Italienii s-au trezit de dimineață cu două știri importante în presă. Pentru italieni presa e un cult, cititul ziarelor de sport e obligatoriu dimineața, alături de un espresso sau un ristretto (cereți în cafenelele din Italia un espresso ”lung” și veți fi privit cu un amestec de milă și dispreț, pentru italieni noțiunea de ”espresso lung” e o blasfemie). Prima ar fi că Napoli a primit înapoi cele două puncte ce-i fuseseră luate, așa că Serie A a redevenit un campionat cu o certă doză de mister, în special după pașii greșiți făcuți de Juve în două etape consecutive. A doua știre, dată de cele trei ziare, cu titlu mai mic sau mai mare, funcție de profilul publicației, vorbea de posibila întoarcere a lui Kaka.
Să ne întoarcem și noi, dar în timp, cu 3 ani și jumătate. Vara lui 2009. Kaka ajunge la Real Madrid pentru o sumă uriașă, în jur de 70 de milioane, sau chiar peste dacă socotim și comisioanele, care nu intră niciodată în știrile pentru presă. Venea după un sezon mai degrabă plat, cu multe goluri marcate din penalty și cu senzația, de ambele părți, Kaka și Milan, că refuzul de a merge la City fusese o greșeală. Dacă ne amintim bine episodul, Milan i-ar fi dat drumul, el a fost cel care s-a opus, utilizînd latura emoțională, manevrînd astfel marea masă de tifosi în folosul său. De data asta ambele părți au fost de acord. Plecarea era cea mai bună soluție. Pentru Milan erau prea mulți bani ca să refuze, pentru el de asemenea, plus că mergea la Real Madrid, un nume ce greu se poate refuza. O nouă provocare, pe principiul schimbi locul schimbi norocul, o nouă șansă poate de a cîștiga Balonul de Aur. Salariu de 10,2 milioane de euro net pe sezon, contract pe 6 ani, ca și Cristiano Ronaldo, dintr-un motiv simplu, amortizarea. Amortizarea unei astfel de investiții, sumă de transfer + salariu brut + comisioane se face mai ușor în contabilitate într-un număr mai mare de ani.
Rețineți acest cuvînt. Amortizare. Ne vom întoarce la el puțin mai tîrziu.
Deocamdată ne întoarcem la Kaka. Nu s-a impus la Real Madrid. Ciudat totuși, pentru că nu presiunea l-a împiedicat, în fond venea de la un club la fel de mare, unde obligația de a cîștiga fiecare meci devenise o rutină. Letal cu spațiu în față și în regim de viteză, nu a găsit în fotbalul propus de Pellegrini un aliat. Chilianul era adeptul paselor, a progresiei prin construcție, ceva nu se potrivea cu stilul lui Kaka, a cărui maximă reprezentație a fost acel meci cu Manchester United în semifinalele Ligii din 2007, pe ploaie și cu un Ancelotti investind în modulul tactic 4-3-2-1, celebrul său ”brad de Craciun”.
Nu s-a impus nici cu Mourinho, mai tîrziu, căci și stilul electric al portughezului, cu tranziții vertiginoase și lipsa pauzelor, i-a fost cam peste mînă boemului Kaka. În plus accidentările nu l-au respectat în această perioadă, astfel că atunci cînd a intrat refăcut în disciplina lui Mourinho s-a trezit că prima pasă era a lui Xabi Alonso, ultima fază era a lui Cristiano, iar intermedierea o făcea Mesut Ozil. Pentru el nu mai era loc. În plus, o altă problemă, privilegiul de la Milan, de a nu fi obligat să facă faza defensivă, aici era patrimoniul lui Cristiano, un jucătorul în plus cu aceste drepturi ar fi făcut ca echipa să cadă.
Și am ajuns în ziua de azi. Meciul de la Pamplona, cele două galbene de roșu în ceva mai mult de un sfert de ceas, au fost un semnal clar: nu mai vreau. Sau nu mai pot! Iar Milan a reacționat destul de repede. Stătea practic la cotitură.
Există o problemă. Vă amintiți cuvîntul de mai sus? Exact, amortizare.
Real mai are nevoie de doi ani și jumătate ca să amortizeze investiția în Kaka. Acolo lucrurile se fac serios, nu după urechea unui investitor care habar n-are de fotbal și de economie. Cam 30-35 de milioane ar trebui să obțină Real de pe urma unui potențial transfer pentru ca operațiunea Kaka să nu fie trecută la capitolul pierderi.
Kaka forțează plecarea și toată lumea știe că a ține un fotbalist la un club, pe cît e el de legat prin contract, e o mare pierdere. Și de vreme și de bani. Un împrumut nu-i bun pentru Real, căci Kaka e încă plătit cu ”Legea Beckham”, de care aminteam și în articolul dedicat lui Cristiano Ronaldo. Are un impozit de 24 % încă și așa va avea pînă în vara lui 2014, dar orice împrumut ar face ca, la întoarcere, acest privilegiu să fie pierdut. De aceea Real cere 25 de milioane. Ar fi 10 sub cele 35 de millioane necesare amortizării, dar e o pierdere rezonabilă totuși. În vară s-a vorbit ceva de MLS, dar în America un salariu precum al lui Kaka era imposibil de plătit.
Acum, Kaka admite, pentru prima dată, o micșorare de salariu. Pesemne că a înțeles și el, a înțeles și tatăl său, Bosco Leite, care-i e și impresar și a beneficiat din plin de comisioane, că o poziție de forță l-ar scoate pe Kaka din rîndul fotbaliștilor și l-ar trece în cel al bibelourilor scumpe, dar puțin folositoare. Cu acest mesaj, al reducerii de salariu pentru a putea reveni la Milan, Kaka pedalează din nou pe partea emoțională a fanilor. Mai ales acum, după plecarea lui Alexandre Pato.
Cît va fi dispus Adriano Galliani să plătească? E întrebarea care, dacă-și va găsi răspuns în timp util, s-ar putea constitui în ultima încercare a lui Kaka de a reveni în fotbalul european. Are 30 de ani, nu-i tîrziu, nu credeți?
Dictatura lui Messi în fotbalul mondial continuă. Al 4-lea Balon de Aur cîștigat de argentinian îl urcă pe treapta cea mai de sus într-o scară a valorilor din toate timpurile. Deja în spatele său stă ”sfînta treime”, Cruyff-Platini-Van Basten, toți cu cîte trei Baloane în palmares. Messi are 4 și numai Dumnezeu știe unde se va opri și, mai ales, cînd se va opri. Are 25 de ani.
E o dictatură totuși democratică. Messi nu și-a decernat singur toate trofeele, i-au fost adjudecate. Și încă printr-un vot suficient de democratic și suficient de transparent. Faptul că Messi continuă să atragă voturi, chiar într-un an în care n-a cîștigat mare lucru la nivel de trofee, e un mister pentru unii, o mistificare pentru alții, o blasfemie pentru destui și o normalitate pentru foarte mulți.
De ce cîștigă întotdeauna Messi? Asta este întrebarea pe care și-o pune toată lumea. În noul sistem, de cînd FIFA s-a insinuat în ancheta tradițională a celor de la France Football, criteriile sînt destul de transparente. Nu se premiază doar trofeele cîștigate într-un an, sînt mai multe direcții recomandate celor care exercită acest vot.
Trofeele cîștigate formează o primă bucată. S-au dus vremurile cînd, de exemplu, Cannavaro cîștiga Balonul de Aur doar pentru că era căpitanul campioanei mondiale. Trofeele cîștigate reprezintă, e clar, un criteriu important, dar nu decisiv. Din cei trei finaliști, aici cel mai bine stătea Iniesta, cu un Campionat European și o Cupă a Spaniei.
Un al doilea criteriu e format de constanța arătată pe tot parcursul anului. Atenție, vorbim de an calendaristic, nu de an competițional. Anul calendaristic începe în ianuarie și se termină în decembrie, cînd se și votează de altfel. Iar ultima impresie contează mai mereu. Aici, la acest capitol și din acest punct de vedere, Cristiano Ronaldo a fost mult defavorizat de parcursul neregulat, mai degrabă prost, al echipei sale. Convulsiile de la Real Madrid nu l-au ajutat pe Cristiano, eșecurile campioanei Spaniei l-au tras în jos în duelul său particular cu Messi. Din acest punct de vedere, al constanței, Messi are o superioritate evidentă. În afara unei perioade scurte, între ianuarie și februarie anul trecut, dar de care nu-și mai amintește prea multă lume, Messi a fost o mașină de goluri. Cele 91 marcate într-un an sînt o cifră barbară, va fi greu să mai atingă cineva borna asta. Messi nu e genul care să dea goluri în meciurile banale, el apare în toate partidele importante ale Barcelonei din ultimii ani. Faptul că Iker Casillas, după mine cel mai bun portar din lume, e printre clienții săi permanenți nu e o opinie, e o informație certă. Sigur, din punct de vedere al continuității, al constanței în joc, are și Iniesta meritele sale. Însă golgeterii primesc mereu protagonismul, cei care pasează stau undeva în umbra celui care marchează.
Și ar mai fi un criteriu. Cel al imaginii de pe tot parcursul anului. Din punctul ăsta de vedere, Messi e de neînvins. Aparatul de propagandă al Barcelonei funcționează impecabil, pe umerii unei prese, cea catalană, pentru care nu există subiecte negative care să interacționeze cu starul argentinian. Priviți, de exemplu, poza din acest text, pozitivă prin tristețea pe care o dezvăluie. Acum ceva vreme, Ilie Dumitrescu spunea la Fotbal European că Ronaldo are o mare problemă prin faptul că arată mult mai bine decît Messi din punct de vedere fizic. Că e mult mai mediatizat, prin acest aspect, al felului în care arată, al felului în care se îmbracă și-și face freza, al felului în care arată personajele feminine care-l însoțesc. Priviți imaginea de mai jos, de la Gala de la Zurich, în care-l vedem pe Cristiano alături de logodnica sa, Irina, și veți înțelege!
Cristiano arată impecabil, Irina la fel. Par desprinși din filmele cu James Bond, rol pe care, cu puțină pregătire, Cristiano l-ar putea interpreta destul de lesne, căci și Bond e așa, ușor arogant, în siguranța cu care pune jos inamicii și femeile frumoase.
E logic ca o astfel de imagine să stîrnească invidii. Invidia face parte din noi, frustrarea de asemenea, important e să le canalizăm spre lucruri pozitive și să nu devenim maniaco-depresivi. Cei care votează, în marea lor majoritate, sînt bărbați care nici nu arată așa și nici n-au lîngă ei ceva care să arate așa.
E un criteriu, al treilea pe listă, dar extrem de important.
Am scris ieri că fotbalul i-ar datora un Balon de Aur lui Andres Iniesta . La fel de bine, fotbalul îi datorează un Balon de Aur lui Xavi, lui Raul, lui Zanetti poate. Și multor altora.
Fotbalul îi mai datorează un Balon de Aur și lui Cristiano Ronaldo. Pentru tot ce a făcut pînă acum și pentru ce, sînt convins, va mai face. Priviți în filmulețul de mai jos felul în care reacționează Cristiano Ronaldo în momentul în care se anunță numele cîștigătorului!
Nu e un actor atît de bun. Limbajul trupului, buzele strînse și zîmbetul forțat, transformat mai degrabă în rictus, ne arată dezamăgire, frustrare. Doamnelor și domnilor avem privilegiul să fim contemporani cu cea mai mare rivalitate din istoria fotbalului. Un antagonism senzațional, grație căruia avem parte de tot ce e mai bun din partea celor doi. E felul lor de a înțelege o luptă sportivă, doar nu-și imaginează cineva vreo cafteală între ei pe culoare la Zurich. Cristiano nu e mulțumit cu el însuși, nu va renunța prea ușor la ideea de a-l învinge el pe Messi și de a-l supune atenției publicului pentru felul în care va reacționa. Nu stă în firea lui Cristiano să renunțe.
Deocamdată nu există mai multe Baloane de Aur. Iar cel care există, ne place sau nu, are un stăpîn. Lionel Andres Messi.
P.S.
Apropo de ceea ce vorbeam mai sus în legătură cu imaginea. Analizați, în filmuleț, alte două lucruri. Felul în care reacționează Iniesta cînd aude că Messi a cîștigat. Un zîmbet cald, netrucat, căci nici el nu-i actor, față de colegul său de echipă. Dar și felul în care se comportă Messi după ce primește Balonul de Aur. Un atentat la ritmul în care joacă. Incomodat de costum, de pupitru, chiar și de premiu în sine, deși n-ai zice că un Balon i-ar putea pune atîtea probleme. ”Esto es impresionante”, a zis, moment în care sala s-a ridicat în picioare. Iar el, cu un zîmbet de hîrtie, parcă ar fi dat orice să sprinteze de acolo.
Și încă un lucru. Are legătură cu cei doi, cu atmosfera, dar și cu distanța de 16 puncte din clasamentul Primerei Division dintre Barcelona și Real. Delagația madrilenilor la Zurich a călătorit în 3 avioane private. Într-unul președintele Florentino Perez. În altul, Cristiano Ronaldo și Irina. În cel de-al treilea, ceilalți jucători prezenți la gală, plus Emilio Butragueno. În schimb, toată delegația Barcelonei, de la președintele Rosell la Messi, plus soțiile unora dintre ei, a călătorit cu un singur avion.
În acest duel continuu dintre Messi și Cristiano, duel care, hai să fim sinceri cu noi înșine!, ne-a oferit momente incredibile de fotbal și ne-a făcut să vibrăm la fiecare reușită a unuia dintre cei doi, în acest duel, așadar, există cineva care mai poate ieși în evidență. Andres Iniesta.
Iniesta nu e un asasin al superlativelor, așa cum e Messi, nu e un ”killer” al comparațiilor, așa cum e Cristiano. El e doar un fotbalist. Un băiat liniștit, cu un fizic timid și un ten albicios, de ”queso manchego”, apropo și de zona de unde provine, cu un caracter profund și un ego ce nu explodează în vestiare, ori pe teren, către colegi. E din acea categorie a geniilor anonimi. Nu știm ce mașină are, nu l-am văzut pozînd în lenjerie intimă, nu ne invadează televizoarele din reclame, știm doar că e cap de familie și tată, despre care n-am auzit să-și piardă nopțile prin cluburi, înconjurat de supermodele, și nici nu-l bănuim în stare să sară vreodată la gîtul antrenorului său.
Aţi avut vreodată curiozitatea să priviţi, într-o seară senină, cerul înstelat? N-aţi avut senzaţia că totul e o dezordine, că nimic n-are legătură sau sens? Vă sugerez să încercaţi să vă luaţi un punct de referinţă, să vă concentraţi asupra lui! Veţi descoperi cum totul prinde contur.
Priviți-l pe Iniesta în joc! Iniesta e omul care ordonează jocul celei mai bune echipe a Barcelonei din toate timpurile şi a celei mai bune echipe a Spaniei din toate timpurile. E cel care dă sens unui desen de multe ori imposibil, oferindu-se coechipierilor, ca un far marinarilor dezorientaţi sau ca un indicator alpiniştilor rătăciţi. Mereu cu capul sus, mereu căutînd un coleg mai bine plasat, mereu disponibil să ajute. Iniesta e mereu acolo unde e mingea, pe care o cumințește atunci cînd e nervoasă. Iniesta nu e colecționarul de trofee, nu-și face un scop din asta ori din a bate recorduri, el e omul de echipă, omul cu pasa, cel care crează contextul golurilor și vindecă stările de anxietate ale echipei. Puţine exemple de fotbalişti precum Iniesta găsim în istorie, care să devină atît de importanţi fără a fi, în acelaşi timp, mediatizaţi.
Sînt convins că dacă ar primi Balonul de Aur, l-ar pasa imediat lui Messi.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!