pe antrenor. Joachim Low nu cred că ar mai fi continuat ca selecționer dacă Germania nu cîștiga. I s-ar fi pus în discuție acest stil, pe care nemții l-au primit cu destulă reținere, căci nu prea îi reprezenta. Low a crezut însă în ideile lui și a cîștigat. A știut să-și corecteze anumite erori pe parcurs, a găsit soluția în anumite momente, astfel că merită și el toate elogiile. Semifinală în 2006, ca ”secund” al lui Klinsmann, deși mulți vorbeau încă de atunci în Germania că el e cel care de fapt conduce, finală în 2008, semifinală în 2010, semifinală în 2012 și acum finală cîștigată. E un traseu nu lipsit de greutăți, dar pe parcursul căruia Low n-a renunțat, în esență, la ideile sale.
Imediat după meci, am observat, am și postat de fapt pe facebook, o coincidență. World Cup 2010. Pep Guardiola era antrenor la FC Barcelona. FC Barcelona era campioana Spaniei, cu un an in urma castigase Champions League, în acel sezon fusese eliminată în semifinale de viitoarea cîștigătoare si avea 7 jucatori in finala Mondialului. Iar unul dintre ei, Iniesta, dădea golul decisiv in prelungiri. World Cup 2014. Pep Guardiola e antrenor la Bayern Munchen. Bayern e campioana Germaniei, cu un an in urma a cîștigat Champions League, în acest sezon a fost eliminată în semifinale de viitoarea cîștigătoare si a avut 7 jucatori in finala. Iar unul dintrei ei, Gotze, a dat golul decisiv in prelungiri. Eu cred că nimic nu e întîmplător pe lumea asta, cu atît mai puțin în fotbal. Faptul că Low s-a putut baza pe 7 jucători de la aceeași echipă, unde ideea de fotbal era aceași, a fost un mare atu pentru el. La fel cum s-a întîmplat cu Del Bosque în 2010. Mergînd mai departe, faptul că Barcelona în 2010 și Bayern în 2014 au avut competitor direct un Real Madrid, cu Pellegrini, și un Dortmund, cu Klopp, îmbrățisînd aceeași filozofie a fost un ajutor în plus. Privind la ultimele trei campioane mondiale, Italia, Spania și acum Germania, observăm că toate s-au bazat la momentul încoronării în principal pe campionatul intern. E și ăsta un punct de plecare într-o eventuală analiză.
Două cuvinte despre doi proaspeți campioni mondiali. Mario Gotze e eroul Germaniei de azi, după ani sinusoidal. Din 23 aprilie 2013, atunci cînd și-a anunțat plecarea la Bayern, cariera lui Gotze n-a fost deloc liniștită. Nu și-a găsit un loc fix la Bayern, nici la echipa națională (altă coincidență, nu-i așa?!), ba chiar s-a transformat în motivul pentru care Kroos va pleca de la Bayern la Real. Are însă în față un viitor la fel de mare pe cît de mare îi e talentul.
Al doilea personaj e Schweinsteiger. După semifinala Argentina-Olanda îmi manifestam admirația pentru Mascherano, pe care-l caracterizam drept ”enorm”. Cuvîntul se mută spre Schweinsteiger, a cărui contribuție la cîștigarea finalei a fst uriașă. Felul în care a urcat spre tribuna oficială, cu fața plină de răni, probabil cu picioarele pline de vînătăi și sleit de puteri (aproape că nu putea să urce treptele) caracterizează perfect fotbalistul de care e nevoie într-o echipă. Poate că nu va cîștiga niciodată Balonul de Aur, însă, la fel ca și-n cazul lui Mascherano, fără el nu se poate într-o echipă cîștigătoare.
Revenind la Germania, sper că felul estetic în care a cîștigat acest Mondial să excludă din limbajul unora termenul de ”panzere” atunci cînd vine vorba de echipa națională. Germania de azi, fotbalistic vorbind, e orice altceva.
Acum două săptămîni l-am întrebat pe Enrique Cerezo cît de subțire e granița ce desparte fericirea de dezamăgire. Președintele lui Atletico Madrid era invitat de gală într-o ediție specială de Fotbal European și nici măcar n-a clipit atunci cînd a răspuns: ”un minut”. Era vorba, evident, de Lisabona și de finala Champions League, pe care Atletico o avea cîștigată în minutul 92 și pe care a pierdut-o în cele din urmă. Mi-aș dori să am posibilitatea să-i pun o întrebare asemănătoare și lui Louis van Gaal. L-aș întreba cît de subțire e granița dintre geniu și nebunie?
Fac un exercițiu de imaginație și pretind că m-aș afla în același studio de la Fotbal European cu tehnicianul olandez. Îmi imaginez deci că mi-ar răspunde: 11 metri. De fapt, trecînd imaginația în plan secund, e un răspuns pe care îl dau eu la acea întrebare. 11 metri poate fi granița dintre geniu și nebunie. Dar, mergînd mai departe, 11 metri puteau reprezenta, în ceea ce-l privește pe Van Gaal, granița între succes și eșec. Între responsabilitatea succesului și responsabilitatea eșecului. Între laude și critici.
Dacă tot sîntem la momentul imaginației, s-o lăsăm în continuare liberă. Și să ne imaginăm ce s-ar fi întîmplat și ce s-ar fi discutat dacă Olanda pierdea, la penaltyuri, meciul din ”sferturi” cu Costa Rica. Probabil că Van Gaal ar fi fost făcut praf pentru această idee. Care, din ce se aude, nici nu e sută la sută a lui, dar asta are mai puțină importanță, un om deștept e cel care știe să asculte și să preia de la colaboratorii săi. Probabil însă că toată lumea i-ar fi reproșat lui Van Gaal faptul că a conservat o schimbare, cînd foarte ușor putea s-o facă în primele 90 de minute sau în prelungiri și să încerce astfel să cîștige meciul. Presa olandeză nu e de calibrul celei germane cînd vine vorba de aciditate, dar s-ar fi găsit cîteva cuvinte ușor jignitoare care să i se asocieze lui Van Gaal. I s-ar fi reamintit cu siguranță un mare eșec al fotbalului olandez din ultimii 40 de ani, absența de la Mondialul asiatic din 2002, eșec de care mulți au uitat azi, dar care se leagă de numele lui Van Gaal. I s-ar fi uitat toate meritele de la acest turneu final, victoria în fața campioanei mondiale în primul rînd și toată lumea și-ar fi reamintit că Olanda a tremurat cu Australia și a avut destul de mult noroc cu Mexic. Cînd, apropo de întrebarea pusă lui Enrique Cerezo, Olanda a navigat intens pe granița dintre dezamăgire și fericire, în sens invers însă.
Dar lui Van Gaal i-a ieșit mutarea. Și acum poate culege elogiile venite din toată lumea. Cine nu riscă nu cîștigă, nu-i așa? El a riscat, iar aura sa e acum mai amplă și, probabil, va fi primit cu mult mai multă simpatie la Manchester atunci cînd va fi instalat oficial la United.
Pep Guardiola vorbea mereu că un antrenor, dacă vrea să aibă succes, trebuie să aibă mereu la îndemînă măcar un plan B, dacă nu cumva și un plan C, D și așa mai departe, atunci cînd lucrurile merg rău. Pep a lucrat cu Van Gaal, în prima lui etapă la Barcelona. Tipicar în ceea ce privește meseria, Van Gaal și-a notat acest plan undeva în carnețelul lui, devenit celebru în acea perioadă la Barcelona. ”La libreta de Van Gaal” a dat ulterior și numele unui site destul de cunoscut în Spania. Presupun însă că a apelat la el atunci cînd și-a dat seama că o altă modificare nu ar putea aduce mare lucru în plus în jocul echipei sale. S-a văzut totuși că după intrarea lui Huntelaar gloanțele se cam epuizaseră. Priviți lotul Olandei și gîndiți-vă pe cine mai putea să bage Van Gaal în teren ca să schimbe dinamica jocului? În condițiile în care introducerea lui Huntelaar în locul lui Martins Indi destabilizase puțin apărarea olandeză, trecută într-o linie de 4 oameni, cu Kuyt (imens jocul său) pe post de fundaș dreapta. Nu uitați de ocaziile pe care le-a avut Costa Rica după această echimbare!
Cînd l-a observat pe Krul încălzindu-se pe margine, Oliver Kahn, care comentează pentru nemții de la ZDF, a spus: ”Van Gaal e un monstru. Schimbă portarul la penaltyuri și-i ucide”. Spun cei care studiază statisticile că Tim Krul a luat gol la Newcastle în 90 la sută din penaltyurile pe care le-a avut de apărat. Aceleași statistici, zice-se, ar spune că Cillessen stătea chiar mai prost din acest punct de vedere decît Krul. Nu știu dacă e adevărat, căci eu merg pe principiul că statisticile sînt ca un slip tanga, arată tot ce e de arătat, dar ascund părțile esențiale. Ceea ce s-a văzut ulterior. Cu siguranță că Oliver Kahn a simțit ceea ce avea să urmeze. Nu știu dacă și felul în care avea să se comporte Cillesen la fiecare penalty al celor din Costa Rica, războiul psihologic declanșat de el, felul în care i-a privit în ochi pe fiecare în parte. A scos două, la celelalte a fost pe ele cum se zice. Să fim cinstiți, jucătorii din Costa Rica nu-s mari nume pe harta fotbalului de azi. În mintea lor pesemne că dubiile au încolțit în momentul în care au văzut schimbarea. Și-au zis, pesemne, ceva de genul ”dacă Van Gaal îl bagă pe ăsta în poartă înseamnă că e bun”, n-aveau ei de unde șă știe care-s statisticile lui Krul. Suficient pentru ca dubiile să le afecteze luciditatea și genunchii. Genunchiul tremură atunci cînd creierul e în panică. Creierul e cel care comandă, piciorul execută. Sînt însă tare curios dacă Tim Krul ar face astfel de gesturi și-n fața lui Thiago Silva, David Luiz ori Neymar, în fața lui Messi, Mascherano ori Di Maria, în fața lui Ozil, Thomas Muller ori Schweinsteiger. Nu știu de ce, dar cred că nu.
În fața lui Van Gaal stă acum o altă încercare. Înainte de Belgia-Argentina, majoritatea mergea pe mîna belgienilor. Care ar fi avut o groază de ocazii în meciul cu SUA. Acum, aceeași majoritate merge pe mîna Olandei, luînd în calcul doar ocaziile avute cu Costa Rica. Înainte de Belgia-Argentina scriam aici că Argentina nu-i SUA și are nevoie doar de o ocazie pentru a o transforma în gol. Și așa a fost. La fel spun și acum. Argentina nu-i Costa Rica, iar Olanda are o mare problemă, care e posibil să se vadă: De Jong. Mai exact, absența lui. Acolo a cîștigat Argentina meciul cu Belgia. În plus, olandezii par a avea și destule probleme fizice. Ca și la Argentina-Belgia, văd un 51 sau 52 % în favoarea Argentinei, nu mai mult, chit că nu va juca Di Maria. Sînt procentele pe care le dă Messi.
Cît despre Van Gaal, el va ieși, indiferent de situație, extrem de bine din acest Mondial.
Nu e nici o greșeală în afirmația din titlu. Abia acum a început turneul final pentru Belgia. Odată cu această ”optime” împotriva Statelor Unite, dar mai degrabă după ea, în ceea ce va urma. Belgia a fost una dintre echipele naționale cu cel mai mare orizont de așteptare la startul competiției. Intereseul oamenilor față de această generație a Belgiei era direct proporțional cu greutatea numelor ce compun lotul selecționat de Marc Wilmots. O sumă de nume extrem de importante, despre a căror colaborare în tricoul primei lor reprezentative știam destul de puține, căci grupa preliminară în care Belgia a defilat, dincolo de cele două partide cu Croația, nu îndemna la prea multe concluzii. N-am putut exclama după nici una dintre aceste partide decît un soi de ”mama mia, ce buni sînt”, dar în nici un caz ”mama mia, ce echipă bună sînt”.
Pe de altă parte, nici primele trei meciuri din Brazilia n-au reprezentat pentru Belgia un mod de a-și face cunoscute intențiile. Pe de-o parte din pricina grupei în sine, ce nu le-a pus mari probleme, căci Algeria, Rusia și Coreea de Sud sînt sensibil mai slab cotate decît Belgia, pe de altă parte și din pricina calendarului. Fiind ultima grupă în derulare, meciurile belgienilor veneau exact înainte de cele din grupa Braziliei și a Spaniei, cu tot ce înseamnă asta din punct de vedere mediatic.
Cu Statele Unite am sesizat însă un prim proces de intenție. Un lucru e limpede. Belgia are o generație de excepție. Dar și o șansă uriașă în fața sa. Și anume meciul cu Argentina. Dacă Belgia trece de acest hop foarte mare se va afla în fața unei semifinale cu Olanda (probabil, căci surpriza numită Costa Rica nu poate dura la nesfîrșit), un adversar pe care-l cunoaște foarte bine și care-i poate deschide porțile unei finale pe care puțini o vedeau totuși posibilă atunci cînd analizau șansele celor 32 de echipe aflate la startul turneului final.
Vorbeam mai sus de noțiunea de echipă la belgieni. Care e încă o necunoscută. Deocamdată, la acest turneu final, Belgia a fost un grup de individualități care a rezolvat meciurile și pe fondul schimbărilor făcute de Wilmots. Golurile belgienilor la Mondial au fost marcate în minutele 70, 80, 88, 77, 93 și 105, astfel că Wilmots a devenit cel mai intuitiv selecționer din acest punct de vedere. Trebuie ținut cont însă de un aspect, extrem de important, acela că o echipă națională nu poate avea prea ușor relațiile de joc ale unei echipe de club, din motive ce nu cred că mai trebuie explicate. Pe acest considerent, un turneu final de o asemenea anduranță, dar și disputat în condiții geografice și meteorologice aparte, e cîștigat de ”naționala” care face cele mai puține greșeli și care are cea mai mare doză de inspirație în teren și pe bancă.
Din al doilea punct de vedere, cel al inspirației, Belgia se înscrie cu siguranță la cuvînt. Din punct de vedere al greșelilor, mai există dubii. Statele Unite, fără să posede pe gazon nume comparabile ca valoare cu Belgia, a avut șansele sale într-un meci pe care Belgia ar fi trebuit să-l rezolve în 90 de minute. Americanii s-au redresat de la 2-0 și au fost extrem de aproape să ajungă la penaltyurile de departajare, unde chiar era posibil orice. Mai ales că-n poarta lor era Howard, care, conform statisticilor, a fost portarul căruia i s-au tras cele mai multe șuturi pe spațiul porții de la Mondialul din 1966 încoace. Dacă Statele Unite a reușit, e de presupus că și Argentina va reuși, iar atunci cînd vorbim de Messi, Di Maria sau Higuain parcă e un pic altceva.
O scurtă paranteză. Despre Statele Unite, înainte să revenim la Belgia și la meciul ce urmează, cu Argentina. SUA și-a schimbat radical imaginea fotbalistică din 1994 încoace. Au fost 20 de ani în care cea mai puternică țară din lume a încercat să iasă de sub titulatura outsider-ului. Nu i-a reușit pe deplin, însă progresul e evident, iar calificările la turneele finale urmate de calificările din grupe au devenit o obișnuință. Mai sus de atît e însă greu de ajuns, oricît ar vrea americanii, de la președintele Obama pînă la omul de rînd. ”One team, one nation” a fost motto-ul lor la acest Mondial, iar felul în care a fost trăită ”optimea” cu Belgia pe tărîm american merită consemnat. Am văzut sute de mii de oameni adunați, de multe ori pe stadioane de baseball sau fotbal american, pentru a urmări acest meci, ceea ce e un cîștig uriaș pentru ”soccer”. Americanii sînt o națiune cu un entuziasm cîteodată infantil în ceea ce privește marile dueluri ale țării lor, dar înainte de a-i ironiza cred că n-ar strica să luăm ceva lecții de la ei în ceea ce privește patriotismul și atașamentul față de țara lor. Statele Unite a ieșit onorabil dintr-un duel cu un adversar mult mai talentat în acest sport. Paranteză închisă.
Înapoi la Belgia! Și la duelul cu Argentina. Deja ce-a fost nu mai contează, viitorul e cel mai important. Statisticile spun că Belgia și Argentina au avut fix același traseu, 3 victorii în grupă și victorie după prelungiri în ”optimi”. Va fi tare interesantă abordarea celor două echipe. Sau a celor doi antrenori. Parcă ambelor le-ar conveni ca posesia și controlul să fie al celeilalte. Și Argentina și Belgia pot fi devastatoare pe contră. Depinde ce ca ieși din această invitație comună. Logica ar spune că un meci deschis, ”care pe care”, ar avantaja echipa care-l are pe Messi, de aceea nu cred că Belgia ar prefera o astfel de abordare.
Ultima dată cînd Belgia a avut o generație asemănătoare a fost în 1986. Atunci, la Mondialul mexican, i-a ieșit în cale tot Argentina, iar Maradona a rezolvat de unul singur meciul. Senzația e că Argentina de azi are nevoie tot de litera ”M” pentru a reuși ceva asemănător. ”M” de la Messi, de la Di Maria. Sau de la miracol.
La tenis e simplu. Nadal îl bate pe Djokovici, sau invers, și e numărul unu. La fotbal e mai complicat. Degeaba ai un număr 1, dacă el nu e ajutat de celelalte 10 numere. Sau e ajutat doar de jumătate dintre ele. Misiunea numărului 1 e foarte grea și, de multe ori, compromisă. Lionel Messi e, cred că nimeni nu are ce să comenteze, numărul 1 în această echipă a Argentinei. Problema Argentinei e că Messi nu prea are însoțitori de bord în această cursă de cîștigare a Mondialului.
Că Messi are o obsesie pentru acest titlu mi se pare limpede. Ar putea să mi se pară și logic. De cîte ori s-a văzut comparat cu Maradona, s-o fi săturat și el! Faptul că Maradona are un campionat mondial cîștigat reprezintă marele atu al taberei care-l consideră, într-o comparație totuși absurdă din start, pe Diego superior lui Leo. Nu puțini sînt cei care pretind că Diego ar fi ţinut de unul singur în spate pe Napoli şi Argentina. E o analiză simplistă, a unora care nu au datele complete. Napoli în acea vreme însemna şi Careca, Alemao, Ferrara, Salvatore Bagni, De Napoli ori Carnevale. Iar Argentina din ‘86 îi mai avea pe Valdano, Burruchaga, Ruggeri ori Sergio Batista, fostul selecţioner.
Deocamdată, Argentina îl are pe Messi. Iar Messi are 4 goluri, fără să fie însă acel Messi de acum vreo 2-3 sezoane. Guardiola vorbea atunci despre Barcelona lui Messi, dar o făcea mai degrabă pentru a-i oferi argentinianului acea doză de confort și încredere de care are nevoie permanent. Barcelona lui Messi era însă și Barcelona lui Xavi și Iniesta, Barcelona lui Pique și Puyol, Barcelona lui Dani Alves și Abidal, Barcelona lui David Villa și Pedro. Era acea Barcelona care, atunci cînd se pierdea mingea, devenea un perfect mecanism de recuperare. Aceste concepte au dispărut inclusiv de la Barcelona de azi, de unde și căderea catalanilor, însă ele la ”naționala” Argentinei nu prea au existat.
Messi are 4 goluri, iar asta îl ajută să fie un soi de sperietoare pentru apărările adverse. Adversarii se cam tem să atace mai consistent, pentru a nu se lăsa descoperiți în zona lui Messi. Și în cea a lui Di Maria, care cu Nigeria a făcut cea mai bună partidă la acest Mondial. Problema Argentinei va veni atunci cînd va da peste un oponent care să știe să speculeze carențele defensive ale echipei lui Sabella. Șansa Argentinei la acest Mondial ar veni dintr-o modificare subită de regulament, care să permită schimbarea liniilor, ca la handbal, înlocuirea jucătorilor ofensivi cu unii defensivi. Spunea Gică Craioveanu la Digi Sport Mondial că l-a văzut pe Di Maria, la finalul meciului cu Nigeria, că abia putea să mai meargă. Explicabil, căci Argentina de azi e o echipă în care cei 3 din față nu se apără, iar cei 6 din spate nu prea atacă, iar el trebuie să fie legătura între aceste două grupuri. E notabilă totuși și prestația lui Mascherano. ”El Jefecito” pare antrenorul acestei echipe, cu tot respectul pentru Sabella mi se pare, văzînd și gestul lui Lavezzi care l-a stropit cu apă în timp ce-i dădea indicații, că e mai degrabă însărcinat cu buna dispoziție decît cu partea de antrenorat. Numai că Mascherano are limitele sale, el nu e Iniesta sau Kroos. Are de multe ori tendința, grație spiritului său de anticipație, să se repeadă spre minge și, dacă dă peste un adversar rapid, să se autoexcludă, lăsîndu-i pe apărătorii din spatele său vulnerabili ori să ia cartonaș galben.
Pe undeva, accidentarea lui Aguero, un absent notabil în cele trei meciuri în care a jucat, poate ajuta Argentina, căci s-ar putea trece la un 4-4-2 aproape de problemele din defensivă. Lavezzi știe să joace în acest sistem de la PSG, de pe vremea lui Ancelotti, iar Riky Alvarez, a cărui apariție a surprins plăcut, de asemenea. Elveția nu-i deloc un adversar comod, chit că a luat 5 spre 6 goluri de la Franța. Viteza lui Shaqiri și Drmic, pe care am văzut-o în meciurile cu Honduras și Ecuador, s-ar putea să le pună mari probleme apărătorilor argentinieni.
Deocamdată, Argentina e una dintre favoritele Mondialului. Asta și-n contextul surprizelor produse pînă acum. Se bazează însă foarte mult pe panica generată de Messi. El poate rezolva de unul singur meciurile, dar nimeni nu garantează asta. Pînă la urmă și atacurile de panică și-au găsit rezolvarea.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!