Mijlocul anilor 90. Italia e vicecampioană mondială, pierduse finala cu Brazilia la penaltyuri, dar fotbalul italian stăpînea Europa și lumea prin Serie A. Campionatul italian era pe atunci ”El Dorado”-ul oricărui practicant al acestui sport, o aglomerare de valori colosală, bazată pe implicarea sponsorilor puternici, dar și pe forța de convingere pe care marile cluburi italiene o aveau față de orice potențială țintă. Era epoca Milanului lui Capello, demn urmaș al istoricului Milan condus pe Arrigo Sacchi. Era și epoca lui Juventus, cu Trapattoni și Marcello Lippi ca antrenori de referință. Era epoca etapei de la 3 după masă, televiziunile încă nu aveau forța de azi și încercau timide să implementeze sistemul pay-per-view într-o țară ce nu părea dornică să-și piardă tradiția partidelor de duminică la prînz (Tele + a transmis primul meci de Serie A în acest format, în august 1993, Lazio-Foggia, cu o audiență de cîteva mii de oameni).
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Exista pe atunci o echipă ce ieșea în evidență. Mai întîi prin culorile vii de pe tricouri, ce săreau în ochi. Dar mai ales prin fotbalul oferit. Vorbesc de AC Parma, o grupare dintr-un oraș relativ mic, pînă în 200.000 de locuitori, apărută recent în dansul bogaților din ”il calcio”. Parma a reușit în acei ani să-și facă foarte mulți suporteri în Italia, dar mai ales în afara Italiei. Serie A începea să cîștige teritorii consistente în străinătate, datorită televizărilor din ce în ce mai agresive ale partidelor. Dar și datorită performanțelor de care aminteam mai sus.
Nostalgicii fotbalului italian din acele vremuri, printre care mă număr și eu, trebuie să-și amintească de erupția acelei echipe frumoase, ce devenise repede o pată de culoare în foarte puternicul campionat italian. Cu Nevio Scala pe bancă și cu sprijinul concernului Parmalat, care avea să fie repede asociat cu gruparea ”gialloblu”, Parma avea să devină echipa la modă a acelor timpuri, susținută frenetic de publicul său, dar simpatizată de aproape toată lumea. O sumă de nume, consacrate ori în curs de consacrare, au îmbrăcat de-a lungul acestei perioade tricoul Parmei, de la Buffon, Thuram, Cannavaro, Veron și Crespo pînă la Asprilla, Zola, Brolin, Sensini, Fernando Couto ori Hristo Stoicikov. 8 trofee importante au fost cîștigate în acest timp, cu Nevio Scala mai întîi, dar apoi cu un tînăr Ancelotti ori cu Francesco Malesani. Cupe ale Italiei, Supercupe, trofee europene. Un singur paragraf a rămas neacoperit în excepționalul palmares al acestor ani, titlul în Serie A. Sezonul 1996-1997 a fost cel în care Parma aproape că a atins excelența, dar a terminat doar pe locul secund, la două puncte de campioana Juventus, pe care o bătuse acasă și cu care remizase la Torino.
Acum 20 de ani, așadar, Parma era pe culmi. Logodna cu gloria a durat însă doar 10 ani. În momentul în care Parmalat a început să aibă probleme, Parma s-a îmbolnăvit subit, ca după o cură de lapte stricat. Parmalat era liderul mondial în producția de produse lactate, dar asta nu l-a ajutat cu nimic pe Calisto Tanzi, fondatorul concernului și cel care conducea, prin fiul său sau, Stefano Tanzi, echipa de fotbal. Tanzi a ajuns la pușcărie, iar Parma la tragedie. Ieșită de sub umbrela Parmalat și intrată sub cea a unui tănăr afacerist din Brescia, Tommaso Ghirardi, Parma a pătruns într-o zodie nefastă din care n-a mai reușit să iasă. Atunci, Ghirardi a preluat Parma la mare luptă cu Fernando Sanz, fostul președinte de la Real Madrid. N-o să știm niciodată ce s-ar fi ales de această echipă dacă ar fi fost preluată de familia Sanz. Știm însă ce s-a ales de ea cu Ghirardi la conducere.
În 2008, echipa a retrogradat. A revenit după doar un sezon în Serie A, dar lupta pentru trofee fusese înlocuită cu cea pentru supraviețuire. Paradoxal, sezonul 2013-2014 părea a fi cel al unei relansări. În teren, Parma își cîștigase un loc european. În finanțe însă era dezastru, iar transpirația jucătorilor și inspirația lui Donadoni ca antrenor nu și-au găsit premiul meritat. Și asta pentru 300.000 de euro, sub formă de taxe și impozite, pe care clubul nu i-a plătit către stat. Prostie sau hoție, n-o să aflăm prea curînd, deși Ghirardi juca rolul inocentului, ”doar un prost ar putea crede că n-am vrut să plătesc 300.000 de euro după ce am investit 18 milioane și urma să încasăm 8 milioane din participarea europeană”. Atunci a părut o nedreptate, dar lumea a înțeles faptul că Parma avea probleme grave abia cînd Ghirardi a anunțat că vrea să vîndă clubul, dar nu găsea cumpărător. Și asta deși mulți se arătaseră interesați. Un interes ce murea subit atunci cînd, pesemne, își aruncau o scurtă privire în actele contabile. Un singur exemplu, concludent pentru haosul în care a trăit acest club în ultimii ani. Parma are azi 71 de fotbaliști în coproprietate cu alte cluburi, dintr-un total de 200 împrumutați în diverse locuri. Toți aceștia au costat bani, au implicat taxe. Care, neplătite, s-au transformat într-o piatră de moară atîrnată de gîtul unei istorii frumoase.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
AC Parma va muri. Într-o formă sau alta. Acum se caută soluții pentru ca echipa să nu dispară, se caută finanțare pentru ca să se poată juca restul meciurilor, astfel ca retrogradarea în Serie B să fie cel mai mic rău posibil. Municipalitatea s-a implicat și ea, dar e greu de făcut rost de bani într-un timp așa de scurt. Parma-Udinese de duminică nu s-a jucat pentru că nu erau bani pentru asigurarea celor nesecare la stadion. Fotbaliștii s-au obișnuit cu situația, sînt neplătiți de luni bune, dar își fac meseria cu o dăruire demnă de o cauză mai bună. Ce exemplu mai bun vreți decît remiza scoasă pe terenul Romei.
Parma a fost o echipă simpatică în anii ”90. A intrat însă pe mîna unor oameni nepotriviți. E un moment trist pentru fotbalul italian, pentru fotbal în general. O echipă frumoasă se stinge și puțini își mai aduc aminte azi de vremurile sale de glorie.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Barcelona era în moarte clinică. Respira, dar era ținută în viață de aparate. Medicamentul salvator era la trei metri de gazon. Iar bolnavul, respirînd din ce în ce mai greu, aștepta reacția medicului. Care nu putea fi alta. Tratamentul de urgență a funcționat. Pacientul și-a recuperat simțurile, a început să respire, a deschis ochii și apoi s-a ridicat în două picioare. Tratamentul a funcționat. Pericolul trecuse.
E greu de imaginat această echipă a Barcelonei fără Lionel Messi. Dar la fel de greu de imaginat este Lionel Messi fără această echipă a Barcelonei. S-a văzut extrem de limpede legătura de suflet existentă între cele două entități. Pentru Messi, Barcelona e totul. La nivel fotbalistic, evident. Felul în care s-a comportat în minutele cît a stat pe bancă vorbesc de la sine. S-a așezat în primul rînd, deși, de regulă, în puținele partide cînd începe ca rezervă, are loc undeva în spate, pe rîndul doi. Acum a vrut să fie acolo, aproape, să simtă temperatura colegilor săi și, eventual, să-i ajute. Cu un impuls, cu un strigăt, cu o pasă energetică. Și-a ros unghiile, mișca din picior nervos, gesticula. Ar fi dat orice să intre pe teren. Pentru că știa, vedea, simțea că echipa are nevoie de el. Iar faptul că el nu poate fi acolo cînd echipa are nevoie de el îl durea mai tare decît o ruptură musculară.
Puțini fotbaliști acceptă să-și pună în pericol sănătatea. E ceea ce au ei mai de preț, ca toată lumea de altfel. S-a văzut extrem de limpede că Messi nu era complet refăcut. Se vorbea de 50 la sută de recidivă. Messi și-a asumat riscurie, deși risca mai mult decît să piardă întreg sezonul. O ruptură musculară agravată poate da multe bătăi de cap în viitor, nu e o tăietură superficială pe care pui un pic de spirt și mergi mai departe. Amintiți-vă de Andres Iniesta! În finala Ligii Campionilor de la Roma, din 2009, a intrat nerefăcut după o leziune musculară identică. A forțat, s-a rupt in nou, iar pentru el a urmat un sezon, 2009-2010, plin de probleme musculare.
Barcelona a aliniat două echipe în acest retur cu PSG. O repriză de o oră, fără Messi, o alta de jumătate de oră, dar cu Messi. Ce schimbare de tonus, de atitudine, de mentalitate. În prima oră, jucătorii catalani semănau cu niște vapoare în derivă, prinse de furtună și cu aparatura de bord defectă. Navigau anarhic, într-un soi de entropie necontrolată, făceau greșeli aproape incredibile de poziționare. Frica domina gazonul, iar panica prindea contur, se revărsa dinspre tribună spre teren ca un tsunami provocat de cutremur. Cutremurul, evident, a fost golul lui Pastore. Și atunci a apărut Messi. Ca un far în furtună, arătînd vapoarelor dezorientate care e direcția corectă. Lumina discret, fără să fie la capacitate maximă. Dar lumina. Și asta a fost de ajuns.
Cînd mingea ajunge la Messi, publicul își ținea respirația. Oamenii aceia l-au văzut pe Messi de sute de ori. Îi știu mișcările pe dinafară și au înțeles imediat că nu-i ok, că nu-i el cel obișnuit, că e ceva care-l ține. Reacția echipei la intrarea lui Messi a fost promptă. A semănat cu un calculator reactivat din starea de ”sleep”. Dani Alves și-a regăsit sprinturile, David Villa și-a regăsit inspirația, iar Pedro și-a regăsit golul, aliatul său cel mai de preț, fratele de cruce care-i însoțește cariera de cînd Pep Guardiola s-a decis să-i acorde încredere, deși jucase doar în liga a patra. A fost de ajuns o singură fază, a fost de ajuns o singură rupere de ritm și o pasă filtrantă pentru ca Barcelona să dea golul care s-o ducă spre a 6-a semifinală consecutivă.
Din punct de vedere al Barcelonei, analiza e simplă. Există o mare problemă la această echipă, dincolo de Messi-dependența. Recuperarea baloanelor pierdute. Acea agresivitate cu care Barcelona își devora rivalul cînd acesta avea posesie acum nu se mai vede. Abia apoi urmează problemele din defensivă, căci e totuși ilogic să joci cu Adriano fundaș central, proaspăt ieșit dintr-o leziune musculară și intrat în alta. Tito Vilanova are acum două săptămîni la dispoziție pentru a găsi o nouă formulă de apărare.
Ceva și despre PSG. Merită aprecierile tuturor, iar senzația e că la Paris se construiește o echipă bună. O echipă bună însă are nevoie de timp pentru a deveni o echipă mare. Adaptarea la Champions League e un proces lent și are nevoie de astfel de eșecuri. Eșecuri fără înfrîngere, dacă se poate spune așa.
Ancelotti și-a arătat valoarea ca antrenor. A schimbat ce era de schimbat în modulul inițial. Lavezzi spre stînga și Pastore spre centru. Lavezzi îl trăgea mereu pe Pique spre zona din spatele lui Alves, iar Pastore ducea lupta sa cu Adriano. Paradoxal, golul a venit cu Pastore plecînd din stînga și Lavezzi în centru și-n ofsaid, dar a fost o excepție. Problemele lui Ancelotti au apărut cînd echipa a obosit, iar banca nu-i oferea variante. Pesemne că schimbarea lui Verratti, altfel un fotbalist de mare mare viitor, a venit ca urmare a oboselii acestuia, căci altă explicație nu există. E de presupus că în vară parizienii vor deschide din nou larg conturile bancare pentru alte cîteva transferuri.
În acest context aș vrea să-l așez și pe Ibrahimovici. Demult, Arrigo Sacchi a zis despre el că e mare în meciurile mici și mic în meciurile mari. Ibra n-a apărut cînd PSG avea nevoie de el. A dat o pasă de gol, dar era un meci mic atunci. Meciul mare a început cînd a intrat Messi. Atunci ar fi avut nevoie PSG de un lider în teren. Dar Zlatan n-a apărut, deși avea în față un Bartra aproape terorizat și lipsit de experiență. S-a resemnat. Nu pot să nu mă întreb cum ar arăta această echipă a PSG-ului cu Radamel Falcao între Moura și Lavezzi, cu Aguero, cu Van Persie, cu Rooney, cu Benzema chiar. E posibil să se întrebe și șeicii chestia asta.
Un lucru e cert. Vom avea două semifinale grozave. Nici nu mai contează cine cu cine pică. În acest moment, senzația mea e că ordinea favoritelor e Bayern, Real, Barcelona, Dortmund. Bayern e o forță, Mourinho a dus Realul în vîrf de formă exact cînd trebuia, și nu vă luați după eșecurile din meciuri care nu contează. Barcelona pare la mare distanță de echipa din 2011, iar Borussiei îi lipsește cam ceea ce i-a lipsit și PSG-ului, experiența de a gestiona momentele de tensiune din Champions League. Fiecare din cele patru poate cîștiga însă trofeul, căci, dacă există diferențe între ele, nu sînt la nivel de prăpastie ci la nivel de detalii.
Milanul lui Arrigo Sacchi și Barcelona lui Pep Guardiola. Două echipe colosale, două echipe ce au lăsat semne distinctive 
în istoria fotbalului. Se spune că trofeele sînt importante, dar mult mai importante sînt amintirile pe care le au oamenii despre aceste echipe, despre ceea ce ele au arătat. Milanul anilor 90 și Barcelona lui Pep au multe lucruri în comun, chiar mai multe decît își imaginează lumea, căci Guardiola a studiat intens felul în care Sacchi își punea echipa pe teren și o făcea să joace. Filozofia lui Sacchi s-a regăsit în mare parte în filozofia lui Pep. După ani, s-a aflat că Sacchi a plecat în urma unui conflict cu Van Basten, plecat, ca orice conflict, dintr-o banală discuție la o masă de prînz cu întreaga echipă. Poate peste ani vom afla și adevăratele motive ale renunțării lui Guardiola la cea mai de preț creație a sa.
Să revenim la prezent. Milan-Barcelona e un duel al coloșilor. Două branduri uriașe, două cluburi ce strîng zeci de milioane de suporteri în dreptul lor. Ambele au mai mulți fani în afara granițelor tărilor din care provin, iar asta are o strînsă legătură cu ceea ce spuneam în primul paragraf. Duelul de azi e mai dezechilibrat ca oricînd, iar pentru a observa asta îți trebuie un dram de discernămînt care să stingă puțin focul sentimentelor. Fotbalul privit cu luciditate e una, cel privit cu patos e alta. Azi, Barcelona are toate șansele să rezolve calificarea, la fel cum au făcut Bayern, PSG sau Juve. Dar asta nu înseamnă că nu sînt posibile surprize. Fotbalul nu e matematică, surprizele au ținut acest sport în viață și o vor face și de acum înainte.
Să trecem la analiză. Silvio Berlusconi, a cărui influență în stabilirea tacticii de joc și inclusiv a jucătorilor e certă, s-a apucat să spună că Messi trebuie marcat individual. Spre deosebire de alți finanțatori de la noi, habarniști de profesie, dar tare fuduli de fel, Berlusconi a arătat de-a lungul timpului că se pricepe la fenomen. Doar că acum a mai îmbătrînit, plus că anumite abuzuri au lăsat urme și în gîndire, căci plăcerile vieții trebuie gustate din plin, dar mai există și o limită impusă de vîrstă. Așadar marcaj individual la Messi. Buuun. Și cine să-l facă? Cine este suficient de rapid încît să se țină după Messi 90 de minute? A fost indicat Flamini, doar că, bietul Mathieu e un pic accidentat și n-a fost convocat. Ar mai fi fost Nocerino, doar că și el e accidentat și neconvocat. În condițiile astea, adio marcaj individual la Messi. Presupun.
Să trecem totuși la analiză. Asta cu marcajul la Messi nu prea a fost o chestie serioasă. Milan are mari probleme de lot, de unde și ideea că Barcelona e mare favorită. 19 jucători convocați, din care trei portari. Balotelli nu poate juca, el ar mai fi adus un plus de valoare. Apărarea Milanului a dat mari semne de slăbiciune pe centru, unde e de presupus că vor juca Mexes și Zapata, iar benzile nu-s nici ele prea grozave. Abate pare peste Constant, iar ăsta e un lucru bun, ținînd cont că Barcelona e acum mai puternică pe banda sa stîngă, decît în dreapta. Însă Constant va avea mari probleme cu Dani Alves, cu Pedro și cu Messi, cînd acesta se va hotărî să revină în zona sa tradițională, așa cum a făcut în multe episoade în meciul de la Granada. Milanul a luat multe goluri din centrări de pe extreme, dar asta n-ar fi tocmai un stres cu o Barcelona ce preferă acțiunile directe, pe zonă centrală. Cei doi ”centrali” au mari probleme și la inițierea acțiunilor de atac, foarte rar verticalizează, de cele mai multe ori pasează spre laterali, ceea ce, în fața unui pressing cum e de presupus că va face Barcelona, e o mare problemă.
Mijlocul e un compartiment care stă cît de cît bine la Milan. Montolivo pe post de Pirlo, Ambrosini și Muntari pe post de asistenți ai săi. Eu cred totuși că Ambrosini ar trebui să joace în fața apărării, căci are un profil defensiv mult mai bine structurat decît Montolivo, și trebuie să acopere spațiile dintre linii, unde ”creatorii” Barcelonei sînt letali dacă primesc mingea neincomodați. Un rol important îl are Boateng, pe zona lui Sergio Busquets, în special atunci cînd Barcelona pierde posesia. E de presupus că asta se va întîmpla foarte aproape de careul Milanului, iar Boateng poate fi cureaua de legătură între o apărare ce nu prea dispune de pasa lungă și atacanții El Shaarawy și Pazzini. Sau Niang, de ce nu?, foarte foarte tînăr, dar mai rapid ca Pazzini și mai greu de gestionat.
El Shaarawy va fi cel însărcinat să-l terorizeze pe Dani Alves. Lacunele brazilianului pe faza de apărare s-au tot văzut în acest sezon. Probabil că ”micul faraon” va încerca să stea numai în spatele lui Alves ca să poată primi și apoi să purceadă la contraatac pe viteza sa, împotriva lui Pique.
Despre Barcelona sînt puține lucruri de adăugat. O echipă fără antrenor totuși ce reușește să mențină o disciplină a vestiarului și a jocului impecabilă. Joacă din memorie, pe principiul asocierii, un doi contra unu pe fiecare zonă a terenului. Plus Messi. Care răsuflă pesemne ușurat că a scăpat de marcajul om la om impus de Berlusconi. Era o glumă! :))
Un singur lucru trebuie să-și impună Barcelona. Să joace ca împotriva unui grande. ”San Siro” va avea rolul său în acest context. Iar Milan, să nu uităm asta, e un grande. În ciuda dificultăților sale, echipa asta n-a fost niciodată umilită. Învinsă, da, dar nu umilită. După recitalul lui Bayern de la Londra, lumea așteaptă reacția Barcelonei, în continuare favorita număru unu la cîștigarea trofeului.
Într-unul din spoturile senzaționale făcute de SKY Italia pentru Cupa Mondială din 2006, pe care le găsiți în acest articol, mi-a rămas în cap o expresie: ”Passato, presente, tutto o niente”. Perfect adevărat și pentru azi, nu?
La final, vă propun să revedeți cîteva imagini dintr-un Milan-Barcelona senzațional. Se juca în aprilie 2006, în semifinalele Ligii
Și o revistă a presei. Pe acest blog găsiți în fiecare zi o revistă a presei cu primele pagini de la toate ziarele importante ale Europei și nu numai. Asta ca să vă faceți o impresie cum se fac ziarele pe la alții și, eventual, să faceți o diferență.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!